Coma

Peretele umed si rece la atingere alinia caramizile care imi conduceau mana. Coborare. Nu vad nimic, pipai treptele tarsindu-mi picioarele si cobor intr-una. Trebuie sa fie o iesire, mai jos, TREBUIE.
Sar cu scarba peste o dara umeda (probabil verzuie...) de apa siroinda. Mai jos aud un vuiet cunoscut. Suna a... suna a... METROU!
Da, precis asta se aude, mai jos e metroul, imi spun. Constientizez brusc prezente bajbainde in jurul meu. Suntem mai multi si coboram catre vuietul care s-a auzit o fractiune, in linistea pasilor tarsiti si a inimilor noastre ticaind alert; e ticaitul necunoscutului. Sau e zbaterea respiratiei sacadate in gatlej.
Ajungem, grup compact, puternic de-acum prin impletirea coborarilor noastre, la un peron din caramizi, cu coloane sparte si mancate de timp, plase voluptoase de paienjeni umbresc toate cotloanele si banci darapanate si gaurite din plastic rosu ne bucura ochii satui de intuneric.
“am ajuns, e foarte bine”
„acum doar asteptam metroul, si am iesit de-aici“...
Unele banci erau ocupate, E ciudat ca nu s-au urcat in metrou... nu se vedea nici o alta iesire, si simt imposibil sa doresti sa ramai pe peronul acela, chiar daca apare in mod placut dupa Coborare.
Oamenii par sa motaie, mogaldete obosite, poate de drum, poate de atata asteptare... desi fusese alegerea lor sa nu urce in metroul pe care il auzisem vuind mai devreme, Nu?!

In curand se aude din nou apropiindu-se vuietul, tresarim toti si ne indreptam catre buza peronului agitati, grabiti (noi astia din ultima Coborare), aproape ca ne uitam urat unii la altii, urata e de fapt teama ca n-o sa ne urcam, din cine site ce motiv, si n-o sa reusim sa iesim de aici.

Si se vede. Lumina alba, enigmatica, rostogolind viteza si aer umed, neplacut rascolind narile noastre.
Si se aude. Vuiet lugubru, tavalind lumina.
Si se apropie. Imi tin respiratia.
Si a trecut. Lumina tirsind sunetele si viteza alternand umbrele, a trecut fara sa opreasca, fara a incetini, tavalug peste sperantele noastre de iesire din locul acela stupid.

Printre lacrimi potrivite sa perleze groasele panze de paienjeni ma uit in jur catre colegii mei de suferinta. Stupoare! Cum? Cum a fost posibil, daca nu a oprit?!
De pe banci au disparut cateva mogaldete. Imi simt carcasa plicticos de goala cum se umple incet cu ideea, de-acum clarificata. M-am prins.
Realizez ce se intampla, si unde suntem, si asta ma umple galgaind, asa cum aerul galgaie din gatul ingust al sticlei de vin inclinate pentru a se varsa in pahare.

“Hei”
Toti se uita la mine, tensiunea poate plezni, nu-i asa? De aceea i se mai spune si incordare.
“Trebuie sa mergem in sus, REPEDE! Iesirea e in sus, hai, sa urcam, repede, nu avem timp!”

“Doar de acolo venim... Nu e nimic in sus... aici e iesirea ai rabdare”
“Nu e timp”, rostesc agitat si ma tem sa le impartasesc din intelegerea mea, nu vor crede...
Si o iau voiniceste spre scari.
Un tip voinic, din lotul meu, in maieu si pantaloni scurti ma insfaca energic de brat si ma rasuceste in loc cu o sclipire de incredere:
“Tu stii. Nu pleci nicaieri. Explica”.

“Cam complicat” mormai eu... si nu-mi vine a-mi crede urechilor ce vars din intelegerea mea:
“Ei bine, aici jos e finalul... Daca vrem sa NU se termine, urcam, urcam pana gasim iesirea. Iesirea exista, pentru fiecare dintre noi, in SUS”.
Se uita la mine ca la cersetorul olog din coltul strazii, pe care il depliezi din priviri pentru a sti daca are sau nu si celalalt picior, asa cum pretinde.
Zic: “stiu ca mi se vede capul, dar va intrebati daca il am de fapt.... Mi-am dat seama ce se intampla cand au disparut ceilalti, intelegeti? Suntem intr-un fel de coma, ratacim pe aici intre doua vieti... cei care au fost luati in metrou, ei bine, lor le-a veni randul. Noua inca nu. Deci mai avem timp sa VREM sa urcam si sa ne trezim. Hai sa urcam. Si incercati sa va aduceti aminte,...
Care este ultima amintire agatata in memoria voastra?”

Se uita la mine. Se umplu si ei. Sunt speriati. Stiu de ce, am simtit si eu. NICI O AMINTIRE. NICI O MEMORIE. Ce am facut mai devreme? De unde vin? De ce m-am imbracat asa? Cum am intrat aici, in Coborare? Unde placasem de fapt? Ma asteapta cineva? Cine? Unde? Intrebari soptite cu tot atatea raspunsuri mute...
Tipul in maieu se uita in jur neajutorat, in ciuda staturii e speriat si singur, si plin de intelegerea aceea ciudata. Tresare. Casca ochii mari si incepe sa urle:
“Mi-am amintit, mi-am amintit, NENOROCITULE!!!” si ne impinge in laturi. Ma intorc si vad pe peron in spatele nostru o masina sport, argintie (nu era aici mai devreme, ma jur!), la volan un tip relaxat, pana l-a vazut pe Maieu indreptandu-se violent spre el cu pasi mari...

