Candelabrul

De cate ori privesc in sus la candelabru ametesc.
Candelabrul este o piesa minunata. Ocupa somptuos un cerc cu raza de o jumatate de metru, are 6 etaje (asa, ca un tort al miresei cu capul in jos) si este alcatuit din mici oglinzi triunghiulare care decoreaza cele doua sute de becuri.
Ai de ales, cand intri: poti sa-ti pierzi rasuflarea alergandu-ti privirile pe scara in spirala, sa te stergi pe talpi pe persanul moale, sau sa te miri de aspectul scrobit al tipului care incearca in zadar sa-ti smulga haina si umbrela...
Sau poti face greseala de a observa candelabrul... si vei ramane pe veci fermecat de el.
Cel putin, eu asa am patit.

O furtuna formidabila m-a oprit din drumul meu in acea seara, cu un vant fioros care mi-a intors umbrela pe dos, transformand-o intr-un paratraznet caraghios, si cu o ploaie rece care m-a udat pana la piele.
Aceasta aglomerare de actiuni ostile asupra bietului meu trup m-a facut sa capat un curaj neobisnuit, si sa bat la usa celei mai apropiate locuinte, desi nu cunosteam pe proprietari si nici nu mai era de mult ora potrivita pentru vizite...
Mi-a deschis destul de prompt un domn inalt, solid si foarte intunecat la fata, imbracat in costum negru, lucru care mi s-a parut tare straniu pentru ora aceea, si pentru vremurile noastre moderne si cam dezbracate, in care rareori mai vezi un costum, la o sedinta de mare corporatie sau la vreo intrunire de actionari...
Si atunci, in acel moment in care domnul intunecat, despre care am aflat mai tarziu ca era chiar majordomul acelei case, a incercat sa obtina cu forta haina mea uda leoarca si umbrela rasucita de vant, atunci am facut greseala sa imi ridic ochii catre tavan si sa-l vad.
Candelabrul urias, tronand pe tavanul sau, cu becurile toate aprinse si cu oglinjoarele lui aruncand milioane de sclipiri mi-a furat privirea si n-am mai vazut nimic in jurul meu, atitudine total nepoliticoasa, dealtfel.
M-a smuls din visare majordomul, caci eram hipnotizat cu totul: “E o vreme cumplita... Sunteti binevenit in aceasta casa, intrati va rog si permiteti-mi sa va iau haina si umbrela”.
“Desigur” am balbait eu, neputandu-mi totusi desprinde ochii de la candelabru.
“E frumos, nu-i asa?”
Frumos... ce cuvant nepotrivit. Magic poate, am spus, sau am gandit, lasandu-ma in sfarsit deposedat de lucrurile mele ude.
Simion, asa-l chema pe majordom, a fost foarte dragut si mi-a indicat o camera, unde am gasit haine uscate pe marimea mea, papuci de casa si un halat placut din catifea moale. Dupa ce m-am uscat cat de cat, si m-am imbracat, am iesit din camera “mea” si m-am trezit explorand casa in care ma aflam, am umblat pe culoare, am deschis diverse usi, am privit tablourile de pe pereti, am pipait, scotandu-mi piciorul din papuc, covoarele moi si groase si m-am imbatat de placere sorbind luxul care inlocuise atat de brusc starea mea anterioara de napastuit al stihiilor.
Simion m-a ajuns din urma pe culoare si mi-a oprit excursia in fata unei mese ce parea pregatita special pentru mine: ceai fierbinte, sandwiches calde si un pahar burtos de cognac.
Am inceput, in sfarsit, sa ma mir: “suntem singuri aici?”
Simion mi-a explicat ca da, suntem singuri. Momentan casa nu avea un proprietar, aflandu-se intr-un litigiu. Firma de avocatura care se ocupa de problema hotarase ca Simion sa ramana in casa, pentru a mentine buna ei functionare, iar Simion parea a se achita excelent de aceasta indatorire, dupa parerea mea....
Mi-a luat ceva timp sa-l conving sa relaxeze, eram practic in propria lui casa, si omul statea in picioare in stanga mea, pregatit sa sara sa ma serveasca, la orice mica poticnire de-a mea.
In sfarsit, eu sorbeam relaxat din paharul burtos, iar Simion statea rezemat de soba si imi povestea de vremurile bune, in care casa avea stapani, si toate camerele erau pline, iar mesele se luau in camera mare de la parter, sub luminile stralucitoare ale candelabrului....
“Candelabrul” zic eu, “e fascinant, absolut fascinant”.
L-am vazut pe Simion intunecandu-se... “E frumos” (iar cuvantul acela nepotrivit) “dar are o poveste tare trista” mi-a spus el, si a coborat vocea, ca pentru a-mi incredinta un secret....
Eu, aplecat usor in fata, ca sa aud mai bine, si Simion pierdut in intunecimea chipului sau, cautand parca firele povestii pe care avea sa mi-o spuna, am fost intreupti de deschiderea violenta a usii de la intrare, care a adus pana in bucatarie o pala de vant rece.

