Teo e racit cobza si arata usor ametit...
Poza interesanta. N-am observat decat mai tarziu, apare in fundal scena nasterii lui Iisus, intr-un film care rula cand am fotografiat eu... minunat!
luni, decembrie 29, 2008
Poze noi, 28 decembrie
Teo e racit cobza si arata usor ametit...
Poza interesanta. N-am observat decat mai tarziu, apare in fundal scena nasterii lui Iisus, intr-un film care rula cand am fotografiat eu... minunat!
duminică, decembrie 28, 2008
Ce-a mai facut Dorel...
Repertoriul de cuvinte s-a largit considerabil in ultima luna: adaugam la lista tractor (ta-toor, cu accentul pe silaba ta) , roti (oate), usa (uta, si tot uta este si huta-huta), geam (mam sau nam, nu se intelege), cal (cau), sapca (aca).
De asemenea, spune DA (si da din cap aprobator) si NU si da din cap stanga dreapta, adica asa cum se face. Acestea in contextul vorbitului la telefon. Ia cate un telefon, sau telecomanda, sau alt obiect cam de aceeasi forma, il pune la ureche si incepe: auo, auo, pa, pa, nu, da, da, da...
Ne recunoaste in poze: mami! tati! bui! (buni).
Unul din primele lui cuvinte a fost oaie, prin august anul acesta. Acum recunoaste o oaie nu numai desenata, dar si in fotografii sau in realitate! Mai recunoaste porcul (pocu) si calul (cau) si desenati si in fotografii, si in realitate.
Personajele din Winnie the Pooh (sau winnie the puah cum zice tati...) sunt foarte importante: uini, aioi, pitica (ala e tigrul, vazut ca o pisica, desigur).
De asemenea am mai lucrat la trenuletul Thomas, care era intr-o vreme POPA.
Dupa ce ne-am uitat la desenele cu dinozaurul plimbaret Tom, si am reusit sa ii zicem chiar Tom... Thomas a devenit din Popa, MOMA... o fi bine, n-o fi bine, numai asta am auzit,
caci de Craciun a primit un rucsac din plus in forma de Thomas,
cat si un puzzle din lemn, cu magneti, care il reprezinta tot pe Thomas 3D.
Si cu magnetii ne-a facut o surpriza... nu gaseam una din piese nicaieri in casa,
si am cautat de am zapacit.
La un moment dat am zarit-o, intamplator... era pe usa frigiderului!!!
In seara aceasta... ne-a uimit de nu ne reveneam (28 decembrie). S-a dus la cuptorul cu microunde si a inceput sa bombane: apte, noua, op, cici. Si iar: apte, noua, op, cici.
Eu spalam vase, nu eram prea atenta. Cand am auzit a doua oara aceeasi chestie, am si percutat (fimiu stie cifre?!?!?!) si m-am si uitat la el...
Ce facea micutul... punea degetul pe cifrele de la panoul cuptorului si le numea pe cele cunoscute: sapte, noua, opt si cinci. Punea degetul pe cifra respectiva si o numea, pe restul nu le baga in seama.
Si zau ca nu m-am chinuit sa-l invat cifre la varsta de un an si optluni... Trebuie sa fie telefonul vorbitor de jucarie de la Fisher Price cu care adoarme in mana de cand avea sase luni...
A, si cea mai tare-tare-tare: FLUTURELE...este FUTETE!!!
:)
De asemenea, spune DA (si da din cap aprobator) si NU si da din cap stanga dreapta, adica asa cum se face. Acestea in contextul vorbitului la telefon. Ia cate un telefon, sau telecomanda, sau alt obiect cam de aceeasi forma, il pune la ureche si incepe: auo, auo, pa, pa, nu, da, da, da...
Ne recunoaste in poze: mami! tati! bui! (buni).
Unul din primele lui cuvinte a fost oaie, prin august anul acesta. Acum recunoaste o oaie nu numai desenata, dar si in fotografii sau in realitate! Mai recunoaste porcul (pocu) si calul (cau) si desenati si in fotografii, si in realitate.
Personajele din Winnie the Pooh (sau winnie the puah cum zice tati...) sunt foarte importante: uini, aioi, pitica (ala e tigrul, vazut ca o pisica, desigur).
De asemenea am mai lucrat la trenuletul Thomas, care era intr-o vreme POPA.
Dupa ce ne-am uitat la desenele cu dinozaurul plimbaret Tom, si am reusit sa ii zicem chiar Tom... Thomas a devenit din Popa, MOMA... o fi bine, n-o fi bine, numai asta am auzit,
caci de Craciun a primit un rucsac din plus in forma de Thomas,
cat si un puzzle din lemn, cu magneti, care il reprezinta tot pe Thomas 3D.
Si cu magnetii ne-a facut o surpriza... nu gaseam una din piese nicaieri in casa,
si am cautat de am zapacit.
La un moment dat am zarit-o, intamplator... era pe usa frigiderului!!!
In seara aceasta... ne-a uimit de nu ne reveneam (28 decembrie). S-a dus la cuptorul cu microunde si a inceput sa bombane: apte, noua, op, cici. Si iar: apte, noua, op, cici.
Eu spalam vase, nu eram prea atenta. Cand am auzit a doua oara aceeasi chestie, am si percutat (fimiu stie cifre?!?!?!) si m-am si uitat la el...
Ce facea micutul... punea degetul pe cifrele de la panoul cuptorului si le numea pe cele cunoscute: sapte, noua, opt si cinci. Punea degetul pe cifra respectiva si o numea, pe restul nu le baga in seama.
Si zau ca nu m-am chinuit sa-l invat cifre la varsta de un an si optluni... Trebuie sa fie telefonul vorbitor de jucarie de la Fisher Price cu care adoarme in mana de cand avea sase luni...
A, si cea mai tare-tare-tare: FLUTURELE...este FUTETE!!!
:)
joi, decembrie 25, 2008
Am primit si eu pe e-mail, si dau mai departe: povestea lui Mos Craciun
Candva, de mult, la marginea unui oras, traia un mester batran care facea jucarii. Tot anul mesterea la ele cu dragoste si rabdare. Erau minunate si nu semanau una cu alta.
In Ajunul Craciunului, batranul mester pleca din oras sa-si vanda jucariile. Oameni din acel oras nu erau prea bogati. Mesterul le vindea jucariile pa mai nimic.
Dar asta nu-i scadea cu nimic bucuria de a face jucarii de care copiii sa se bucure, dupa datina, in dimineata de Craciun. Pana intr-un an in care…
Mesterul vanduse toate jucarile si se intorcea spre casa. La marginea orasului s-a oprit sa priveasca o fereasta. Stia ca acolo locuieste o familie saraca si se intreba ce jucarii or fi primit copii din acasta casa.
Trei copii visau cu voce tare:
-Daca am avea un soldatel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns…
-Ne-am juca impreuna si nu ne-am certa nicio data pentru el. Batranul stia ca nu mai avea nici o jucarie si tare ar vrea sa le daruiasca macar una. dar ce minune! Tocmai un soldatel de plumb rasarise, nu se stie de unde, in fundului sacului . Si, astfel, dorinta celor trei frati sarmani s-a indeplinit.
In drum spre casa , batranul gandea: "As vrea sa fac atat de multe jucarii, incat sa daruiesc cate una fiecaruri copil din lume dar mai ales celor sarmani, carora n-are cine sa le cumpere". Si acum mergand asa , pe ganduri , vazu in zapada un pui de caprioara care-l privea cu ochi tristi.
-Sarmana faptura , ce te doare?
Se pare ca puiul de caprioara se ranise la un picior. Cum a stiut si cu ce a avut la indemana , batranul i-a legat rana si la ajutat sa se ridice .
Atunci faptura aceea gingasa i-a a vorbit cu glas limpede ca de copil:
-Acum vad ca ai o inima buna. Dorinta ti de va indeplini.
Din senin a aparut o sanie fermecata purtata in zbor de niste reni minunati.
Si batranul s-a inaltat cu ei in slava cerului instelat, spre o lume de basme. Chiar si hainele lui saracacioase se preschimbasera in niste haine neobisnuite de culoare rosie.
N-ar fi putut spune cat si pe unde l-a purtat sania fermecata. Intr-un tarziu , a simntit cum coboara lin intr-un tinut inzapezit, unde il astepta o casuta cu fereste luminate. O multime de pitici ca si cei din povesti l-au intampinat bucurosi.
Piticii erau hainci si indemanatici , gata sa se apuce de treaba. Materialele se gaseau din belsug , caci, nu se stie cum, se imulteau mereu si nu se terminau niciodata . Iar batranul mester priceput ii indruma pe pitici si impreuna faceau jucarii , mereu mai multe si mai frumoase. Pentru fiecare copil din lume , jucaria pe care si-o doreste.
In seara de Ajun sosesc colindatorii, La fiecare casa , ei aduc vestea minunata a nasterea Domnului si ureaza un an bun si imbelsugat.
Tarziu, cand noaptea se lasa , copii se culcusesc in patucurile lor . In urechi le mai suna inca zvonul de colinde :"O ce veste minunata"…Apoi dorm si viseaza…..
Dar oare vis sa fie???
Este noaptea in care visele copiilor se implinesc. Adoua zi , in dimineata de Craciun in jurul bradului impodobit, bucuria nu mai are margini. Nici unul dintre ei n-a fost uitat. Iar dupa numele sarbatorii, copiii i-au pus numele Mos Craciun si asa a ramas pana astazi.
De aceea, in zilele acestei sfinte sarbatori, cand stam cu toti in jurul mesei incarcate cu bunatati, nu trebuie sa-i uitam pe cei sarmani. Mosul are grija de ei o data pe an. Noi trebuie sa ne gandim la ei mereu!
In Ajunul Craciunului, batranul mester pleca din oras sa-si vanda jucariile. Oameni din acel oras nu erau prea bogati. Mesterul le vindea jucariile pa mai nimic.
Dar asta nu-i scadea cu nimic bucuria de a face jucarii de care copiii sa se bucure, dupa datina, in dimineata de Craciun. Pana intr-un an in care…
Mesterul vanduse toate jucarile si se intorcea spre casa. La marginea orasului s-a oprit sa priveasca o fereasta. Stia ca acolo locuieste o familie saraca si se intreba ce jucarii or fi primit copii din acasta casa.
Trei copii visau cu voce tare:
-Daca am avea un soldatel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns…
-Ne-am juca impreuna si nu ne-am certa nicio data pentru el. Batranul stia ca nu mai avea nici o jucarie si tare ar vrea sa le daruiasca macar una. dar ce minune! Tocmai un soldatel de plumb rasarise, nu se stie de unde, in fundului sacului . Si, astfel, dorinta celor trei frati sarmani s-a indeplinit.
In drum spre casa , batranul gandea: "As vrea sa fac atat de multe jucarii, incat sa daruiesc cate una fiecaruri copil din lume dar mai ales celor sarmani, carora n-are cine sa le cumpere". Si acum mergand asa , pe ganduri , vazu in zapada un pui de caprioara care-l privea cu ochi tristi.
-Sarmana faptura , ce te doare?
Se pare ca puiul de caprioara se ranise la un picior. Cum a stiut si cu ce a avut la indemana , batranul i-a legat rana si la ajutat sa se ridice .
Atunci faptura aceea gingasa i-a a vorbit cu glas limpede ca de copil:
-Acum vad ca ai o inima buna. Dorinta ti de va indeplini.