Si trece, din nou fara a opri, impletind ca un cantec lumina cu sunetul, cu viteza, cu umbrele si cu sufletele noastre care saltau parca in intampinare.... Si-i dus.
Cu el o data-i dus Relaxatul din masina, si alte mogaldete din lotul precedent. Se uita toti la mine, acum cred si ei... la play-back...

Maieu se intoarce spre noi, linistit de-acum:
“Mi-am amintit. Conduceam linistit Dacia mea... cand mi-a sarit in fata, pe sensul meu, ma jur, idiotul asta a carui masina a mers mai repede decat poate el gandi, si ne-am izbit frontal. De aici nu-mi mai aduc aminte nimic... dar e suficient. Suficient cat sa cred, (se uita la mine admirativ) si sa vreau s-o iau repede in sus.”
Noi, toti ceilalti nu ne aminteam nimic, dar era bine ca m-au crezut, si trebuie sa ne grabim, si sa VREM sa gasim iesirea... din... Purgatoriu.

Pornim dupa Maieu, eu dupa el, si ceilalti peste noi, rasufland in ceafa mea, si reluam urcusul pe langa peretele umed si rece la atingere care alinia caramizile in directia urcare.
Si urcam... si urcam, si urcam si URCAAAAAM.

Din cand unul se aseza pe vine deznadajduit, si ofta, nu mai pot... n-o sa ajungem... am obosit.
Curand se auzea Metroul, si obositul... PUF! Disparea de langa noi, sai mai bine zis, DINTRE noi...
Alergam la cursa propriei vieti, si toti, in afara de Maieu, habar nu aveam DE CE.

Ajungem intr-un loc ce parea mai uscat si mai cald, si, mai sa nu observam, luminat. Cam la fel de luminat ca Peronul. Simt ca e partea cealalta....
O scara de fier, dreapta, ca pe vapor, si in capat un capac. Urcam toti buluc, calcand pe maini, apucand picioare, Maieu e primul, iar de aici din buluceala se simte ca toti vrem, fiecare cu puterea lui si-a tuturor, sa iesim din Coma.

Capacul e blocat. Si vuietul devenit acum soapta mai culege o data.

Impingem toti, batem cu putere, desurubam sangerindu-ne degetele si in sfarsit iesim ca un dop, la lumina.
Soare, Nisip cald, si Cer albastru. Multumim Lui Dumnezeu, dar Unde Dracu’ suntem?!!

Pentru asta PUF! Au mai plecat cativa... pentru Ne-incredere, desigur, si pentru Ne-speranta.
Sugerez ceva: “Hai sa incercam din nou sa ne amintim”. Bineinteles.... gol... nu ne amintim nimic.
Tot Maieu e mai tare la asta. Si spune: plecasem de la Bucuresti catre Brasov... si trecusem de Predeal...
Propun, propunere plina de speranta, sa ne tinem cu totii de maini, formand un cerc, si sa il rugam pe Maieu sa se gandeasca bine de tot la Spitlul Judetean din Brasov, acolo este precis, se potriveste perfect in ruta...
Facem asa, Ne-speranta a fost din nou pedepsita cu cateva PUF! disparitii... si Maieu se concentreaza foarte tare, ametim, si avem un gol in stomac.
Deschidem ochii, am ramas trei, sau mai bine zis patru daca luam in calcul ca femeia de langa mine poarta cu speranta o sarcina vizibila, pantec rotunjit frumos care nu are acces la Ne-speranta acestei lumi.
Suntem pe un hol al Spitalului Judetean din Brasov. Cautam prin saloane trupul lui Maieu...
Il gasim in fine, intins pe un pat, plin de perfuzii, nemiscat, respirand prin aparatul de monitorizare.
“Am reusit... am avut dreptate, hai, du-te, trezeste-te...“ ii spun.
„Daca... daca am ceva? Daca sunt paralizat? Daca nu mai am picioare?”
Maieu cat e de mare intra la apa si Speranta pare a-l parasi...
“NU” ii spun, si apuc energic patura care acopera trupul, ii arat fisa, pe care scrie “COMA” si ii pipai picioarele , mainile, sexul, sunt toate la locul lor, si mai pot fi vii, daca vrei.

Si se duce, Se trezeste Maieu cel din pat, cu o svacnire care provoaca aparatele si cheama asistentele.
Dispare Maieu cel de langa noi, si imi dau seama ca suntem invizibile, eu si Gravida, pentru ca asistentele trec peste noi, sau prin noi, si se bucura in gura mare prin carcasele noastre ca Maieu s-a trezit.
Gravida ma ia de mana si imi spune: “Mi-am amintit. El e sotul meu. Eram impreuna in masina, si acesta este copilul nostru. Ma ajuti sa ma caut?”
Si plecam prin spital, ghicesc din nou detectivist din carcasa mea isteata si plina de Speranta ca trebuie sa mergem la salonul de terapie intensiva, din cauza copilului...


S-a Trezit si ea, Gravida, sotia lui Maieu.
Ma simt bine, si totusi ciudat... pentru ca eu nu mi-am amintit nimic, si vad deja venind spre mine o batranica dezorientata, care ma Vede.
Nu ma poate vedea, nu-i asa, decat daca e in aceeasi stare cu mine....

“Nu stiu ce sa fac... Sa mai stau? Vad ambele lumi, si nu mi-e frica de nici una...”
imi spune, si ma ia de mana fin, ca o mangaiere, de Bunica...

“Mai stai”, o rog, “mai e Speranta”.