Eugenia Bey

Astazi se implinesc patru ani de la trecerea in nefiinta a matusii mele, sora tatei, pe care toti o strigam cu drag "tanti Jenica".
Mi-o amintesc cu drag si mi-e inca dor de ea, uneori. Moartea ei m-a marcat profund...i-am dedicat acest text incercand sa ma eliberez putin de durere, l-am scris in 2005, printre multe lacrimi, si inca mai plang cititndu-l.

Ai mei din partea tatei sunt din Prejmer. Aveau acolo casa mare, cu acareturi, pamant, cai... imi amintesc vag ce-mi povesteau bunica, Jenica, tata...
Cand am fost intr-o excursie la Prejmer, imi amintesc ca l-am sunat pe tata sa ii spun ca sunt in cetate, si el mi-a zis ca caut o anumita chilie, nr. 102, unde isi tineau ai mei bunurile in timpul razboiuli (provizii, in caz de izolare). Hm, ce mix de amintiri... Din pacate nu imi amintesc prea bine casa. Am vazut-o doar pe dinafara, familia a vandut-o intre razboaie si s-a mutat in Ploiesti. Aici si-au facut o casa mare, care mi-a placut din totdeauna, desi era "pe dos" (cu spatele la soare, pe dos fata de toate casele de pe strada). De ce? Pai simplu, erau vecini cu tata mare, si bunica i-a pus pe toti sa intoarca proiectul in asa fel incat casa sa fie cu fata la casa de alaturi, din respect ("cum sa stam cu fundul la tata mare?!?!").
Tata era furios mereu pe casa pe dos, in care era intuneric si cam frig din cauza acestei pozitionari respectuase... Intre timp nu mai locuia tata mare alaturi, ci altcinva care isi ridicase un gard urias, si uite asa casa era cu fata la... gard.
In casa din Ploiesti locuiau bunica si Jenica. Bunicul murise de mult, nu l-am cunoscut. Jenica era divortata de primul sot, iar cel de-al doilea murise si el mult inainte sa ma nasc eu. Am si un var, care a emigrat in Canada in anul in care m-am nascut eu. Nu l-am vazut deci niciodata, nu a putut veni macar la inmormantarea mamei lui... Nu e locul meu sa judec asta, dar m-am necajit un pic atunci.

Ei si-asa. In casa de la Ploiesti mi-am petrecut in fiecare an cate o vacanta. Mamaie (asa ii spuneam bunicii) cu povestile ei, cu prajiturile, ea m-a invatat sa spun la culcare "inger ingerasul meu" si mai apoi Tatal nostru... Cand a murit mamaie a fost prima oara pentru mine cand am simtit ca pierd pe cineva drag. A murit in 92, la 92 de ani, in somn. Era oarba, dar in putere, inca trebaluia prin casa si prin curte cat putea. Nu statea o clipa locului, si ziua dinainte de a muri a fost la fel cu toate celelalte. Nu-mi amintesc decat vag inmormantarea... stiu ca m-am imbolnavit la cimitir, poate de la atata plans, si m-am pricopsit cu blestemata mea de rinita cronica cu care m-am chinuit zece ani, si care revine de cate ori sunt presata psihic.
Iar tanti Jenica, uite ce m-am luat cu vorba... tanti Jenica a devenit incet incet, an de an, vacanta de vacanta cea mai buna prietena a mea. Vorbeam cu ea tot ce nu puteam vorbi cu mama sau cu tata. Ea a fost prima care mi-a cunoscut toti prietenii, ii duceam pe toti in vizita la Ploiesti si ea isi dadea cu parerea... asta nu, asta nu, asta da... si uneori, deseori, verdictul ei era corect. Imi dadea in carti. Stateam ore in sir si jucam carti, sau cricket in curte (am si acum jocul ei de criket, a fost singurul lucru pe care mi l-am dorit de la Ploiesti, in afara de balansoar). Cand ne uitam la vreun film comentam amandoua tot ce se intampla si radeam, doamne ce mai radeam. Tot ea m-a invatat sa tricotez si sa brodez. Sa croiesc, sa cos la masina...