Am sarit in picioare si am alergat sa vad ce se intampla. Simion nu s-a grabit totusi...
Nu-mi vine sa-mi cred ochilor... In casa asta chiar poate intra oricine?
O femeie, minunat de frumoasa, statea intepenita in mijlocul incaperii si se holba in sus, la candelabru, cu ochii ficsi, tremurand toata.
Purta o eleganta rochie de seara, lunga, cu un decolteu adanc si dantelat, fara maneci si uda leoarca de la ploaia de-afara. Parul ei buclat si blond era si el ud, acoperindu-i, lipicios si lung, bratele goale.
Ea privea catre candelabru fara sa para ca ne observa, oh, privirea ei n-o pot acum descrie, si imaginea ei uda, daca priveai cu atentie, era reflectata in sute de oglinzi, sus, in candelabru.

“Ce-i cu tine, te simti bine?” ma reped eu la ea, si o apuc de mana, o trag, incercand s-o smulg de acolo, sub ea o pata murdara si uda se latea vazand cu ochii intunecand parchetul.

“Las-o” imi spune Simion din spate, “n-o sa se miste o vreme. Hai inapoi in bucatarie, o sa-ti povestesc”.
Si mi-a povestit. Povestea candelabrului.

Cu douzeci de ani in urma tanara stapana a casei comandase de la Paris, printr-o revista care facea reclama la obiecte de anticariat, acest candelabru (oriental, cu o vechime de cel putin o suta de ani, demn de palatele maharajahului, spunea revista) si redecorase intraga casa in jurul lui.
Candelabrul era, asa cum puteai simti inca de la intrare, punctul central al acelei case,suportul ei, arhitectura ei interioara, suflu de forta resimtit din plin de toti privitorii.
Stapana casei sedea deseori fascinata, ore-n sir, sa-i admire sclipirile voluptoase, uitand de treburi, de fiul ei, de sine.
Fiul avea la acea vreme vreo patru ani si, ca orice baiat de varsta aceea, era indragostit de frumoasa lui mama. El o pandea furisat, ghemuit pe treapta cea mai de sus a scarii in spirala, si simtea cum, desi acolo, ea fuge de langa el in mrejele oglinzilor triunghiulare.
Privea, copil uimit, la candelabrul urias, de acolo de aproape, si putea vedea imaginea ei, miniaturizata, prinsa in sutele de oglinzi, multiplicata, divinizata de atata lumina...
Si iata cum, mama si fiu, ea de jos din mijlocul incaperii si el de acolo, de sus, se pierdeau in aceeasi vraja, impreuna...

La serbarile casei, masa era pusa in camera de la intrare, iar frumoasa femeie stralucea sub magicele lumini, impletindu-si frumusetea si feminitatea cu forta si fascinatia candelabrului.
Simion spune ca multi isi mai amintesc inca de petrecerile lor, si de frumoasa gazda.

Venise apoi vremea sa se curete candelabrul. Trebuie coborat, pe scripetii lui, pana jos, aproape de podea, si curatat, brat cu brat, cerc cu cerc, oglinda cu oglinda, pentru a-si pastra stralucirea nestirbita. Si stapana casei avea sa faca asta, cu mana ei, mangaind oglinzile, cu atentie, toate fatetele, una cate una.
Simion isi aminteste si acum, parca a fost ieri.
Imi spune ca inca mai aude, in unele nopti paraitul franghiilor si zgomotul sutelor de oglinzi taind aerul in cadere, si tipatul ei....
“Pe o vreme de furtuna ca asta s-a intamplat.
Coborasem candelabrul cat de mult au permis funiile si ea sedea dedesubt, inaltata deja pe varfuri pe cea mai inalta scara dezgropata din magazia mea de scule, pregatita sa inceapa, cu manusi moi de bumbac, operatia.
Mi-a cerut s-o las singura, nu vroia sa fie deranjata din placuta ei intalnire cu candelabrul.
Am plecat la bucatarie, in treburile mele...
....
Si am auzit tipatul, apoi liniste, o liniste ingrozitoare, de parca toata casa inghetase. Am alergat, cat am putut de repede, insa nu mai era nimic de facut.
Am privit amandoi, copilul si cu mine, neputinciosi, cum se stinge, biet trup zdrobit sub doua tone de miraj. Copilul fusese acolo, tot timpul, ascuns la locul lui obisnuit din capul scarilor, si vazuse, anticipase poate, grozanica intamplare. A smuls apoi ciob cu ciob ghearele criminale din trupul mamei lui, taindu-si mainile micute, si a plans-o, urand de moarte candelabrul...”
Simion tace.

Si eu plang, si stiu de-acum de ce hoinaresc pe strazi in serile furtunoase, fugind de mine insumi.
Si iarasi stiu ca, oricat as fugi, ma voi intoarce la timp, s-o vad din nou acolo, la locul ei, privind in sus spre candelabru, dorindu-mi sa n-o mai uit, sa-mi amintesc cosmarul meu mereu....
Cand nu ploua, sunt doar un om normal, care insa nu-si aminteste prea multe din copilaria lui.
...
Obisnuit sa privesc candelabrul de sus, din capul scarilor, drept in ochi, ametesc de cate ori il privesc de jos, cum domina toata casa.
Am mutat masa de dedesubt, iar acum nu e nimeni in mijlocul sufrageriei mele, sub candelabrul stralucitor.

“Simion, adu-mi aminte cand se schimba vremea... Nu vindem casa”.