Am inceput gradinita...

Mda. Am inceput-o.... sau mai bine zis ne-a cam inceput ea pe noi.

22 martie e de fapt inceputul sfarsitului, si mi-am tot promis ca o sa povestesc "la jurnal", ca sa am ceva amintiri, desigur din perspectiva mea de parinte, dar n-am reusit sa ma adun.
Pana la urma hai sa-ncep cumva. Am inceput deci, pe 22 martie. La o gradinita particulara aleasa pe criterii mai mult sau mai putin practice, in niciun caz financiare...
Mancare gatita inhouse, camere de supraveghere, putini copii in grupa, transport la cerere si faptul ca primesc si pitici sub doi ani la o grupa speciala de bebelusi, versus distanta & trafic criminal de dimineata... locatie langa parc versus curtea cam mica si scarile cam abrupte dupa gustul meu, vacante mai putine decat la stat(doar doua saptamani, una de Paste si una de Craciun) versus pretul nu tocmai accesibil...
In fine.

Prima zi a decurs oarecum normal, Teo s-a prezentat cu placere acolo, dar a inceput sa miorlaie de indata ce s-a prins ca el ramane si eu plec. Apoi au inceput problemele, la care oricum ma asteptam, cu plans rauri de lacrimi pana sa plec eu de acolo, si plans rauri de lacrimi cand ma vedea ca vin sa-l iau... "ai venit? credeam ca nu mai vii"...

Educatoarea i-a spus ca intarzii (eu nu intarziam, dar notiunea timpului e relativa la el) ca sa-i cumpar o masinuta, si asta a generat o multime de discutii filosofico-didactice pe marginea intrebarii zilnice "azi ce masinuta mi-ai adus?!"

Deci luni a fost cum a fost, marti mai rau, miercuri si mai rau, joi mai bine si vineri si mai bine.
As fi crezut ca lunea a doua va fi si mai bine, dar n-am apucat sa aflu pentru ca Viroza, la care de altfel ma asteptam, a dat navala sambata.
Ca atare saptamana Patimilor am patimit-o cu muci si laringita, pusee de febra, si ei, amandoi, si eu, mai rau ca niciodata, si ca amandoi la un loc.
Ca un fel de recompensa insa, am constatat cu surprindere ca, dupa numai o saptamana in colectivitate, ne-a cantat un cantec nou. Teo canta, si Radu zumzaia pe fundal si executa dans tematic. Ne-am spart de ras... "copacel, copacel / te iubesc de mititel"

Dupa Paste gradinita a fost o saptamana in vacanta, ca de altfel tot poporul.
Luni 12 aprilie am reluat "proiectul", de data asta cu proteste din prima, cum desfasuratorul nu mai era o noutate.
Unde mergem? Nu vreau sa merg! Eu raman acasa! Sunt cuminte pana vii tu...
L-am suit cu greu in masina, unde a stat cuminte (e clar ca isi aminteste de zdruncinaturile in utero, altfel nu-mi explic cum de in masina avem leacul tuturor crizelor, atata timp cat motorul e pornit) si mi-a ascultat explicatiile exhaustive asupra nevoii de a frecventa gradinita, scoala, liceul, apoi facultatea sau macar o scoala de meserii...
Cumva sintagma "pana si ca sa conduci masina trebuie sa faci o scoala, scoala de soferi!!!" a parut sa il convinga pe deplin. Asta desigur pana am parcat langa gradinita, si am oprit motorul. Urlete. Nu vreaaaaauuuu aiiiiiici!!!! Tavaleala pe jos. Agatat de poarta. Agatat de usa de la intrare, agatat de cuier.
S-a linistit cand una din educatoare l-a luat in brate si l-a incantat cu diverse, lasandu-ma sa plec, dupa ce i-am explicat cand anume vin sa-l iau.
Parea ca de asta se teme cel mai tare. Ca nu mai vin sa-l iau, asa ca am insistat cat am putut cu asigurari ca, dupa masa de pranz, ma gaseste in hol asteptandu-l.

Marti, copie fidela a zilei de luni, cu bonus acasa unde a trebuit sa-l alerg ca sa-l pot imbraca, si sa-l duc in brate la masina pentru ca pe picioare n-a vrut, agatindu-se de usa de la intrare, si cu supliment la gradinita, unde s-a aruncat pe spate cand a vrut educatoarea sa-l ia in brate, lovindu-ma peste fata si zburandu-mi ochelarii de pe nas...

Miercuri a inceput sa planga inca de dimineata, cand a venit la mine in pat. Hai ca-i tarziu, trebuie sa plecam la gradinita, si pac! a inceput cu smiorcaiala...

Am pornit totusi destul de hotarata sa nu-mi ies din fire si sa incerc sa-l calmez, sa-i dau curaj si incredere, am varsat la rand din mine tot ce mi-a venit "la inspiratie"...