Din senin a aparut o sanie fermecata purtata in zbor de niste reni minunati.
Si batranul s-a inaltat cu ei in slava cerului instelat, spre o lume de basme. Chiar si hainele lui saracacioase se preschimbasera in niste haine neobisnuite de culoare rosie.
N-ar fi putut spune cat si pe unde l-a purtat sania fermecata. Intr-un tarziu , a simntit cum coboara lin intr-un tinut inzapezit, unde il astepta o casuta cu fereste luminate. O multime de pitici ca si cei din povesti l-au intampinat bucurosi.
Piticii erau hainci si indemanatici , gata sa se apuce de treaba. Materialele se gaseau din belsug , caci, nu se stie cum, se imulteau mereu si nu se terminau niciodata . Iar batranul mester priceput ii indruma pe pitici si impreuna faceau jucarii , mereu mai multe si mai frumoase. Pentru fiecare copil din lume , jucaria pe care si-o doreste.
In seara de Ajun sosesc colindatorii, La fiecare casa , ei aduc vestea minunata a nasterea Domnului si ureaza un an bun si imbelsugat.
Tarziu, cand noaptea se lasa , copii se culcusesc in patucurile lor . In urechi le mai suna inca zvonul de colinde :"O ce veste minunata"…Apoi dorm si viseaza…..
Dar oare vis sa fie???
Este noaptea in care visele copiilor se implinesc. Adoua zi , in dimineata de Craciun in jurul bradului impodobit, bucuria nu mai are margini. Nici unul dintre ei n-a fost uitat. Iar dupa numele sarbatorii, copiii i-au pus numele Mos Craciun si asa a ramas pana astazi.
De aceea, in zilele acestei sfinte sarbatori, cand stam cu toti in jurul mesei incarcate cu bunatati, nu trebuie sa-i uitam pe cei sarmani. Mosul are grija de ei o data pe an. Noi trebuie sa ne gandim la ei mereu!
Dorel, de Craciun
Noi mancam carnacior si sarmalute, si Teo pofteste si tot incearca sa "ciupeasca" de prin farfurii.
Asa ca ii pun si lui intr-un castronel carnita de la doua sarmalute, cu putin iaurt, sa guste si el, de pofta.
Ii zic, uite ca mananci si tu carne de purcel, sper sa nu ti se faca rau!
Si minunea mica se duce la cosul lui cu jucarii si revine cu carticica in forma de purcel "pucel, pucel" si mi-l arata pe Ghita din carticica.
I-au placut si sarmalele, in alta ordine de idei... chiar daca i-am explicat ca l-a mancat pe Ghita...
Asa ca ii pun si lui intr-un castronel carnita de la doua sarmalute, cu putin iaurt, sa guste si el, de pofta.
Ii zic, uite ca mananci si tu carne de purcel, sper sa nu ti se faca rau!
Si minunea mica se duce la cosul lui cu jucarii si revine cu carticica in forma de purcel "pucel, pucel" si mi-l arata pe Ghita din carticica.
I-au placut si sarmalele, in alta ordine de idei... chiar daca i-am explicat ca l-a mancat pe Ghita...
marți, decembrie 23, 2008
Poveste cu brad
23 decembrie... Ma hotarasc in sfarsit sa fac bradul. Macar ca sa pot face poze cu piticii, pentru CD-ul pe care il face Babytza Craciunul acesta.
Pentru ca imi place simetria, si pentru ca iubesc padurile patriei, si pentru ca suntem in plina criza si pare foarte "economic" sa refolosesti bradul si la anu' am cumparat un brad de plastic.
M-au surprins dimensiunile cutiei, 80cm/10cm X10cm... Am mai avut brad de plastic cand eram copil, si se strangea intr-o cutie foarte mica si plata, patrata, era format din "rondele" care se cladeau una peste alta...
Desfac azi cutia si gasesc spre amuzamentul tuturor 2 bete paroase care se infig unul in celalalt, ajungand la 1.50m inaltime. Iar crengile stau stranse ca spitele de la umbrela si trebuie sa le desfaci una cate una, si pe fiecare creanga, alte spite de umbrelute si tot asa. Deci, am o umbrela mare si paroasa si bine dezvoltata.
Ok, foarte frumos, pana la urma am reusit sa desfac toate crengutele, i-am pus steaua in varf si l-am cocotat pe masa. Teo se uita foarte curios si ma intreaba din priviri ce tot fac acolo. Bradul zic, si incerc o poveste scurta cu Mos Craciun si cadourile de sub brad. Mda, cum ma asteptam, nicio reactie, dar curiozitatea era in continuare instalata pe mutrita lui.
Pomul, zic, in extremis, cautand un cuvant mai scurt care poate fi rostit usor. "Pomuuu, pomuu, poooomuuu" percuteaza fiu-meu! Pomu', deci i-am gasit si nume bietului brad pliant.
Radu se balangane in bouncerul lui si da frenetic din picioare. I-am imbracat pe pitici frumos, ca doar o sa fac poze.
Aduc globurile. Stau intr-o cutie mare, in forma de casuta. Sunt de plastic, am inceput sa cumpar numai globuri de plastic de cand am aflat ca si un boxer se poate urca in brad.
Cand vede cutia Teo e mult mai interesat decat de pomu' si vine calare pe mine. Cand deschid cutia.... fericire maxima: "bi-liaaaa, bi-liaaaaa, bi-liaaaaa" si tot asa.
Hai Teo sa agatam bilele in brad. Ei bine.... aici a inceput sfarsitul. Eu pun un glob in brad, el il scoate si-l da de-a dura prin casa ("bi-liaaaa"). Cum beteala pare sa nu-l intereseze, am pus in partea de jos pana la nivelul la care ar putea el ajunge, numai beteala, rosie si argintie, iar globuri doar in jumatatea de sus. Minunat.
Acum vine randul pozelor. Il asez pe Radu sub brad, cu bouncer cu tot, si incerc sa il conving pe Teo sa stea mai aproape de el astfel incat sa incadrez si bradul care e pe masa de cafea, si copii (amandoi de preferinta). Nicio sansa. Teo in mangaie cam apasat pe Radu pe cap, si Radu incepe sa zbiere. Eu eram intinsa pe spate pe covor (best angle for this shooting, damn it!) asa ca nu apuc sa intervin prompt. Teo, speriat de zbieratele lui Radu iese din cadru "mami, mami, shhhh Adu, shhh Adu"... adica mami sa faca "shhh, shhh" lui Radu ca sa taca.
Buuun. Il potolesc pe Adu si il scot din cadru, oricum nu pot incadra si mutrita lui, jos in bouncer si bradul cocotat pe masa.
Poate reusesc sa fac niste poze cu Teo si bradul. Ti-ai gasit. Teo vrea sa se uite la telefon, cum fac eu pozele. Ii arat cateva, apoi incerc sa il conving (pana la a-l impinge sub brad si a fugi repede in spate ca sa-l incadrez... daca as avea un trepied si camera cu delay s-ar vedea in poze un copil tinut cu forta de mama lui sub brad... in fine nu am trepied... asa ca nu raman dovezile) pe Teo inutil sa stea locului. Renunt.
Pe la 11 noaptea, dupa desenele cu Kyoro Chan pe Animax Teo se cocoata pe masa si incepe sa traga si de globurile de sus. Tati se enerveaza, ii zice vreo doua dulci lui mami si ia bradul de mot si-l muta din camera copiilor, in camera la noi.
De parca am facut brad ca sa ma holbez eu la el.
Adica de plastic, cu globuri incasabile, cu figurine mos craciun la fel... intr-un cuvant cel mai safe brad posibil... iata-ma cocotata in varful patului si uitandu-ma singura la el.
Mosul o sa puna cadourile sub el maine seara. Hainute pentru Teo si Radu, si o cutie mare cu piese tip "Mecano", sa surubareasca tati si Teo.
O masinuta cu telecomanda pentru Teo, si o papusa cu MP3 player, tot pentru el. Abia astept sa vad reactia lui, desi nu va avea nicio legatura cu bradul...
Mosul mai pregatise cateva jucarii pentu Raducu, dar le-a primit mai devreme, ca sa avem cu ce ne juca. Teo tine mult la ale lui, si cu 2 saci plini de zornaitoare nu aveam cu ce linisti bebelusul fara sa creez disensiuni.
In fine, mai sunt ani pentru povestile cu Mos Craciun si pentru brazi adevarati, deocamdata pomu' trebuie sa fie bine ancorat, fara globuri si cat mai departe de micul alpinist.
Merry Christmas!
Pentru ca imi place simetria, si pentru ca iubesc padurile patriei, si pentru ca suntem in plina criza si pare foarte "economic" sa refolosesti bradul si la anu' am cumparat un brad de plastic.
M-au surprins dimensiunile cutiei, 80cm/10cm X10cm... Am mai avut brad de plastic cand eram copil, si se strangea intr-o cutie foarte mica si plata, patrata, era format din "rondele" care se cladeau una peste alta...
Desfac azi cutia si gasesc spre amuzamentul tuturor 2 bete paroase care se infig unul in celalalt, ajungand la 1.50m inaltime. Iar crengile stau stranse ca spitele de la umbrela si trebuie sa le desfaci una cate una, si pe fiecare creanga, alte spite de umbrelute si tot asa. Deci, am o umbrela mare si paroasa si bine dezvoltata.
Ok, foarte frumos, pana la urma am reusit sa desfac toate crengutele, i-am pus steaua in varf si l-am cocotat pe masa. Teo se uita foarte curios si ma intreaba din priviri ce tot fac acolo. Bradul zic, si incerc o poveste scurta cu Mos Craciun si cadourile de sub brad. Mda, cum ma asteptam, nicio reactie, dar curiozitatea era in continuare instalata pe mutrita lui.
Pomul, zic, in extremis, cautand un cuvant mai scurt care poate fi rostit usor. "Pomuuu, pomuu, poooomuuu" percuteaza fiu-meu! Pomu', deci i-am gasit si nume bietului brad pliant.
Radu se balangane in bouncerul lui si da frenetic din picioare. I-am imbracat pe pitici frumos, ca doar o sa fac poze.
Aduc globurile. Stau intr-o cutie mare, in forma de casuta. Sunt de plastic, am inceput sa cumpar numai globuri de plastic de cand am aflat ca si un boxer se poate urca in brad.
Cand vede cutia Teo e mult mai interesat decat de pomu' si vine calare pe mine. Cand deschid cutia.... fericire maxima: "bi-liaaaa, bi-liaaaaa, bi-liaaaaa" si tot asa.
Hai Teo sa agatam bilele in brad. Ei bine.... aici a inceput sfarsitul. Eu pun un glob in brad, el il scoate si-l da de-a dura prin casa ("bi-liaaaa"). Cum beteala pare sa nu-l intereseze, am pus in partea de jos pana la nivelul la care ar putea el ajunge, numai beteala, rosie si argintie, iar globuri doar in jumatatea de sus. Minunat.
Acum vine randul pozelor. Il asez pe Radu sub brad, cu bouncer cu tot, si incerc sa il conving pe Teo sa stea mai aproape de el astfel incat sa incadrez si bradul care e pe masa de cafea, si copii (amandoi de preferinta). Nicio sansa. Teo in mangaie cam apasat pe Radu pe cap, si Radu incepe sa zbiere. Eu eram intinsa pe spate pe covor (best angle for this shooting, damn it!) asa ca nu apuc sa intervin prompt. Teo, speriat de zbieratele lui Radu iese din cadru "mami, mami, shhhh Adu, shhh Adu"... adica mami sa faca "shhh, shhh" lui Radu ca sa taca.
