12 februarie 2005 (matusii mele)

Hoinaream plictisita pe strazi, pierzandu-ma in gandurile mele.
Frumoase sunt strazile vechiului oras, departe de haosul sufocantei citadele!
De cobori strada pe care ma aflu eu acum si faci dreapta pe langa cladirea aceea imbracata in iedera te trezesti smuls, tavalit, sfartecat de vacarm.
Masini tasnesc in toate partile. Claxoane. Taxiuri.
Conducatori auto, ( alta specie, categoric) atarnati pe geamurile lor mici, marginitoare de bunatate si autocontrol, se itesc urati la tine, injurand.
Trecatorii participa la o cursa nebuna, din care scapa cine poate...
Da-te un pas inapoi, si esti in alta lume!
Atata liniste... Auzi un copil plangand intr-o mansarda, iti auzi gandurile... O pisica se intinde lenesa la soare paraind din cartilagii.
Orasul vechi strapunge citadela in cateva locuri, intinzand trecatorului sensibil o mana prietenoasa... oaza de liniste si calm, colac de salvare din nebunie; iti arata strazi vechi, pavate cu caldaram, case cu frontispiciu, mansarde, tocarie de lemn, curti umbrite de nuci si castani, magnolii, liliac. Iti ofera o plimbare linistita, pe gratis, prin istoria orasului tau.
O tiganca ma apuca de picior “daca vrei sa-ti ghicesc, frumoaso”... Am uitat sa spun, in linistea asta se poate intampla orice.
Ma asez pe bordura langa ea, si ii intind mana. Ce poate sa-mi spuna? Se uita in palma mea si mormaie: “viata lunga, iubire chinuitoare, te mariti din dragoste”... ridica ochii spre mine:
“Ptiu! Ce ochi verzi ai! Ptiu. Nimica nu-ti ghicesc, frumoaso, ca nimica nu se poate ghici ochilor tai verzi!”
Ma ridic zambind, si ii las o hartie de cinzeci. Mda... am mai auzit asta, mi-au mai spus-o tigancile ghicitoare... mana mea minte, si ochii mei ascund. Pot fi orice, oriunde, cu oricine.
O vreme am crezut, am crezut ca pot.... Observ insa ca sunt aici, acum...
Tiganca “saru’mana” pentru bani si imi zice “sa mergi la Batrana..., numai ea poate.”
“Ce poate? Sa-mi ghiceasca?”
“Nu... sa te faca sa fii oricine, oriunde, oricand...”
Ce curios, mi-a ghicit gandurile... “Unde-i Batrana?”
Imi arata o casa mai sus pe strada. “Numara in caldaram” zice. “Ce sa numar?!”
“E la numarul 25”.
Aham... Sa numar in caldaram... O fi orasul vechi frumos si pitoresc. Imi place sa-i trec pragul, facand sa dispara din spatele meu tumultul orasului nou, ca intr-o vraja. Dar sa numar in caldaram, ma iertati... e un pic cam mult.
O iau deci agale in sus catre numarul 25, uitandu-ma cu atentie la numerele caselor care abia se mai disting pe garduri sau pe ziduri. Nr. 11, nr. 13, mai merg ceva, nr. 19 se uita la mine prin ferestre prafuite, nr. 21, sunt aproape. Simt cum tiganca ma urmareste din spate cu atentie, si parca ride de cautarile mele. Nr. 23 ma impinge spre marginea trotuarului cu crengile liliacului care se revarsa peste gard, iata, urmatoarea este.
O casa cu ziduri prea albe, la strada, cu geamuri mici, si cu o usa grea din fier. Un belciug mare iese din gura unui animal cu coarne, un fel de taur stilizat.
Dedesubt o placuta lucioasa sclipeste la mine: “Strada Timpului, Nr. 27”.

