Selma

Patru individe obosite şi cam late în spate urcă dezorganizat – alene scările de la metrou, blocîndu-mi accesul către mult doritul aer cald – prăfos de iunie...
Îmi incetinesc urcuşul resemnată, m-am nici o şansă să mă strecor printre ele.

Mai devreme în metrou, vis-a-vis de mine, moţăia un tânar, alunecînd din când în când peste domnişoara cam golaşă de lânga el. M-am întrebat pentru o clipă dacă e beat, sau doar încearcă să simtă pielea aburindă a vecinei sale, care e prea obosită să se ferească de atingere... şi nu mi-a plăcut deloc cum şi-a ales pantofii, prea ascuţiţi faţă de labele scurte şi late care se împingeau în pielea fină, deformînd-o.
Mintea noastră funcţionează intotdeauna atât de neaşteptat?
Aşa-mi displace să merg cu metroul, realitatea e mult prea aproape, vine peste tine, îţi respiră în obraz, te sfredeleşte cu ochi lacomi, te împinge şi îţi reduce la minim spaţiul personal, încât de fiecare dată abia aştept să ies, să ţâşnesc prima pe scări, către suprafaţă, către aer curat, ca să văd cerul şi să-mi recâştig marginile mele extracorporale cu care simt lumea din jur de la o distanţă sigură...
Acum, iată, nu pot ieşi atât de repede pe cât mi-aş dori, şi gândurile, în loc să fugă înaintea paşilor mei, la Grădina Botanică în care m-am plimbat azi, se întorc în metroul neplăcut, făcînd play – back imaginilor de subsol, îngustîndu-mi şi mai mult orizonturile... şi-apoi sar înapoi în timp către tulburi şi amare amintiri, oprindu-se la ele, poticnindu-se ca acul patefonului, la melodia cea mai tristă...

Am iesit în sfârşit la aer şi prizez cu sete prima gură de cer înstelat, miroase a ploaie şi cu regret imi dau seama că am chemat-o iarăşi.... suntem două, mai des dacât mi-aş dori apare ea şi-mi aminteşte dureros ca nu poţi fugi de tine insăţi.
Am schimbat totul în jurul meu, am rupt toate legăturile, mai precis am fugit, m-am ascuns încercînd sa uit, ei bine, este o gluma, pentru ca n-am reuşit sa fug de Selma.

“Spune-mi, domnule doctor, mă mai primeşti la ora asta?” urlu în interfonul domnului Castor (aşa-i spun psihanalistului meu, un bun doctor pe la şaizeci de ani la care aveam programare azi la două, şi la care chiar am crezut că intru când am intrat de fapt în Grădina Botanică).
Mi-a deschis uşa, ce draguţ e domnul Castor, mestec repede o gumă, să nu mă miroasă, deşi sunt sigură că o să-i povestesc intreaga zi de azi, mă costă o grămadă de bani domnul Castor, aşa că mă va asculta...

M-am instalat deja obraznic pe canapea, cu spatele, iar domnul Castor tace ca întotdeauna, dar eu îi simt somnul fugit şi ochii cârpiţi şi-mi dau seama - tocmai pentru ca am baut azi alea câteva pahare am acum curajul să mă aflu aici, şi nu ascunsă iar in apartamentul meu de pe Berzei.
Stau pe Berzei într-un apartament înghesuit, în chirie, şi mă doare sufletul de câte ori intru în el şi-i văd urâtenia, e ca o tortură comparat cu apartmentul meu, al Selmei, în care nu mă mai pot întoarce.

“Am fost azi să mă plimb prin Gradina Botanica. M-am lăsat ameţită de înălţimea copacilor, de verdele lor învecinat brutal cu strada in construcţie şi cu centrala Grozăveşti, m-am bucurat de fiecare infloreşcenţă, de cerul răsturnat in lacul cu nuferi, de mirosul încins al ierbii cosite.
Am stat pe o banca lângă tufa de hortensii, şi mi-am odihnit sufletul alergat şi hăituit în calmul limpede al Grădinii.
Am ieşit apoi şi am luat-o pe Splai, către centru......”

“Hm-hhm”
Niciodată până acum, după prima mea vizită la domnul Castor, vizită în care am stabilit regulile principale ale îndelungatei noaste legaturi: eu vorbesc, el ascultă, eu plătesc, chiar dacă nu vin, iar el intervine doar atunci când crede de cuviinţă – niciodată până acum n-a intervenit domnul Castor în fabulatiile mele.
Deseori m-am întrebat dacă nu doarme, acolo, în spatele meu....
“Şi mie-mi place Grădina. De ce ai venit? Aveam o înţelegere – să nu vii dacă ai băut...”

Da. Are dreptate, cât de convenabil pentru mine să uit aceasta primă, principală si extraordinar de importntă regulă! Să nu vin, dacă am băut, pentru că asociaţiile libere facute sub influenta alcoolului sunt, nu-i aşa, mai “libere”, mai interesante, mai incitante, mai adânci si mai adevărate, mai crude - dar mai nedureroase si mai uşor de uitat!
Mă ridic să plec, “îmi pare tare rău că v-am trezit degeaba...”