Buuun. Il potolesc pe Adu si il scot din cadru, oricum nu pot incadra si mutrita lui, jos in bouncer si bradul cocotat pe masa.
Poate reusesc sa fac niste poze cu Teo si bradul. Ti-ai gasit. Teo vrea sa se uite la telefon, cum fac eu pozele. Ii arat cateva, apoi incerc sa il conving (pana la a-l impinge sub brad si a fugi repede in spate ca sa-l incadrez... daca as avea un trepied si camera cu delay s-ar vedea in poze un copil tinut cu forta de mama lui sub brad... in fine nu am trepied... asa ca nu raman dovezile) pe Teo inutil sa stea locului. Renunt.
Pe la 11 noaptea, dupa desenele cu Kyoro Chan pe Animax Teo se cocoata pe masa si incepe sa traga si de globurile de sus. Tati se enerveaza, ii zice vreo doua dulci lui mami si ia bradul de mot si-l muta din camera copiilor, in camera la noi.
De parca am facut brad ca sa ma holbez eu la el.
Adica de plastic, cu globuri incasabile, cu figurine mos craciun la fel... intr-un cuvant cel mai safe brad posibil... iata-ma cocotata in varful patului si uitandu-ma singura la el.
Mosul o sa puna cadourile sub el maine seara. Hainute pentru Teo si Radu, si o cutie mare cu piese tip "Mecano", sa surubareasca tati si Teo.
O masinuta cu telecomanda pentru Teo, si o papusa cu MP3 player, tot pentru el. Abia astept sa vad reactia lui, desi nu va avea nicio legatura cu bradul...
Mosul mai pregatise cateva jucarii pentu Raducu, dar le-a primit mai devreme, ca sa avem cu ce ne juca. Teo tine mult la ale lui, si cu 2 saci plini de zornaitoare nu aveam cu ce linisti bebelusul fara sa creez disensiuni.
In fine, mai sunt ani pentru povestile cu Mos Craciun si pentru brazi adevarati, deocamdata pomu' trebuie sa fie bine ancorat, fara globuri si cat mai departe de micul alpinist.
Merry Christmas!
luni, decembrie 22, 2008
Criza in Romania...
Ora 13. Pentru cine nu stie, o ora dupa miezul zilei. Soare puternic,
port ochelarii de soare. Pe Calea Vitan totusi sunt aprinse toate
felinarele.
Asta in conditile in care ministrul muncii si protectiei
sociale anunta ca nu poate aplica legea mamelor de la 1 ianuarie, din lipsa de fonduri...
Buleftrica nu costa, oare? Daca ar stinge luminile cu o ora mai
devreme si le-ar aprinde cu o ora mai tarziu in toata tara, cati bani
s-ar economisi?!
port ochelarii de soare. Pe Calea Vitan totusi sunt aprinse toate
felinarele.
Asta in conditile in care ministrul muncii si protectiei
sociale anunta ca nu poate aplica legea mamelor de la 1 ianuarie, din lipsa de fonduri...
Buleftrica nu costa, oare? Daca ar stinge luminile cu o ora mai
devreme si le-ar aprinde cu o ora mai tarziu in toata tara, cati bani
s-ar economisi?!
sâmbătă, decembrie 20, 2008
Dorel...asociaza...
Ieri ii povesteam socrului meu cum am fost in parc, si ii spun ca mi-am luat o Cola.
Teo asculta cu mare atentie ce povesteam eu, si cand aude Cola, intervine si el in discutie "Panta!"
(adica... Fanta!).
Am ramas cu gura cascata, cum de i-a trecut lui prin cap sa zica Fanta cind am zis eu Cola?
Dupa asta topaia prin casa si striga Panta! Cowa! Panta! Cowa! Ticwa! (sticla)...
Asta da reclama! Compania Coca-Cola, asteptam sa investiti in noi!
Bravo, Dorele!
Teo asculta cu mare atentie ce povesteam eu, si cand aude Cola, intervine si el in discutie "Panta!"
(adica... Fanta!).
Am ramas cu gura cascata, cum de i-a trecut lui prin cap sa zica Fanta cind am zis eu Cola?
Dupa asta topaia prin casa si striga Panta! Cowa! Panta! Cowa! Ticwa! (sticla)...
Asta da reclama! Compania Coca-Cola, asteptam sa investiti in noi!
Bravo, Dorele!
vineri, decembrie 19, 2008
Crazy mummie
Azi am fost cu fiu-meu cel mic la vaccinul de doua luni.
Dupa cursa curselor prin Bucurestiul aglomerat am ajuns la CMU Kids, am ochit un loc cat sa bag masina pe lat cu botul pe trotuar si dau sa parchez...
Bine ca am observat ca eram in fata unui garaj si omul avea masina inauntru... asa ca am iesit de acolo si in extremis in fata mea se elibereaza un alt loc.
Uau, ce noroc am, un singur loc si chiar vis-a-vis de intrarea in policlinica... suuuper.
Dau toate semnalele din lume si incep sa ma arunc catre locul cu pricina...
Radu deja se foia in scaunelul lui, de foame probabil, am zis sa nu-i dau sa pape chiar inainte de vaccin, sa nu i se faca rau. Mai putem astepta jumatate de ora (zic eu), dar el nu pare sa fie de acord si se tot foieste, asa ca am un ochi si pe el.
... cand sa ma bag, tusti un tip (Tipo, Dude, hello neneeee) se introduce pe locul ochit de mine, singurul cum am mai spus. Sa ma pocnesca plansul, nu alta.
Pana sa plang, ma apuca nervii... plodul plange, eu trebuie sa car cosul de 13 kile cine stie cat, ca cine stie unde mai gasesc sa parchez la mama naibii... asa ca incep sa claxonez si ies pe geam dand din maini (ce tupeu la mine, ma si mir!) si, probabil, explicand cele de mai sus.
Omul iese si el, se tot uita la mine... si imi zice dragut "doamna e ajunul Craciunului, sigur ca va las pe dumneavoastra, dar va rog, nu mai zbierati asa la mine!"
Io raman muta, nici nu-mi dadusem seama, in graba de a-i explica, de a-l convinge ca am mai multe motive sa parchez acolo decat el, am NEVOIE sa parchez acolo... ca de fapt urlam la el, nemairamanand nici urma de selling skills, persuasive format, bla, bla, eleganta si politetea erau si ele duse-n mama masii...
Imi cer scuze, nu stiu daca m-o fi auzit, el pleaca, nici macar nu era nervos pe mine... ce dragut, si parchez in sfarsit.
Cosul cu Radu chiar are 13kg asa ca... Domnule, Tipule, Dragutule, iti multumesc din suflet, si Craciun fericit!
Dupa vaccin ne-am oprit in Tineretului, era asa frumos, liniste si soare!
Am simtit ca e ultima ocazie pe anul acesta sa ne lafaim la soare, si chiar daca nu am reusit sa agat nicio mamica s-o intreb "sunteti de pe forum, cu boboceii de septembrie-octombrie 2008?" (nici nu stiam ca sunt asa timida!) a fost o plimbare superba, numai noi doi.
Dupa cursa curselor prin Bucurestiul aglomerat am ajuns la CMU Kids, am ochit un loc cat sa bag masina pe lat cu botul pe trotuar si dau sa parchez...
Bine ca am observat ca eram in fata unui garaj si omul avea masina inauntru... asa ca am iesit de acolo si in extremis in fata mea se elibereaza un alt loc.
Uau, ce noroc am, un singur loc si chiar vis-a-vis de intrarea in policlinica... suuuper.
Dau toate semnalele din lume si incep sa ma arunc catre locul cu pricina...
Radu deja se foia in scaunelul lui, de foame probabil, am zis sa nu-i dau sa pape chiar inainte de vaccin, sa nu i se faca rau. Mai putem astepta jumatate de ora (zic eu), dar el nu pare sa fie de acord si se tot foieste, asa ca am un ochi si pe el.
... cand sa ma bag, tusti un tip (Tipo, Dude, hello neneeee) se introduce pe locul ochit de mine, singurul cum am mai spus. Sa ma pocnesca plansul, nu alta.
Pana sa plang, ma apuca nervii... plodul plange, eu trebuie sa car cosul de 13 kile cine stie cat, ca cine stie unde mai gasesc sa parchez la mama naibii... asa ca incep sa claxonez si ies pe geam dand din maini (ce tupeu la mine, ma si mir!) si, probabil, explicand cele de mai sus.
Omul iese si el, se tot uita la mine... si imi zice dragut "doamna e ajunul Craciunului, sigur ca va las pe dumneavoastra, dar va rog, nu mai zbierati asa la mine!"
Io raman muta, nici nu-mi dadusem seama, in graba de a-i explica, de a-l convinge ca am mai multe motive sa parchez acolo decat el, am NEVOIE sa parchez acolo... ca de fapt urlam la el, nemairamanand nici urma de selling skills, persuasive format, bla, bla, eleganta si politetea erau si ele duse-n mama masii...
Imi cer scuze, nu stiu daca m-o fi auzit, el pleaca, nici macar nu era nervos pe mine... ce dragut, si parchez in sfarsit.
Cosul cu Radu chiar are 13kg asa ca... Domnule, Tipule, Dragutule, iti multumesc din suflet, si Craciun fericit!
Dupa vaccin ne-am oprit in Tineretului, era asa frumos, liniste si soare!
Am simtit ca e ultima ocazie pe anul acesta sa ne lafaim la soare, si chiar daca nu am reusit sa agat nicio mamica s-o intreb "sunteti de pe forum, cu boboceii de septembrie-octombrie 2008?" (nici nu stiam ca sunt asa timida!) a fost o plimbare superba, numai noi doi.
Cum cresc eu mare - Teo, nazdravanii 2008
Creste, invata, se bucura de totul. Rade tot timpul. Are ochii caprui, parul saten deschis si seamana leit cu tati la mutrita. La corp in schimb, leit mami...
Semne distinctive... suzeta nelipsita.
Dar iata cum, duminica 14 decembrie am scapat si de ea, de fapt singurel a scapat:
suzeta lui nelipsita (o tinea in gura ca tigara un chain smoker, vorbea cu ea printre dinti, dormea cu ea, si cand era mai complicat, o scotea din gura ca sa silabiseasca ceva, apoi hop la loc) era asa de murdarica si de veche ca n-am mai suportat-o. Am aruncat-o la gunoi si am inlocuit-o cu una noua. A bagat-o in gura pe cea noua, parca a gustat-o. A facut o fata parca i-am dat cucuta si a scuipat-o. A cautat suzeta lui Radu, a gustat-o si pe aia si aceeasi strambatura (e foarte mica, hm, nesatisfacator...) si de atunci umbla din cand in cand cu suzeta in mana, adoarme cu ea in mana, dar n-o mai baga in gura, Doamne fereste!
Ii plac cuvintele cu multe silabe (minimax este mininanananana, pisica este pisisica, furculita este tutulita, suzeta este ciuceta, iar daca ceva are mai putin de trei silabe nu merita pronuntat).
F este P (adica... pipi in loc de Fifi, panta in loc de Fanta, pata in loc de fata).
Alte lucruri interesante de rostit... sticla (ticla), becu, Adu (asta-i Radu, fratele mai mic), baie, oaie (trebuie mentionat ca oaie, este de fapt primul cuvant dupa tata, mama si papa. Acu ca o fi de la zodia lui, sau da tare i-a placut oaia pe care i-a adus-o matusica din Irlanda... nu stim), cucu - bau (bau de multe luni, cucu de prin octombrie), uta-uta, nani, pala (spala).