Iata "strategiile", nu stiu care din ele a avut efect... oare???

1. i-am spus ca e normal sa planga, si sa nu-i placa gradinita, dar face parte din viata si nu avem incotro, ca sa ajungem sa facem ce ne place trebuie sa trecem si prin astea.
Adica, nu i-am negat sentimentele, i le-am recunoscut, si l-am lasat sa simta ca il inteleg (nici mie nu-mi placea la gradinita cand eram de varsta ta, nici Iuliei... dar lui tati ii placea :D) si ca e liber sa exprime ceea ce simte.

2. desi e ok sa planga si sa nu-i placa, nu e ok sa se tavaleasca pe jos, sa se arunce din bratele educatoarei cu capul de diverse si sa dea din picioare, lovindu-ne.
Daca imi arata ca stie sa se poarte si nu se mai tavaleste, mai primeste masini (el ar vrea una pe zi, vai de finantele noastre daca ne-am lua dupa el) daca nu, nu mai primeste nicio masina noua.
Adica, desi iti inteleg sentimentele, si ti le accept, manifestarea acestora are o limita. Tavaleala si loviturile sunt dincolo de aceasta limita. Oau... suna ca la carte...

3. mi-a spus ca el plange in bratele educatoarei pentru ca ii e dor de mine, si vrea ca ea sa-i povesteasca ceva despre mine.
Asa ca l-am intebat, de unde crede el ca ma cunoaste pe mine cineva de la gradinita, cand el si numai el ma cunoaste pe mine cel mai bine?
Ce-ar fi sa-i povestesti tu educatoarei despre mine, tot ce-ti aduci tu aminte, ca doar stii atatea lucruri despre mami. Cand ti-e dor, te duci la ea si-i povestesti despre mami, si ea o sa te asculte.
Curat inspiratie am avut aici...

4. In timp ce-l fugaream prin casa ca sa-l imbrac, m-a intrebat din minut in minut daca vin sa-l iau dupa ce mananca de pranz, si i-am zis de fiecare data ca da, desi la un moment dat am fost asa tentata sa-i zic NU MAI VIN DACA TE MAI TAVALESTI PE JOS SI NU MA LASI SA TE IMBRAC!!! dar m-am abtinut si tare bine am facut.

5. si nu in ultimul rand cred, i-am dat pastilutele homeopate de nervi si teroare de la Hylands, cate una la 15 min si 2 cand am ajuns la gradi (in total 5, cam un sfert din doza de criza, care e 2 pastilute la 15 min de 8 ori apoi cate 2 din 4 in 4 ore pana trece criza).
Sunt sigura ca au avut si ele efect, ca doar pentru asta sunt facute. A fost mult mai calm, mai dispus sa rationeze si sa raspunda la dialog...
O sa investighez cu homeopata noastra si varianta florilor lui Bach.

6. i-am tot zis, in ideea sa nu se simta singur si sa nu planga pana la epuizare, ca o supara pe Pops (burtica) daca plange asa, si o sa o doara pe Pops si nu mai are niciun farmec, asa sa te doara burta nu poti nici sa te joci...

Cand am ajuns la gradinita, s-a dat jos din masina, s-a dus direct in clasa, a luat-o pe educatoare de mana si dus a fost cu ea sa-i povesteasca el ceva de mami a lui.
Nici pa nu mi-a zis, nici vii sa ma iei, nimic.

Chiar nu stiu care "strategie" a avut efect, dar asa bine imi pare ca nu mi-am iesit din fire si am avut rabdare cu el!
Evident am fugit sa cumpar niscai masini, si am stocat in portbagaj pentru copii cuminti care nu se tavalesc pe jos la gradinita...

Din fericire, joi si vineri au decurs la fel de lin, fara lacrimi, doar de cateva ori intrebarea, pe un ton din ce in ce mai sigur "vii sa ma iei exact dupa ce mananc de pranz, da?", si desigur, si-a facut in fiecare dimineata datoria de a incerca "azi nu mergem la gradinita, nu-i asa? Nu acum, acum mergem in parc / la Carrefour/ la Cora"...
Vineri nu s-a incheiat la fel de bine cum a inceput, i s-a pus pata pe o masinuta de la gradinita, pe care a vrut cu orice pret s-o ia acasa, si cu orice pret nu l-am lasat pentru ca nu sunt de acord ca putem lua orice de oriunde, oricand ne vine cheful. Interdictia a degenerat in criza de isterie, care a degenerat si ea... abia acasa am putut sa stam de vorba si sa ne explicam, cerem iertare unul altuia s.a.m.d.

Privim acum cu optimism (?!?!?!) spre ziua de maine... o noua saptamana de gradinita ne va pune nervii la incercare.
Azi dimineata primul lucru dupa ce s-a trezit m-a intrebat "azi nu mergem la gradi, nu-i asa???!??!! Alta data mergem...."
Auspicii... favorabile?!