Cum? Au gresit baietii de la primarie placuta cea lucioasa? Ma uit in spate, la numarul ponosit de pe gardul cu liliac... 23... ma uit la usa din fata mea... 27.
Tiganca ride de-a binelea in spatele meu.
Numara in caldaram, mi-a zis... cum se face asta? Bolovanii rosi de timp isi aliniaza marginile tocite pe sub pantofii mei, daca mijesc ochii vad o retea fina de trasee furnicesti presarate cu smocuri de iarba... de unde sa numar?
Scutur din cap, “ce tampenie, n-o sa numar bolovani pe strada asta, nici daca nu ma vede nimeni” imi spun hotarita si ridic ochii.
Surpriza! In fata mea un gard alcatuit din vene impletite de iedera ascunde o casa mica, din caramida netencuita, cu veranda. In dreapta, pe perete, pot citi placuta contrastand lucioasa cu vechimea zidariei “Strada Timpului, Nr. 25”.
Ma uit in spate, catre tiganca mea, dar nu e nimeni, strada e goala si linistea parca mai adanca...

Imping timid in poarta, imi bate inima de mi-o simt in timpane, urc treptele verandei si ma opresc in fata unei usi intredeschise. Un pic prea multa liniste, nu vad nici o sonerie, si cred ca n-o sa intru... Nu se cade sa deranjezi oamenii asa.

“Intra draga mea, intra....” imi spune o voce buna, m-a poftit inauntru, adica, nu mai sunt chiar o intrusa. Si intru. O casa veche pe o strada din orasul vechi, o casa veche de la un numar care nu exista, te poate intampina cu orice, nu-i asa?
Dar casa mea e goala.
Tapetul ponosit, dezlipit la imbinarea cu tocurile usilor, soba rece, si intrarea de serviciu (sau iesirea, cum o vad eu de aici...) sunt singurul decor. Mirosul de mucegai si umezeala ma ameteste, si inchid ochii, dezamagita. O casa goala, o casa moarta.
“Da, asa a fost, singura intr-o casa goala, mirosind a moarte si a mucegai”.
Deschid ochii si o vad, langa fereastra, chircita pe podea, si simt din nou cum frigul imi patrunde oasele, soba cea rece e polul frigului, fereastra-i inchisa si nimeni n-a auzit-o strigand.
Intr-adevar, mi-am dorit sa fi fost acolo in acel februarie rece, e unul din locurile unde mi-as fi dorit sa fiu la timp, poate ca totul ar fi fost altfel acum.
Nu pot uita ziua aceea, era intuneric cand am intrat in casa, obloanele erau inchise, soba oprita si mirosea a moarte, abur galben cu dulce miros care te invaluia, am simtit ca intru pana la genunchi in el, si am mai simtit cum s-a dus orice speranta de a o mai gasi in viata.
Si simt acum la fel de dureros ca atunci dorinta de a fi fost acolo, daca m-as fi dus, cu numai o saptamana mai dreveme, asa cum am dorit sa fac... de ce n-am facut-o?
Nu te voi mai vedea niciodata sa-ti cer iertare pentru ca n-am fost aici,,,
“Moarta fara lumanare” a spus parintele si ma dor aceste cuvinte. Ma doare pentru ca pot fi oriunde, oricand, cu oricine, si n-am fost cu ea. Ma doare, pentru ca am stiut ca moare, am visat-o intr-o noapte, cu cateva zile inainte de 12 februarie, si m-am trezit convinsa ca trebuie sa ma duc pana la ea, sa-i cer leaganul bunicii, sa mi-l dea mie...
Dar nu m-am dus. De ce nu m-am dus?

Lacrimile imi impanzesc ochii, si ii inchid din nou, mirosul ala galben si dulce de mort imi mananca sufletul, si daca plang, plang pana nu mai am lacrimi tot nu se va deschirci de langa geam, si nu-mi va mai intinde mana niciodata.....
“Plangeti-va mortii, si nu-i uitati”
Nu pot deschide ochii, stiu ce voi vedea, casa ei uitata si rece, o vor roade sobolanii, cainele ii urla moartea in curtea invadata de lastari si leaganul bunicii si-a gasit un loc in sufrageria mea meschina, de bloc...
“nu, nu te voi uita”.

Am iesit in fuga din casa Batranei care te poate face sa te intorci in timp, in locuri de unde ai lipsit, poate ca ma voi intoarce sa-mi populez locurile goale cu fantome, dar imi ajunge pentru o singura vizita.
Cel mai dureros loc de unde am lipsit s-a cascat in fata mea rece si trist la nr. 25 pe strada Timpului, in vechiul oras, capcana pentru trecatorii scapati din vacarm, ma intorc acum la lumea mea zbuciumata unde nu ai timp sa fii nimeni, niciunde... fa-ti timp, toate raspunsurile sunt in tine!