Nu l-am fortat sa stea pe olita inca. Insa ne spune singur "caca" cand face, si se duce la usa de la baie caci stie ca va fi spalat.
Este fan al posturilor TV U, RaiUno si Minimax. Recunoaste personajele din desene animate atunci cand le vede in reviste, sau ca jucarii prin vitrine. Ca atare i-am cumparat locomotiva Thomas (asteia ii zice POPA, nu pricep de ce, si o si pupa), masinuta Roary si mecanicul ei, Big Aron. Astfel, avem oowii (adica rori) aaaon (aron) iar cand le vede la televizor vine repede cu ele in mana. Intr-o zi se uita pe catalogul Mothercare si vine sa imi arate, oowiii, aaaon, popa, popa, care erau desenati pe niste pijamale.
In alta zi nu s-a miscat din fata unui chiosc de ziare pana bunicul nu i-a cumparat o revista pe care era sigla Minimax si trenuletul Thomas.
Cand a implinit un anisor i-am luat un laptop pentru bebelusi, care vorbeste in limba engleza, canta si, desigur, are multe BUTOANE.
Pe la inceputul lui octombrie vine cu laptopul la mine, dupa ce nu se mai jucase de multa vreme cu el, apasa un buton si incepe sa repete "awow" (adica arrow) "ome" (home) si o incercare timida dupa "oval" pe care nu o pot reproduce. Am insistat pe treaba asta, si cred ca a fost inceputul repetitiei. Acum repeta repede orice aude de la noi, cu eforturi vadite de a spune corect. Compozitii, nu e cazul inca, cu exceptia "unde e" si "nu mai e" cand se termina papa din farfurie.
Canta si danseaza pe diverse melodii, si ah, era sa uit... pe generic si postgeneric de la desenele animate cu pasarea Kyoro Chan (cococaca, cococaca, cococaca... o iubeste, ce mai). Are un balans de solduri mai ceva ca o gheisa!
Diversificarea a mers asa de usor si bine, incat nu-mi aduc aminte mai nimic. Doar ca mananca cu placere lucruri noi, e curios si gusta tot ce ii dai, iar daca nu ii place scoate din gura si iti da in mana ce nu i-a placut. Daca ceva nu ii place, nu mananca, nici daca incerci alta data, sau alte zece dati.
De la un an nu mai bea lapte. De cand a mancat primul sandwich a scuipat cat colo biberonul cu lapte, si nu a mai vrut nici cu cana, paiul, tetine speciale, paharul meu, am incercat 1000 de feluri de recipiente si de tipuri de lapte. Nu si pace. Asa ca branza de vaci e sfanta, minim 120g/zi. Bea iaurt, de exemplu, dar nu lapte.
Repere:
Octombrie 2008
Teo este frate mai mare! De bucurie in seara in care am venit de la maternitate a spus BEBE!
Pe parcursul sarcinii i-am tot povestit de bebe, dar nu zicea niciodata nimic. Cum nu sta sa ii citesti povesti, poate ca nici nu a ascultat... Dupa vreo doua zile, vazand ca bebe nu prea are de gand sa plece, s-a cam suparat si s-a cocotat la el in patut (adica, fostul lui patut, de care nici nu vroia sa auda...) unde a facut curatenie (adica a luat si a ascuns toate jucariile de acolo, care ce-i drept fusesera ale lui cand era si el bebelus.
August - septembrie 2008
Mami a intrat in prenatal. Pai trai, neneaca.... Iesim zilnic in Tineretului si stam ore in sir. Luam micul dejun in parc, si gustarea pe la 12. Socializam cu alti copii de aceeasi varsta si ne intalnim zilnic cu Victor si bona lui, Doina.
Hainele ne raman mici cu repeziciune, si la pantofi am ajuns la numarul 22. Nu-i bai, mama se bucura ca merge mai des la shopping, si o sa aiba si ala micu haine cand o sti ce sa faca cu ele...
Lui Teo ii plac masinile. Asta de cand era foarte mic. La botez a primit un set de trei masini, si de cand am desfacut pachetul adoarme cu una din ele in mana.
De altfel, multe obiecte sunt intai incercate pe covor sau pe saltea ca si cum ar avea roti.
Intrucat nu mai vrea sub nicio forma sa stea in patut la el, am coborat o latura, ca sa se poata urca singur si da jos cand doreste. Rezultatul? Teodor ocoleste cu grija partea de camera in care se afla patutul, si doarme numai la noi in pat.
Bine ca am descoperit ca nu pe noi ne vrea, ci patul, si adoarme singur in fiecare seara, fara figuri.
Bun baiat!
Iunie - iulie 2008
Mersul nu mai are niciun secret.
Au iesit si caninii (14 iulie 2008, cum am notat in caiet), toti patru, din nou cu febra si viroza prinsa de te miri unde.
In afara de lucruri simple cum ar fi mama si tata, si bebeleza cat cuprinde, Teodor a spus primul cuvant cu intentie "PAPA" si s-a si cocotat pe scaunelul lui. Adica, nu numai vorbim, dar si gandim!
Mai 2008
Ne tot ies dintisori. Incisivii-s gata toti de cand am implinit un anisor. Acum dau premolarii (cate doi odata, fir-ar). Se lasa cu febra si cate o raceala exact in aceasta perioada. Probabil ii scade imunitatea cand ii dau dintii.
Am inceput sa iesim la plimbare pe distante scurte de manuta. Teo merge foarte bine, dar nu vrea singur, neaparat o manuta.
La sfarsitul lunii aprilie ne-am distrat cu o rubeola / roseola infantum (pediatra si virusoloaga de la CMU nu au cazut de acord, iar eu n-am vrut sa intep copilul). Febra mare peste 39 vreo 3 zile, ganglioni intariti, apoi bubute peste tot, si febra a disparut.
Eu am imunitate la rubeola, asa ca bebedoi nu e in pericol.
joi, decembrie 18, 2008
Cum cresc eu mare - Teo; repere primul an
Eu sunt Teodor! (la petrecerea mea de cand am implinit un an!)
Acest post se citeste de jos in sus, de la nastere spre un anisor.
Ianuarie - Aprilie 2008
Continuam cu dintisorii in ritm alert, in ordinea corecta si temporizarea din grafice.
Raceste destul de frecvent, si de obicei coincide cu iesirea cate unui dinte. Face febra mare, destul de des in aceste cazuri.
Telecomenzile, televizorul si telefoanele nu mai au secrete. Doamna suzi nu ne lipseste niciodata. Pericol mare daca ne cade pe jos si nu mai ajungem la ea...
Date tehnice, la un anisor: 10kg, 80cm
Decembrie 2007
Cere sa bea cu cana sau paharul, mai ales cand bem si noi.
Merge prin casa tinandu-se cu ambele maini de obiecte. E reticent sa dea drumul uneia dintre maini, chiar si pentru a explora divese obiecte de interes. Pentru a se ridica in picioare are neaparat nevoie sa se agate cu putere de ceva (barele de la pat, masa)
Se catara cu repeziciune pe orice denivelare, pentru a ajunge cat mai sus. Un fel de mers de-a busilea, dar nu pe podea ci pe... pereti.
Vorbe de duh: MAMA!
Isi porneste singur steluta muzicala si caruselul (ramas fara animalute de vreo doua luni deja) si isi face astfel si o ora intreaga de lucru singurel.
Noiembrie 2007
Se ridica singur in fundulet. Se ridica si in genunchi si sta asa, agatat de barele de la patut.
Raspunde cand il strigam: Teo, Dorel, Teodor, copile!
Coboara de pe canapea pe fotoliu, si se agata de draperia portocalie. Face asta ori de cate ori are ocazia, cu mare placere.
De-a lungul canapelei face primii pasi! Se da jos alunecand pe burta, si merge pe langa canapea dintr-o parte in alta tinandu-se bine.
date:
22 noiembrie - s-a ridicat in picioare pentru prima data, in patut, dupa numeroase exercitii fund/genunchi. Sta asa, teapan, agatat de marginea patutului. Cand oboseste isi da drumul la maini si cade lat pe spate, foarte suparat. Nu stie sa se aseze inapoi din picioare.
Date tehnice: 8600g, 72cm
Octombrie 2007
Merge in patru labe prin pat. Se ridica pe palme si talpi si se leagana fata-spate minute in sir, sprijinit uneori in cap :D
Mananca cu placere cu lingurita, si vrea s-o tina el. Daca i-o las, reuseste sa o bage chiar in gura!
Isi activeaza singur muzica (de la buton, nu de la senzori) de la salteluta muzicala si da din mana si din cap pe ritmuri de Chopin.
De mare interes: telefoane, telecomezi.
Vorbeste: pa-pa, ba-ba, tata, tati.
date:
15 octombrie, al doilea dintisor, incisiv fata dreapta, jos.
Date tehnice (10 octombrie, 6 luni): 8100g, 70cm
Septembrie 2007
Teodor sta in fundulet, ajutat, sau se ridica singur daca e in carucior. Mananca pure de fructe cu lingurita.
Cind adoarme, se cuibareste pu o parte, ia somn se intoarce pe burta si se taraste prin tot patul. Nu stim niciodata unde il gasim de dimineata...
Vorbeste: bu, bru, de-e, aaaa, gle-gle, grrr
Apuca tot ce prinde si baga in gurita.
Se taraste inainte dar si inapoi! Pare sa ii placa mai mult inapoi...
date:
28 septembrie, iese primul dintisor, incisivul stanga jos/fata.
Date tehnice: 8kg
August 2007
Teo se introarce de pe spate pe burta si la loc destul de usor, uneori si in somn. Zambeste frumos cand ne vede, pe mine si pe tati, chiar daca suntem la distanta de el (1-2 m)
Gangureste, sufla printre buze (uneori in biberon...) apuca bine obiecte si le baga in gura, tipa.
date:
21 august - Tati l-a facut sa rada in hohote! L-am inregistrat. "vrei sa parchezi, ba?" si Teo rade cu putere!
Isi tine capul foarte bine si se uita curios in jur. Se taraste bine de-acum deplasandu-se prin patul mare sau patut destul de repede. Se taraste spre lucruri care il intereseaza (a ajuns la play-centerul Chicco - 24 august - si l-a facut sa cante in mod repetat miscandu-i jucariile atarnate).
Cand sta pe spate (desi se pare ca uraste aceasta pozitie) flexeaza genunchii, se impinge in talpi si ridica funduletul. Parca face "podul de jos"
Date tehnice: 7550g
Iulie 2007
Teodor a fost crestinat. Nu a plans deloc in cristelnita, in bratele preotului si nici in altar. Bravo, Teo!
date:
2 iulie - a inceput sa apuce obiecte. Il apuca pe Vernil de trompa si rade la el.
8 iulie - am fost la munte (Predeal, Sinaia) si la Brasov la o nunta. Am fost si la Taverna Sarbului. Teo e extraordinar, cred ca il putem lua chiar peste tot. Am fost si la Zarnesti cu el, la botezul lui Victor, la Lunguletu de unde a pornit totul... Asa cum am promis lui Adudei, ne-am intors peste un an cu Teo.
Mancam mere cu lingurita si ne plac la nebunie (asa usor sa mearga diversificarea ?!)
29 iulie - se taraste!!! pe burta si isi tine capul (avem si poza!)