Si inca ceva "mostenit" de la ea... cat pe ce sa uit, atat de "in sange" imi este. Automatizarea, domnule, automatizarea. Avea Jenica prin casa tot felul de aparate moderne, de bagat in priza sau cu baterii. Cate o priza pentru orice. Foarfeca electrica, ruleta electrica, bigudiuri electrice, aparat de facut masaj electric, roboti, robotei, cafetiere, fierbatoare... de toate. Tot ce se inventase modern de bagat in priza, gaseai la ea in casa. La mine in casa nu mai ai loc de prelungitoare, si toate sunt pline. Imi sta in fire sa ma interesez de tot ce e mai nou (de bagat in priza) si sa apelez la tot felul de aparate care sa imi /isi faca treaba... incat am uitat de unde mi se trage.

Be Organized era al doilea ei nume. Nu am vazut nicaieri un program mai strict si o ordine mai riguroasa. Tabieturi mai tabieturi ca la ea. Tinea contabilitatea casei cum ar fi tinut-o pe a unei afaceri profitabile. Registru de intrari, registru de iesiri. Dosare de facturi.
Totul era o rutina. Pana si bucata de cascaval muscata pe care ma ateptam s-o gasesc in frigider... am gasit-o acolo...
Luni mergea la Hale, joi mergea in piata, de doua ori pe luna mergea la banca... Stiam la ce ora sa o sun ca sa auda telefonul... din bucatarie nu-l auzea.
Cand eram mica aveam un obicei frumos impreuna, ne scriam scrisori. Ne-am scris scrisori in fiecare saptamana, pana l-am cunoscut pe sotul meu si am devenit interesata de altele... sau poate pana a murit bunica? Nu stiu de care eveniment sa leg incetarea scrisorilor, cert e ca de la un moment dat am rarit-o si cu vizitele la Ploiesti si cu scrisorile. Ne sunam insa saptamanal.

Apoi m-am maritat si viata mea s-a schimbat destul de mult. Saptamanal a devenit "la doua saptamani"... apoi "lunar"... apoi "cand imi aduceam aminte". Am pastrat totusi obiceiul de a ma urca in tren cand eram amarata si de a aparea in poarta la Ploiesti pentru o ceasca de cafea buna, un ghicit in carti (si in zat) si cateva sfaturi imbatabile.
De la ea mi se trage obsesia fata de pantofi. Avea pantofi superbi, eleganti, cumparati de prin toate colturile lumii, fara numar, fara numar...
Tot de la ea, nu ma pot uita nici acum la un film fara sa comentez, sa anticipez ce urmeaza... sa gandesc alte variante de desfasurare a actiunii...

Uf. Scriu ce scriu, amintiri placute, dar imi vin mereu in minte detaliile acelor zile. Februarie 12, 2005. Sambata pe la ora 3 dimineata. Am visat ca imi doream balansoarul de la Ploiesti. Am visat ca m-am urcat in masina si m-am dus la ea, sa o rog sa imi dea mie balansoarul. Asa de intens a fost visul, de puternic si de real,atat de clar am simtit-o si am vazut-o fata in fata cu mine, incat m-am trezit buimaca crezand ca sunt la Ploiesti si daca scrutez bine intunericul profund generat de obloanele de lemn trase fara exceptie in fiecare seara peste toate geamurile, o vad, strecurandu-se prin casa sa aprinda soba, cum facea in fiecare dimineata, la ora 5.
M-a surprins atat de tare acest vis, abia am asteptat o ora decenta sa pun mana pe telefon. Si am sunat, o data, de zece ori, de o mie de ori, toata ziua. Niciun raspuns. Si am stiut in acel moment. De fapt, cred ca stiusem de la inceput, de cand am visat, dar nu-mi dadeam seama CE stiam... L-am sunat pe tata si i-am povestit. S-a apucat si el sa sune; intre timp s-a facut luni... am identificat si sunat vecinii, nu ne-au putut spune decat ca obloanele nu sunt trase si ca este lumina, si ca ultima data au vazut-o joi.
Ne-am urcat in masina si ne-am dus. Ce am gasit acolo nu am cuvinte sa descriu, nu pot uita, din pacate mi-a patat toate amintirile placute ale casei din Ploiesti si nu pot sa nu ma simt vinovata ca nu am insistat mai mult, nu am sunat mai des si nu am fost acolo mai des in ultimii ani. Stiu ca nu puteam face mare lucru, dar nu ma pot opri sa simt asa. Era extraordinar de incapatanata. Am incercat cu totii s-o convingem sa vanda casa si sa se mute in Bucuresti, ca sa fim mai aproape. Fiul ei a incercat s-o convinga se mearga in Canada, sa fie langa el. Nu a vrut, nu a acceptat nicio tulburare a rutinei zilnice, a pasilor atent desenati prin viata, unul dupa altul... pana cand nu a mai putut pasi.
Nu s-a plans niciodata. Nu ne-a spus cand s-a simtit rau, cand a zacut bolnava... nu a chemat pe nimeni, niciodata... nici macar salvarea. DE CE?!