Şi iată-mă în stradă, în întuneric, îmi dau seama că trebuie să fie trecut de unsprezece... am toate şansele să pierd ultimul metrou, scot telefonul din buzunar şi mă holbez degeaba in direcţia palmei mele, nu-i luminată – nu mai am baterie... “fir-ar!” înjur printre dinţi, nici nu pot chema un taxi.
Din B. şi până pe Berzei e ceva de mers. Îmi infund mâinile furioasa in buzunare si pornesc.

Sar cât colo când simt pe umăr o atingere, şi mă întorc, pregatită de ce-i mai rău.
Domnul Castor, încălţat lejer, mă priveşte blajin: “hai să facem câţiva paşi...”
Fabulos, îmi spun, să ai ocazia să faci câţiva paşi, chiar şi unul singur, în compania unui om care te-a privit până acum doar în ceafă, ascultîndu-ţi aberaţiile şi nu te-a întrerupt încă niciodată, pentru că nu ai facut nici o asociaţie liberă demnă de atenţie...
Accept invitaţia, are o valoare de neacoperit în bani, si pornim agale.
Îl observ cu coada ochiului, e un tip incă bine la anii lui, înalt, suplu, tuns atât de scurt încât nu se observă că e grizonat, proaspăt ras şi mirosind bine, un parfum sec, uscat, care se combină perfect cu mirosul de tutun şi cu aerul cald al nopţii.
Îmi vine sa-l apuc de braţ, de mult nu mi-am mai înnodat braţul cu nimeni, şi îmi înfund bine-bine pumnii strânşi in buzunare, unde dau de Cheie.
Afurisită cheie, nu ştiu cum se face că o am la mine, n-am mai purtat de mult pantalonii aştia (da, normal, de cand erai studentă şi încăpeai în ei, mă complimetez singură) şi prinsă în plasa asta ideatică (idioat-ică) mă împiedic şi o iau dizgraţios-gravitaţional în jos....
Iată-mă deci, după şase luni triste, goale, hăituite, atârnată cochet de braţul unui barbat mirosind bine, atât de aproape dar fără a fi dureros, cu un toc rupt şi cu glezna pe cale de a se transforma în dovlecel, spunîndu-mi tot mai tare şi mai tare în sinea mea tulbure că Berzei e muuuult prea departe, şi apartamentul meu, al ei, acela, în fine, de pe malul lacului T. este atât de aproape...
“Unde stai?” îmi întrerupe domnul Castor şirul de asociatii tâmpite, şi mă văd în faţa unei alegeri gata făcute de acest straniu complex de împrejurări “în T., e aproape”...
Simt că o iau razna. N-am mai fost in apartamentul ăla de atunci, şi e tare mult de-atunci, am clădit peste toate întâmplările alea nenorocite o citadelă de uitare, de false identitaţi, de lipsă de amintiri si de negaţii. O nouă altcineva peste vechea eu, trecut inventat pentru vecina de palier, o urăsc pe Selma şi nu-i pot primi trupul murdărit si bolnav înapoi în istoria noastră comună, dar ea nu încetează să-mi bată în tâmple obsesiv.
Îmi clănţăne dinţii şi domnul Castor mă priveşte calm în lumina rece a liftului care se hurducăie impasibil către etajul treizeci şi doi “plătesc toţi banii ăştia ca să uit, vreau să uit, nu mă ajuţi cu nimic, nenorocitule” aş vrea să-l pocnesc dar mă incomodează privirea lui atăt de bună.
Pocnetul sec al uşilor deschise imi curmă tremuratul, ieşim din lift, parcă mi-e greu să regăsesc blestemata de cheie in buzunare...

E linişte şi mă doare piciorul luxat, şi mi-e frică să deschid ochii pentru că mă simt exact ca atunci: singură cu trupul meu dureros, cu gândurile tulburi rezemate de stofa rece a canapelei în căutarea unui sâmbure de speranţă care n-o să mai crească niciodată în locul acela.
Simt în nări mirosul plăcut al domnului Castor şi deschid cu grijă ochii; e el, bunul domn doctor care mi-a oferit rodul unei terapii neconvenţionale cu aburi de alcool împreuna cu un pahar de apă tulbure de robinet necurs de luni de zile. Beau lacom din această acceptare. De situaţie, de durere, de mine.
“Mă cheamă Selma şi...”
Îmi face semn sa tac, destul pentru o singură zi.
Podeaua din lemn roşu de cireş îmi atinge placut tălpile goale amintindu-mi de răsărituri reflectate în toate ferestrele din oraş, văzute de atâtea ori de la geamul meu de la etajul treizeci şi doi, peste copaci, peste lac, peste reclamele strălucitoare, de unde am învăţat să-mi trimit antene în toate zările furînd soarele din mii de luciri, împraştiindu-mă peste oraş.
Aproape re-învaţ să simt bucuria fiecărei senzaţii, piciorul luxat e al meu şi mă doare, aşa cum mă dor dureri vechi cărora le-am sters locul de pe trupul meu, crezînd ca n-o să-mi mai persiste în minte...
„sunt Selma, şi-aş vrea să-ţi arăt răsăritul unui om nebun, de la etajul treizeci şi doi....”