30 iulie - s-a intors singur de pe spate pe burta.
Date tehnice: 7100g, 67cm
Iunie 2007
Teodor a inceput sa doarma pe burta. Urmareste si recunoaste zornaitorea cu elefant, si ii zambeste. Scoate timid limba, mai ales cand e foarte "concentrat"...
Se apuca (agata mai degraba) cu manutele de tricoul meu, patura, lantul meu de la gat, dar nu tine inca obiecte.
Se uita uneori foarte sasiu, o fi ok?!
Avem un cantecel pentru elefantul zornaitor, pe care ni-l canta buni, care canta foarte frumos si se pricepe si la vesuri!
Jucaria preferata / este foarte colorata / Ea si zornaie dragut / si-l amuza pe micut / se agata in patut;
Elefantul cel vernil / Este si foarte subtil / Si merge tiptil-tiptil / sa se uite la copil;
Fluturasul rozaliu / El este putin zurliu / Da-i si foarte zglobiu / si-o sa zboare mai tarziu
Atarnati de un inel / Ei ne canta-un cantecel!
Date tehnice: 6550g, 60cm
Mai 2007
Mergem peste tot cu copilul, si la Carrefour, si in parcuri, si in vizite; lui Teo ii place mult cu masina (doar a mers cu ea din stare embrionara pana in ziua in care s-a nascut, zilnic), asa ca a meritat sa ne luam una noua, mare si cu aer conditionat, cateva caracteristici care lipsesc iubitului meu Matiz rosu. Masina noua vine prin iunie.
Am fixat si datele botezului, 1 iulie la biserica Podeanu (din cartierul unde am copilarit eu) . Nasii sunt Alex si Andreea. Sper sa mearga totul conform plan... nu stau prea grozav cu timpul.
Iesim in fiecare zi la plimbare, seara 1-2 ore cu tati in marsupiu, si dimineata in marsupiu sau in carucior cu mami.
Am niste dureri de spate ingrozitoare... marsupiul ma cam rupe.
Teo inca are ochii deschisi la culoare, oare vor ramane asa? Are un vartej in par chiar in varful capului si e foarte simpatic si frumusel. Am inceput sa iesim in pantaloni scurti, fara caciula si cu maneca scurta, e foarte cald.
24 mai 2007 - din caietul mamicii
Am fost in vizita la Carmen si Victor. Ne-a vazut asistenta care se ocupa de Victor si m-a invatat sa fac masaj lui bebe, sa il curat in nas cu vata, si l-a tras de puta, provacand mari proteste.
Foarte enervant, nu cred ca ne mai vedem... eu am citit ca nu se umbla la putz pana dupa 4-5 luni, si nici atunci daca opune rezistenta la decalotare / se poate sa fie fimoza... ma rog.
10 mai 2007 - o luna!
Am fost la CMU si pediatra ne-a gasit OK. Lui Teo i s-a facut foame si a inceput sa urle, asa ca i-am dat san intr-un cabinet :D
Date tehnice: 4580g , 55cm.
In weekend am fost la Mihaela, Sorin si Lara (prima oara in vizita!)
Teo isi tine capul binisor cand sta pe burta sau in brate, desi mai are zvacniri destul de periculoase!
24 aprilie 2007 - din caietul mamicii
A fost din nou pediatra. Teodor e bine. Vom incepe sa iesim la plimbare chiar de azi. 10 minute pentru inceput, apoi treptat mai mult.
Avem marsupiu Chicco in care bebe poate sta si la orizontala si un carucior tot de la Chicco care este foarte greu si mami abia il misca. Nu mai zic ca nu incape in Matiz!
20 aprilie 2007 - din caietul mamicii
Tati a inceput sa ii faca baie micutului in fiecare seara si sa ii dea biberoane (cu lapte de la san; sanii mei sunt infundati rau si trebuie sa ma mulg cu pompa)
Teodor are primul joc! Impinge cu manutele in plasa de la pat si mami ii raspunde din partea cealalte. Cateodata se joaca si singur asa si scoate niste sunete mici (un fel de gafaieli?)
Teodor e foarte cuminte. Plange doar daca are nasul prea infundat (am inceput sa folosim cu succes batista bebelusului, deci cu nasul e mai bine), are scutecul murdar sau ii e foame. Altfel, e liniste si doarme. Eu ma uit la el si nu imi vine sa cred ca frumos si mic e. Ii place cand ii cant, desi nu am voce neam, si cand ma joc cu manutele si piciorusele lui.
Parca zambeste, probabil in sinea lui, si are o mimica foarte expresiva. Sau asa ni se pare noua.
17 aprilie 2007 - din caietul mamicii
Prima vizita acasa a pediatrei. Copilul e racit cobza, mucisori, puroi la ochi. Primim antibiotic (Augumentin, 7 zile, 1ml).
13 aprilie 2007 - din caietul mamicii
Am venit acasa, in cosuletul de masina cumparat cu o zi inainte de Pasti. Ce intuitie! (sau provocare?!). Teodor a fost foarte cuminte pe drum. Ne-a adus acasa Sorin A., ii multumim din suflet lui, Mihaelei si Larei care ne-au trimis cadouri!
Acasa e frig, s-a oprit caldura. Dupa indelungi dezbateri si tremurat, intrebam pediatra si la sfatul ei facem 23-24 grade cu caloriferul electric. Mami e total debusolata si nu stie cum sa il imbrace pe bebe. Totul e nou si ingrozitor de complicat, din fericire Teodor e cuminte, si suge indelung la san.
10 aprilie 2007 - din caietul mamicii
S-a nascut Teodor, la ora 16:45, dupa tot atatea ore de travaliu. Pentru ca, desi parea foarte hotarat la inceput, "fortand" lucrurile la 38 de saptamani pe parcurs a obosit, a fost ajutat sa iasa la lumina de vestitul Dr. T si pompita lui cu vacuum.
Date "tehnice": 3560g, 53cm, Apgar 9.
Anul acesta Sf. Pasti au picat pe 8 aprilie, deci Teodor s-a nascut in Saptamana Luminata, in a treia zi de Pasti.
miercuri, decembrie 17, 2008
17 Decembrie, in memoriam
Astazi se implineste un an de la moartea tatalui meu.
Inca mi-e dor de el, si probabil o sa imi fie intotdeauna.
2 iunie 1928 - 17 decembrie 2007
Vesel, gura mare, sufletul oricarei conversatii, pasionat conducator auto. Mecanic, pentru masina lui si-a altora... Electrician, pentru toate televizoarele si aparatele de radio ale prietenilor.
Skior, alpinist, ghid montan, iubitor de caini.
Supravietuitor al unei avalanse si multiplelor "atacuri" medicale. Ura medicii si se ferea de ei cat putea.
Tratament pentru raceala, trei caciuli.
Cum vine asta, tati, il intreb.
- Simplu. Cand esti racit, te asezi pe fotoliu, cu o palinca buna langa tine, cu picioarele pe taburet si cu o caciula pe laboante.
Asa, si?!!
- Si bei incetisor cate un paharel de palinca. Mai departe e simplu, te mai uiti la caciula din cand in cand.
????
- Cand vezi trei caciuli, te bagi in sacul de dormit, si pana dimineata-i gata! (raceala, sper)
Comentator politic de larga audienta (tot blocul).
Compozitor (de asemenea cunoscut) de injuraturi sofisticate, care merg la suflet.
Am invatat de la el sa nu ma enervez la fel de tare, sa schiez, sa copilaresc fericita de cate ori am ocazia, sa conduc, sa injur, sa ma arunc cu pasiune in tot ce fac si sa fac orice cu placere. Altfel, mai bine nu faci. Astfel am invatat sa gasesc placerea in tot felul de lucruri.
Nu am nici pe departe charisma lui, cred totusi ca nu s-a pierdut, o mare parte se regaseste la sora mea.
A murit in spital, insuficienta cardiaca ce a dus la ciroza.
O inima atat de mare si calda nu se putea multumi cu cateva infarcturi, asa ca s-a gasit o alta cale...
Ultimele lui cuvinte au fost "ce face Dodo (asta-i fiul meu cel mare, cel mic nu era inca nici in proiect), dupa asta a intrat in coma si nu am mai
putut vorbi cu el.
Cu o noapte inainte am stat cu el amandoua (eu si sora-mea) si l-am vegheat. Cand am plecat, de dimineata, ninsese atat de tare ca a trebuit sa ne dezgropam masinile.
Iubea zapada la nebunie, asa ca am conchis cu sora-mea ca tata se duce in rai si va fi responsabil cu zapada de acum incolo.
Asta a fost duminica spre luni, cand am plecat era in coma, dar se lupta cumva... respira, in ciuda personalului medical care renuntase sa mai faca ceva, si ne sfatuia si pe noi sa facem la fel. Nu o sa uit niciodata spitalul acela rece si mizerabil, care ne-a refuzat o rezerva contra cost pe motiv ca "oricum o sa moara, de ce sa mai dati banii?" Municipal...
A murit luni dimineata, in timp ce imi ridicam pasaportul nou. Zece ani de-aici inainte voi avea pasaport cu ziua in care a murit tata. Imi vine sa plang de cate ori il deschid. Am inotat prin zapada pana pe Iorga.
A nins si la inmormantare, la parastas, de Craciun si de Anul Nou, asa de frumos cum nu mai ninsese de mult.
Multumesc lui Dumnezeu pentru tatal meu, pe care nu l-am ascultat intotdeauna ca orice copil rebel, pentru copilaria mea fericita cu el, cu vacante peste tot, ski, restrictii, interdictii educationale, program fix, minciunici si a lot of fun! Si pentru orice zapada.
Inca mi-e dor de el, si probabil o sa imi fie intotdeauna.
2 iunie 1928 - 17 decembrie 2007
Vesel, gura mare, sufletul oricarei conversatii, pasionat conducator auto. Mecanic, pentru masina lui si-a altora... Electrician, pentru toate televizoarele si aparatele de radio ale prietenilor.
Skior, alpinist, ghid montan, iubitor de caini.
Supravietuitor al unei avalanse si multiplelor "atacuri" medicale. Ura medicii si se ferea de ei cat putea.
Tratament pentru raceala, trei caciuli.
Cum vine asta, tati, il intreb.
- Simplu. Cand esti racit, te asezi pe fotoliu, cu o palinca buna langa tine, cu picioarele pe taburet si cu o caciula pe laboante.
Asa, si?!!
- Si bei incetisor cate un paharel de palinca. Mai departe e simplu, te mai uiti la caciula din cand in cand.
????
- Cand vezi trei caciuli, te bagi in sacul de dormit, si pana dimineata-i gata! (raceala, sper)
Comentator politic de larga audienta (tot blocul).
Compozitor (de asemenea cunoscut) de injuraturi sofisticate, care merg la suflet.
Am invatat de la el sa nu ma enervez la fel de tare, sa schiez, sa copilaresc fericita de cate ori am ocazia, sa conduc, sa injur, sa ma arunc cu pasiune in tot ce fac si sa fac orice cu placere. Altfel, mai bine nu faci. Astfel am invatat sa gasesc placerea in tot felul de lucruri.
Nu am nici pe departe charisma lui, cred totusi ca nu s-a pierdut, o mare parte se regaseste la sora mea.
A murit in spital, insuficienta cardiaca ce a dus la ciroza.
O inima atat de mare si calda nu se putea multumi cu cateva infarcturi, asa ca s-a gasit o alta cale...