In noaptea de 12 februarie, la 3 dimineata cand am visat-o eu, a murit. Chiar atunci, si-a luat la revedere de la mine, si pentru asta sunt recunoscatoare, oricat de rau ar durea. Am aflat datele exacte la autopsie...
Am gasit-o in casa, cazuta langa fereastra, chircita. Focul era oprit, desi in ultimii ani isi cumparase un termostat special pentru sobele pe gaze, care se pornea singur. Termostatul era inchis (ce cruda si realista planificare; daca ar fi fost pornit nu am mai fi gasit nimic intreg din ea). Curtea era intr-o paragina infernala. Lastari crescuti pe peste tot, de printre dalele de piatra, peste simetria obsesiva pe care mi-o aminteam, peste trandafiri... ne-am luptat cu ei ca sa ajungem la usa. In curte se oplosise o catea care avea si pui.
Dragostea de caini e in familie la noi... matusa mea a avut caini dintotdeauna. Mi-i amintesc pe toti terierii ei, Rick, cand eram eu foarte mica, apoi inca unul, nu mai stiu numele, poate tot Rick il chema, si apoi Lola... cateaua parea familiara cu locul si cand am reusit sa descuiem usa, s-a napustit in casa urland ingrozitor.
Am gasit in scrin, la locul stiut, in caietul de contabilitate, un plic. O scrisoare, cu detalii clare cine ce sa faca, cum, ce sa dea, cui... cat... cu ce sa o imbrace... bani pentru inmormantare... Tipic pentru ea.
Scrisoarea era insa mai veche, de cativa ani. In timpul acesta casa se mai darapanase un pic. Rochia pregatita de ea pentru inmormantare avea aripi de molii si a zburat in scame peste tot cand am vrut s-o scoatem din dulap. Covoarele si ele, erau macinate. Tavanul fosnea ciudat, din pod poate, unde suspectez ca se aciuasera si niste rozatoare. Frigiderul era in schimb asa cum ma asteptam, organizat. Seara la culcare obisnuia sa ciuguleasca ceva, o bucatica de cascaval... un strugure... Felia muscata era acolo, semn ca tabieturile acelei seri fusesera duse la bun sfarsit.
Erau deci cativa ani de la scrisoare, doi - trei. Ani in care zi de zi isi urmase rutina gandindu-se ca nu se va trezi pentru ziua urmatoare...
Patul nu era desfacut. Am dedus ca de ceva vreme dormea in fotoliu...

Si nu voi uita niciodata mirosul. Mirosul dulceag, greu, de moarte. Plutea prin toata casa, pe jos, pana la genunchi, intrai in el ca intr-o mlastina.
Ma bucur, matusa draga, ca ai trecut pe la mine sa-ti iei adio, in ultima ta clipa.
Am luat balansoarul si jocul de cricket.
Si sutele de drumuri pe care le-am facut la Ploiesti cu inmormantarea, cu organizarea lucrurilor si cu vanzarea casei m-au facut sa mai uit durerea. Si vina.

Cu anii toate se acopera in uitare. Sau in ceva pufos, albicios si vascos. Pe care noi il numim uitare. Poate e doar salicilat pentru conserve.
Si intr-o zi ca asta imi amintesc de toti. Mamaie, Jenica, tata. S-au dus toti. Mi-e dor de ei.