Ultimele lui cuvinte au fost "ce face Dodo (asta-i fiul meu cel mare, cel mic nu era inca nici in proiect), dupa asta a intrat in coma si nu am mai
putut vorbi cu el.
Cu o noapte inainte am stat cu el amandoua (eu si sora-mea) si l-am vegheat. Cand am plecat, de dimineata, ninsese atat de tare ca a trebuit sa ne dezgropam masinile.
Iubea zapada la nebunie, asa ca am conchis cu sora-mea ca tata se duce in rai si va fi responsabil cu zapada de acum incolo.
Asta a fost duminica spre luni, cand am plecat era in coma, dar se lupta cumva... respira, in ciuda personalului medical care renuntase sa mai faca ceva, si ne sfatuia si pe noi sa facem la fel. Nu o sa uit niciodata spitalul acela rece si mizerabil, care ne-a refuzat o rezerva contra cost pe motiv ca "oricum o sa moara, de ce sa mai dati banii?" Municipal...
A murit luni dimineata, in timp ce imi ridicam pasaportul nou. Zece ani de-aici inainte voi avea pasaport cu ziua in care a murit tata. Imi vine sa plang de cate ori il deschid. Am inotat prin zapada pana pe Iorga.
A nins si la inmormantare, la parastas, de Craciun si de Anul Nou, asa de frumos cum nu mai ninsese de mult.
Multumesc lui Dumnezeu pentru tatal meu, pe care nu l-am ascultat intotdeauna ca orice copil rebel, pentru copilaria mea fericita cu el, cu vacante peste tot, ski, restrictii, interdictii educationale, program fix, minciunici si a lot of fun! Si pentru orice zapada.
Cum s-au nascut baietii mei
Teo, Jurnal... la bord
Adudei:
Sfarsit de iulie 2006, in vizita la niste prieteni in Lunguletu. Micul Adudei, copilasul de aproape un an al unor invitati sta numai la mine in brate si nu-si ia ochii din ochii mei. Invitatii fac haz de noi, si la plecare ne ureaza sa ajungem repede acasa ca s-o punem si noi de un Adudei. Apai asa am facut.
Am stiut de cand faceam dragoste ca o sa raman insarcinata, si imi amintesc de noaptea aceea ca fiind cea mai frumoasa si intensa
noapte de dragoste.
Barza:
1 august 2006, plec in delegatie cu masina. Pe un camp, foarte aproape de marginea soselei, o barza cum n-am mai vazut, pentru ca
berzele stau de obicei intr-un picior pe cate un stalp, alerga pe ambele picioroange si batea din aripi. Aia era barza mea, m-a lovit
certitudinea faptului ca mi se intamplase in sfarsit sa raman insarcinata si mi-au dat lacrimile.
Cand am ajuns la Targu Mures am cumparat din prima farmacie un test de sarcina pe care l-am pastrat in geanta pana in ziua in care
trebuia sa imi vina ciclul si am putut in sfarsit sa il folosesc. Doua liniute, doua liniute....
Nu se poate, ba se poate!
Ii spun sotului meu. Doamne! Aoleu! Ce ne facem! Cum asa! Nu se poate! Nu prea vroia, spunea el, sa aduca in lumea asta nenorocita si
cruda un copil. Ce sa-i oferim?
Mergem la ecografie la un doctor oarecare. Spun oarecare, pentru ca l-am urat din tot sufletul pentru felul cum ne-a tratat mai
tarziu. Deocamdata, sotul meu vede micul bob la ecograf, ii aude inima si ne uitam amandoi uimiti la miscarea brauniana din jurul
micutului punct. Parca clocotea totul in febra unei zidiri frenetice. Suntem insarcinati, suntem insarcinati, topaia si sotul meu dupa
ce a vazut ecografia. Opt saptamani spune doctorul, zece stiam eu sigur.
Varicela:
La sfarsitul lui septembrie ne-am luat concediu, planuiam sa facem ceva deosebit, ca doar era ultimul nostru concediu in doi. Pana sa
ne hotaram daca mergem in Toscana sau tot in Rodos, m-am trezit cu temperatura mare si plina de bube.
Am sunat medicul de familie si ne-a trimis o salvare urgent. VARICELA
... a fost diagnosticul. Atat evolutia "buboaielor" cat si
analizele de sange ne-au confirmat nefericita veste. Nu stiam despre ce e vorba. Nu intelegeam de ce se agita toti. Medicul de
familie mi-a dat concediu, sase saptamani, si mi-a spus sa sun imediat ginecologul.
L-am sunat pe domnul Oarecare, si mi-a spus pe un ton sec sa vin imediat la spital sa facem intrerupere de sarcina. Pai cum sa vin,
sunt plina de bube si foarte contagioasa. O sa imbolnavesc toate gravidutele care respira pe-acolo...
Mi-a zis ca trebuie sa vin acum, pentru ca pot face intrerupere la cerere. Completez un formular si gata! Daca stau pana cand ies din
izolare, nu se mai poate intrerupe la cerere. Doar pe motive medicale.
Pai zic bine, atunci vreau sa astept si sa imi spuneti daca sunt probleme sau nu. Ce probleme pot de fapt fi?! Nu stiam mare lucru
despre asta, si nimeni nu vroia sa imi spuna nimic.
Mi-a raspuns ca el nu se poate ocupa de asa ceva, si ca nu merita riscul. Ori vin la el acum sa facem intrerupere, ori nu mai avem ce
sa discutam. Faci altul draga, de ce sa risti?
Chiar nu stiam ce sa fac. Imi doream acest copil din tot sufletul, dar imi doream si sa fie sanatos si fericit, in plus nu stiam despre
ce e vorba. Si nimeni nu vroia sa imi spuna nimic. Sotul meu a fost foarte hotarat din prima clipa, desi asta nu mi-a fost foarte de
folos la inceput. A spus ca el si-a vazut copilul la ecograf si nu ma lasa sa-l omor. Indiferent ce ar avea. Nu parea foarte rational,
dar daca nu era asa de hotarat cine stie ce faceam...
Am sters pe dr. Oarecare din agenda, si am cautat alt doctor. E plina lumea de doctori Oarecare, si unul cate unul am epuizat cel
putin douazeci de medici care au vrut sa imi faca intrerupere de sarcina sau nu se ocupa de cazul meu. Si repede, pana nu se fac 14
saptamani. Ca dam in codul penal dupa aceea!
Parintele Ioan, California si Dr.T:
Simteam ca inebunesc, in casa, singura, oribila din cauza bubelor care ma mancau si pe care le-am avut pe tot corpul din par pana in
calcaie, slabita si deprimata. Nu gaseam doctor, nu gaseam informatii adevarate, cineva care sa imi explice ce sa fac ca sa aflu in ce
stadiu sunt, si ce analize se pot face ca sa stim mai multe informatii. In fond, daca e asa de grav, orice medic poate recomanda
intreruperea, si dupa 14 saptamani, nu?!
Diversi membri ai familiei sau cunoscuti ma sunau ingrijorati sa ma intrebe daca m-am hotarat sa fac intrerupere pana nu e prea tarziu, sau
pana nu patesc eu ceva... cosmar.
Minunata resursa nesecata de informatii, deseori contradictorii, INTERNETUL, marele WWWdotcom mi-a salvat sanatatea
mentala, care in aceasta etapa era singura in masura sa ma tina sa nu ma faram.
Si anume in trei feluri.
Primul: am gasit intamplator o "biserica online", site religios apartinand comunitatii crestin ortodocsilor dintr-un orasel din Canada.
I-am scris parintelui Ioan care avea adresa de mail acolo, pentru sfaturi crestinesti, si el mi-a raspuns trimitandu-mi in schimb
acatistul parintelui Nectarie (link: http://www.crestinortodox.ro/Acatistul_Sfantului_Nectarie_Taumaturgul-130-6391.html). M-a invatat sa ma rog la acest sfant in fiecare seara timp de trei saptamani. M-am rugat pana am
nascut, si mi-am gasit linistea si increderea. Si speranta.
Cel de-al doilea: The Fetal Treatment Center, San Francisco - California Site-ul lor de internet este fantastic
http://fetus.ucsfmedicalcenter.org/ si are si o pagina pentru "consultatii on-line". Mi-am expus problema si acolo, ce aveam de
pierdut... Am primit in doua saptamani o scrisoare de la catedra de virusologie, cu explicatii complete, riscuri pentru fat, analize
care se pot face, explicatii, statistici (cate procente din copiii mamelor cu varicela au prezentat malformatii fetale, in functie e
varsta sarcinii, etc). Mintea mea sta mult mai bine acum... trebuie doar sa gasesc unde sa fac aceste analize...
Cel de-al treilea, Dr. T. Am gasit adresa de mail a Minunatului doctor tot pe internet. I-am scris. Si mi-a raspuns!
Intalnirea cu el, prima iesire dupa izolare a fost minunata. M-a linistit, am planificat analizele, l-am vazut pe bebe, si totul a intrat pe un fagas oarecum "normal". Am inceput sa ma bucur de sarcina, sa cumpar haine de gravida, sa reiau bazinele matinale de trei ori pe saptamana si sa imi pese de serviciu si de cei din jur.
Sa ma ierte Dumnezeu ca nu am fost sigura de la inceput ca totul va fi bine, si ca m-am temut. Cred ca sotul meu a stiut de la prima
ecografie ca totul e bine, si a crezut in El pana la capat, prin toate incercarile.
Teodor
Morfologiile de sarcina, PCR-ul si amniocenteza ne-au confirmat ca bebe se dezvolta normal, boala nu a stabatut placenta si ca totul
e bine. Stiam deja ca este baietel, sotul meu fusese sigur de asta de la inceput, acum trebuia sa ne hotaram la un nume.
Dupa lungi dezbateri care nu au dus la niciun rezultat, intr-o dimineata ne-a sunat mama sa ne spuna ca a visat un tanar frumos pe
care il striga Teddy si care era in vis nepotul ei.
Asa ca Teodor, "dar de la Dumnezeu", a ramas sa-i fie numele. Daca asa a visat bunica, te pui cu visele? Asta a fost simplu.
Lamaze:
M-am hotarat sa nasc normal. Apai daca e sa fie normal, sa fie cat mai normal. Unde ma informez? O prietena ma trimite la o
prietena care se ocupa de cursuri Lamaze. Am aflat cum e cu durerea, am vazut filme, am plans la casetele cu alaptare (toate
gravidele plang cand vad bebelusi, pampersi, si orice chestie putin mai trista pe postul acasa, din fuga scanului cu telecomanda?) si
m-am hotarat sa am rabdarea de a lua toate senzatiile incet incet pentru a naste cat mai normal.
Pastele 2007
Teo, 10 aprilie 2007
In anul acesta Sfintele Pasti au picat tare devreme. 8 aprilie. Luni, pe 9 am fost la mama in vizita s-o sarbatorim cum se cuvine.
Ziua ei este pe 30 martie, dar fiind in post, s-a hotarat sa serbeze in prima zi de Pasti. O zi superba, soare, cald. Ne-am oprit in
drum spre mama in parc si ne-am plimbat putin (mai mult...) apoi la mama, mancarica buna, dulciuri, entertainment, discutii in
contradictoriu cu unii si cu altii, poze, in fine. Pe la 5 m-am simtit cumva, greoaie. Parca o indigestie mai avea loc in stomacul meu oprimat. Ne-am urcat in masina si am condus pana acasa. M-am intins, m-am relaxat, am vazut ultimul episod din Camera de Hotel pe
AXN, si la 11:50 am adormit. La 12 fix am stranutat si am simtit ca m-am udat.
Fug repede la baie razand, uite, m-am p***t pe mine! Dar nu se mai termina! Mai stau putin sa ma gandesc. Nu se poate, a zis Dr. T ca
pe 16 ne vedem la UN CONTROL. Azi e abia 10. Pana la urma am acceptat realitatea (NAAAAAAAASC) si l-am trezit pe sotul meu. Am
sunat medicul de familie (o femeie extraordinara care mi-a fost alaturi in toata aceasta perioada) si ea ne trimite salvarea. Am
facut ceva bagaje (total inutile) pe fuga, m-am epilat tot pe fuga si niinoooo, niiinoo, spre Elias. Sun la "numarul de nasteri"... nimic.
In fine, ajung la Elias, ma internez, sunt bagata intr-o camasa decolorata si primesc o mare carpa (sterila) pe care am stat calare
urmatoarele ore. Sunt separata de sotul meu la inceput, pana medicul de garda imi face primul control. Dilatatie 3. Foarte frumos,
zic eu, pot sa ma plimb?
Plimba-te daca n-ai ce face.
2:30. Ies pe hol si incep sa patrulez in pijamale, calare pe carpoi, de mana cu sotul meu, numarand contractii. Nu ma doare nimic, ceea
ce imi intareste convingerea ca le voi lua incet incet pe toate. Poate merge fara epidurala, de fapt cred ca mi-e mai frica de ace in
coloana decat de durerile facerii (asa cum auzisem despre ele la curs). Tot pe la ora asta dau de Dr. T. Ce cauti aici?! Pai Hristos a
Inviat! pai bine, nasti acu? Nu. Atunci ma duc sa ma culc.
Avusese doua cezariene de urgenta, si salile de travaliu s-au dovedit a fi pline de pacientele lui, asa ca a avut de lucru pe 10 si 11
aprilie 2007 sa-si aminteasca toata cariera :D cand a fost Pastele in anul acela.
Ne revedem dimineata pe la 7. Totul merge bine (zic eu). Dilatatie 5. Ma intreaba daca vreau epidurala. Pai n-am nevoie, nu ma doare
nimic. Biiineeee.
Ma plimb in continuare, deja epuizata fizic, insetata si flamanda. Toata lumea (sotul, sora, prietenele cu care vorbeam la telefon)
este plictisita, si am schimbat deja o tura de garda (stie toata lumea ce inseamna asta... financiar vorbind, nu?).
Pe la 13-14 incep sa fac 13-14. Ma doare. Ma pun repede pe masa: dilatatie 7. Da-i inainte. Pai nu pot. Ma doare rau. Adica RAU. Nu
mai pot vorbi la telefon, nu mai pot iesi pe hol, nu pot nici macar descrie durerea pentru ca nu am mai simtit asa ceva. Nu ma dor
contractiile, ma dor oasele bazinului. Ma doare ca atunci cand mi-am luxat glezna cazand de pe tocuri inalte, de vreo 10 ori mai tare.
As spune INSUPORTABIL daca as avea aer pentru un cuvand asa de lung. Epidurala, zice cineva. Dau din cap ca da.
Din pacate nu a ajutat prea mult. Fara plimbare, de la 8 cat ajunsese dilatatia mea cand am acceptat epidurala, nu s-a mai intamplat
nimic pana la ora 16. Durerile nu au incetat absolut deloc, urlam, muscam din pumni si din cand in cand trageam cate una in perete sa
ma conving ca ma doare mai rau decat daca mi-as rupe mana. Sau poate daca imi rup mana, nu ma mai doare pentru ca ma concentrez in
alta parte?!?!
Deja a trecut foarte mult timp. Nu-mi mai simt picioarele. Dr. T e de garda si tinerele din echipa lui imi tot spun sa imping. "Nu stie
sa impinge" zice una din ele, si incerca sa imi explice "sa impinge ca si cand face caca". Ei bine, nu-mi vine sa fac caca, nu stiu ce
vreti de la mine, sunt obosita si vreau sa dorm...
Bebe nu a vrut sa coboare. Monitorul fetal arata ca nu ii e bine. Imi pun o masca de oxigen. Dilatatie 10, la ora 16:30. Ma cocoata pe
masa (nu mi-am simtit picioarele oricum inca 6 ore dupa ce am nascut). Imi vine sa iming. Imping. Acum stiu ce vrea sa zica. Chiar am impresia ca fac caca, si ma simt foarte jenata. A fost nevoie de pompa cu vacuum. La ora 16:45 mami rade cam stupid, bebe iese vanat
si obosit si el, cu o urma pe cap de la pompa si ... as vrea sa spun ce frumos e, cum l-am privit... adevarul e ca mi l-au luat imediat si
l-au pus pe masa de pediatrie unde nu stiu ce proceduri i-au facut. "Nu vorbeste" tot intreb eu deja panicata, si Dr. T incepe sa
rada... mai ai mult de asteptat pana vorbeste, draga mea... Se aude si Teodor in sfarsit plangand, l-au pus intr-o patura si fuga cu el.
Tati l-a vazut, i-a facut o poza si a declarat satisfacut ca nu mai e nevoie de test de paternitate. Ii seamana leit.
Eu am vazut mica minune abia dupa de mi s-au dezmortit picioarele si am putut umbla. Este cel mai frumos bebe si doarme linistit
printre altii care urla.
Ma doare sufletul de fericire si plang ca o idioata. Da, mi-a fost frica ca nu-l voi cunoaste, sau ca poate mi l-au incurcat... Dar nu!
Iata-l pe Teo, nascut pe 10 aprilie 2007 la 38 saptamani, ora 16:45, dupa tot atatea ore de travaliu. Acum are 3kg560g, 53 cm, Apgar
9, si promite sa nu stea mult la parametri acestia. Sssssst, deja se aude cum creste....
Radu cel plimbat.
Pentru cel de-al doilea baiat al nostru reperele sunt putine si precise.
Tati stie sigur ca Teo trebuie sa aiba un fratior sau o surioara (dar prefera sa nu fie surioara) pentru ca el stie cat de rau e sa cresti singur la parinti. Mami e de acord, dar parca nu prea repede, abia incepe sa-si revina la realitate, si din august 2007 s-a intors deja la munca...
Tata sau Nefertiti?
In decembrie 2007 a murit tata, Dumnezeu sa-l odihneasca, tare mi-e dor de el. In ianuarie 2008 am plecat la Cairo in interes de
serviciu. Nu am reusit sa vad Piramidele, dar am reusit sa ma indragostesc iremediabil de o bratara de aur cu Nefertiti. Dupa ce
m-a asigurat ca iese in pierdere, vanzatorul mi-a explicat ca simbolurile de pe bratara sunt talismane de iubire si fertilitate.
Mda... sigur.
Tot in ianuarie a fost parastasul de 40 de zile dupa tata si a doua zi dupa parastas sotul meu, destul de neglijat in perioada grea de pana atunci, si-a cerut "partea". Dupa toate socotelile din lume, nu aveam cum sa raman insarcinata, asa ca m-am decis sa nu stric momentul cu greu creat trimitandu-l dupa prezervative. Nu aveam cum sa raman... nu iesea la socoteala....
Asa a aparut Radu, desi nu am stiut atunci. Abia in februarie cand nu mi-a venit ciclul mi-am dat seama. Doua liniute... doua liniute.
N-ati mai vazut un tati mai fericit si o mami mai mirata. De aceasta data eu am fost sigura ca e tot baiat, desi tati a asteptat cu infrigurare prima morfologie. La nume ne-am hotarat amandoi de cum am rostit Radu.
Sarcina:
Am mers tot la Dr. T si sarcina aceasta a fost cat se poate de diferita de prima. Dureri de spate, dureri de burta, gaze, dureri de picioare. Doua medicale cu restrictie la pat. La prima sarcina am luat 25kg. La a doua, doar 8, dar ma simteam mult mai rau.
Toate acestea, de parca nu imi era destul de greu cu Teo, cu serviciul, cu calatoriile (Paris, Brusseles) si fara sa ma vaicaresc, caci nu le-am spus decat prin mai ca sunt insarcinata (din nou). Una peste alta, nimic deosebit de o sarcina normala.
M-am hotarat sa nasc tot natural, desi imi aminteam cu neplacere de epiziotomie, durerile nasterii le-am uitat ca prin minune. De
data aceasta totusi... voi face epidurala.
Din august am intrat in prenatal, caci s-a imbolnavit mama si nu am mai avut cu cine lasa pe Teo, si zi de zi faceam mirare mamicilor, bonelor si bunicilor prin Tineretului plimbandu-l pe Teo si burta mea uriasa. Pe 10 octombrie e ziua surioarei mele, se faceau si 38 de saptamani, eram sigura ca nasc atunci, desi era o mare problema... Dr. T era plecat din tara.
Ei bine n-am nascut. Treceau zilele, burta era tot mai mare, si mai mare, si mai mare si nu se intampla nimic. Pe 19 octombrie, am
pierdut numitul dop gelatinos. Nu l-am vazut la Teo, nu-i nimic, iata-l acum. Si iar asteptam. Pe 20 seara, terminandu-se si cea de-a
patruzecea saptamana de sarcina am facut o vizita la Elias, pentru o monitorizare. Nimic. Mai dureaza. Maine sigur.
Trece si maine. Contractii destul de puternice dar nedureroase, ba la 10 minute, cateva ore, ba nimic alte cateva ore.
22 octombrie 2008, sau cum l-a ratat Radu pe Dr. T
Intrucat serialul "Camera de hotel" a ajuns din nou la ultimul episod iar tati s-a plictisit de asteptat si s-a hotarat sa vada cu ochii lui ce se intampla, miercuri ne urcam in taxi (pana atunci am condus, dar in ziua aceea mi s-a parut prea de tot) si cu un bagaj foarte sumar ne prezentam la Dr. T, care ma intreaba mirat ce fac.
"te asteptam sa ma suni de mult..."
Cand vrei sa nasti, zice dupa control. Pai azi. Era ultima zi de balanta.
"Hai fugi la maternitate, ai dilatatie 3".
Era ora 15. Am plecat pe jos spre Elias, de la cabinet. Parca stateam pe loc, asa incet am ajuns. Mi se facuse frica. 4kg300 spusese dupa ecografie. Poate se inseala... totusi am intrat in 41 de saptamani... trebuie sa se termine odata, nu?!
La spital, clisma, analize, rupt apa... fisa de internare... s-a facut 18. Vine si epidurala, impreuna cu o perfuzie cu calciu. Iar am prins schimbare de tura.
Deoarece nu se intampla nimic, si nu stiam cat o sa dureze, am dormit o ora, pana la a doua doza de epidurala. Dilatatie 5. Ora 19.
Mai motai putin, si cand s-a terminat perfuzia scap de mataraie si ma duc la baie, apoi ma plimb nitel. Vin sa ma vada si decid sa adauge cate ceva prin perfuzie. Nu m-a intrebat nimeni daca vreau. Sa ma enervez, sau nu?! Pana sa ma hotarasc incepe sa ma doara.
Ma doare.
Nu se poate, ai epidurala.
Lasa ca am mai avut... si tot m-a durut.
Unde te doare? Pai mai jos asa. Iti vine sa impingi? Putin....
Vine doamna doctor care ma tot vizitase pana atunci si... "ce dilatatie ii dati?" o intreaba pe moasa. "8", zice dumneaei. "Vine bebe, dilatatie 10 curat" zice, "chemati-l pe T" si fuge intr-o cezariana. Era ora 20:30.
La mine se precipita lucrurile si imi vine sa imping pe bune "chemati-l pe T, chemati-l pe T" incep sa urlu. Moasa imi spune ca nu-l cheama decat cand ma pune pe masa.
Nu stiu ce s-a intamplat de fapt. Cert e ca dupa ce m-am chinuit sa NU imping vreo 20 de minute, m-au pus pe masa si a venit doctorul (rezident) care era de garda, si care fusese de garda si luni cand fusesem la monitorizare.
Probabil ca sa mai traga de timp a tot incercat sa ma convinga sa imping incet, cu pauze, ca sa apuce perineul sa se dilate si sa nu fie nevoie sa ma taie.
Dr. T nu mai vine, si astia nu stiu cu cine au de-aface. Radu mamii, patru kile. Nu taiati pe naiba.
Taie odata, urlu la el, si sa vina T!!!!
Radu, 22 oct 2008
Pana la urma nu am mai putut astepta si Radu a rabufnit pe lume. M-a taiat repede ca sa-i faca loc. Pediatria, pediatria, striga moasa.
Nu e nimeni pe aici?! Asta inseamna sa nu nasti nici de Pasti nici de Craciun. Nu e nimeni.
Pana la urma a venit pediatria, l-au luat pe bebe, tipete, mi l-au aratat, 4kg 185g, 55 cm, l-au dus sa-l vada si tati, si intra si Dr. T.
Mi-au taiat cauciucurile, fir-ar! si pleaca inapoi.
Ma coase si ma doare. Zic, mai ai mult la goblen? Doctorul, dragut, zice "fac soarele si gata!"
Nu am nascut cu Dr. T dar am avut noroc ca era cineva acolo... O cezariana de urgenta si am ramas doar eu cu moasa. Data viitoare o sa nasc de Craciun.
Am fost la control la Dr. T. Sunt bine. Ne vedem cand fac fata. Hi, hi.
Acum se spun alte povesti. Teo si Radu cresc mari.
Adudei:
Sfarsit de iulie 2006, in vizita la niste prieteni in Lunguletu. Micul Adudei, copilasul de aproape un an al unor invitati sta numai la mine in brate si nu-si ia ochii din ochii mei. Invitatii fac haz de noi, si la plecare ne ureaza sa ajungem repede acasa ca s-o punem si noi de un Adudei. Apai asa am facut.
Am stiut de cand faceam dragoste ca o sa raman insarcinata, si imi amintesc de noaptea aceea ca fiind cea mai frumoasa si intensa
noapte de dragoste.
Barza:
1 august 2006, plec in delegatie cu masina. Pe un camp, foarte aproape de marginea soselei, o barza cum n-am mai vazut, pentru ca
berzele stau de obicei intr-un picior pe cate un stalp, alerga pe ambele picioroange si batea din aripi. Aia era barza mea, m-a lovit
certitudinea faptului ca mi se intamplase in sfarsit sa raman insarcinata si mi-au dat lacrimile.
Cand am ajuns la Targu Mures am cumparat din prima farmacie un test de sarcina pe care l-am pastrat in geanta pana in ziua in care
trebuia sa imi vina ciclul si am putut in sfarsit sa il folosesc. Doua liniute, doua liniute....
Nu se poate, ba se poate!
Ii spun sotului meu. Doamne! Aoleu! Ce ne facem! Cum asa! Nu se poate! Nu prea vroia, spunea el, sa aduca in lumea asta nenorocita si
cruda un copil. Ce sa-i oferim?
Mergem la ecografie la un doctor oarecare. Spun oarecare, pentru ca l-am urat din tot sufletul pentru felul cum ne-a tratat mai
tarziu. Deocamdata, sotul meu vede micul bob la ecograf, ii aude inima si ne uitam amandoi uimiti la miscarea brauniana din jurul
micutului punct. Parca clocotea totul in febra unei zidiri frenetice. Suntem insarcinati, suntem insarcinati, topaia si sotul meu dupa
ce a vazut ecografia. Opt saptamani spune doctorul, zece stiam eu sigur.
Varicela:
La sfarsitul lui septembrie ne-am luat concediu, planuiam sa facem ceva deosebit, ca doar era ultimul nostru concediu in doi. Pana sa
ne hotaram daca mergem in Toscana sau tot in Rodos, m-am trezit cu temperatura mare si plina de bube.
Am sunat medicul de familie si ne-a trimis o salvare urgent. VARICELA
... a fost diagnosticul. Atat evolutia "buboaielor" cat si
analizele de sange ne-au confirmat nefericita veste. Nu stiam despre ce e vorba. Nu intelegeam de ce se agita toti. Medicul de
familie mi-a dat concediu, sase saptamani, si mi-a spus sa sun imediat ginecologul.
L-am sunat pe domnul Oarecare, si mi-a spus pe un ton sec sa vin imediat la spital sa facem intrerupere de sarcina. Pai cum sa vin,
sunt plina de bube si foarte contagioasa. O sa imbolnavesc toate gravidutele care respira pe-acolo...
Mi-a zis ca trebuie sa vin acum, pentru ca pot face intrerupere la cerere. Completez un formular si gata! Daca stau pana cand ies din
izolare, nu se mai poate intrerupe la cerere. Doar pe motive medicale.
Pai zic bine, atunci vreau sa astept si sa imi spuneti daca sunt probleme sau nu. Ce probleme pot de fapt fi?! Nu stiam mare lucru
despre asta, si nimeni nu vroia sa imi spuna nimic.
Mi-a raspuns ca el nu se poate ocupa de asa ceva, si ca nu merita riscul. Ori vin la el acum sa facem intrerupere, ori nu mai avem ce
sa discutam. Faci altul draga, de ce sa risti?
Chiar nu stiam ce sa fac. Imi doream acest copil din tot sufletul, dar imi doream si sa fie sanatos si fericit, in plus nu stiam despre
ce e vorba. Si nimeni nu vroia sa imi spuna nimic. Sotul meu a fost foarte hotarat din prima clipa, desi asta nu mi-a fost foarte de
folos la inceput. A spus ca el si-a vazut copilul la ecograf si nu ma lasa sa-l omor. Indiferent ce ar avea. Nu parea foarte rational,
dar daca nu era asa de hotarat cine stie ce faceam...
Am sters pe dr. Oarecare din agenda, si am cautat alt doctor. E plina lumea de doctori Oarecare, si unul cate unul am epuizat cel
putin douazeci de medici care au vrut sa imi faca intrerupere de sarcina sau nu se ocupa de cazul meu. Si repede, pana nu se fac 14
saptamani. Ca dam in codul penal dupa aceea!
Parintele Ioan, California si Dr.T:
Simteam ca inebunesc, in casa, singura, oribila din cauza bubelor care ma mancau si pe care le-am avut pe tot corpul din par pana in
calcaie, slabita si deprimata. Nu gaseam doctor, nu gaseam informatii adevarate, cineva care sa imi explice ce sa fac ca sa aflu in ce
stadiu sunt, si ce analize se pot face ca sa stim mai multe informatii. In fond, daca e asa de grav, orice medic poate recomanda
intreruperea, si dupa 14 saptamani, nu?!
Diversi membri ai familiei sau cunoscuti ma sunau ingrijorati sa ma intrebe daca m-am hotarat sa fac intrerupere pana nu e prea tarziu, sau
pana nu patesc eu ceva... cosmar.
Minunata resursa nesecata de informatii, deseori contradictorii, INTERNETUL, marele WWWdotcom mi-a salvat sanatatea
mentala, care in aceasta etapa era singura in masura sa ma tina sa nu ma faram.
Si anume in trei feluri.
Primul: am gasit intamplator o "biserica online", site religios apartinand comunitatii crestin ortodocsilor dintr-un orasel din Canada.
I-am scris parintelui Ioan care avea adresa de mail acolo, pentru sfaturi crestinesti, si el mi-a raspuns trimitandu-mi in schimb
acatistul parintelui Nectarie (link: http://www.crestinortodox.ro/Acatistul_Sfantului_Nectarie_Taumaturgul-130-6391.html). M-a invatat sa ma rog la acest sfant in fiecare seara timp de trei saptamani. M-am rugat pana am
nascut, si mi-am gasit linistea si increderea. Si speranta.
Cel de-al doilea: The Fetal Treatment Center, San Francisco - California Site-ul lor de internet este fantastic
http://fetus.ucsfmedicalcenter.org/ si are si o pagina pentru "consultatii on-line". Mi-am expus problema si acolo, ce aveam de
pierdut... Am primit in doua saptamani o scrisoare de la catedra de virusologie, cu explicatii complete, riscuri pentru fat, analize
care se pot face, explicatii, statistici (cate procente din copiii mamelor cu varicela au prezentat malformatii fetale, in functie e
varsta sarcinii, etc). Mintea mea sta mult mai bine acum... trebuie doar sa gasesc unde sa fac aceste analize...
Cel de-al treilea, Dr. T. Am gasit adresa de mail a Minunatului doctor tot pe internet. I-am scris. Si mi-a raspuns!
Intalnirea cu el, prima iesire dupa izolare a fost minunata. M-a linistit, am planificat analizele, l-am vazut pe bebe, si totul a intrat pe un fagas oarecum "normal". Am inceput sa ma bucur de sarcina, sa cumpar haine de gravida, sa reiau bazinele matinale de trei ori pe saptamana si sa imi pese de serviciu si de cei din jur.
Sa ma ierte Dumnezeu ca nu am fost sigura de la inceput ca totul va fi bine, si ca m-am temut. Cred ca sotul meu a stiut de la prima
ecografie ca totul e bine, si a crezut in El pana la capat, prin toate incercarile.
Teodor
Morfologiile de sarcina, PCR-ul si amniocenteza ne-au confirmat ca bebe se dezvolta normal, boala nu a stabatut placenta si ca totul
e bine. Stiam deja ca este baietel, sotul meu fusese sigur de asta de la inceput, acum trebuia sa ne hotaram la un nume.
Dupa lungi dezbateri care nu au dus la niciun rezultat, intr-o dimineata ne-a sunat mama sa ne spuna ca a visat un tanar frumos pe
care il striga Teddy si care era in vis nepotul ei.
Asa ca Teodor, "dar de la Dumnezeu", a ramas sa-i fie numele. Daca asa a visat bunica, te pui cu visele? Asta a fost simplu.
Lamaze:
M-am hotarat sa nasc normal. Apai daca e sa fie normal, sa fie cat mai normal. Unde ma informez? O prietena ma trimite la o
prietena care se ocupa de cursuri Lamaze. Am aflat cum e cu durerea, am vazut filme, am plans la casetele cu alaptare (toate
gravidele plang cand vad bebelusi, pampersi, si orice chestie putin mai trista pe postul acasa, din fuga scanului cu telecomanda?) si
m-am hotarat sa am rabdarea de a lua toate senzatiile incet incet pentru a naste cat mai normal.
Pastele 2007
Teo, 10 aprilie 2007In anul acesta Sfintele Pasti au picat tare devreme. 8 aprilie. Luni, pe 9 am fost la mama in vizita s-o sarbatorim cum se cuvine.
Ziua ei este pe 30 martie, dar fiind in post, s-a hotarat sa serbeze in prima zi de Pasti. O zi superba, soare, cald. Ne-am oprit in
drum spre mama in parc si ne-am plimbat putin (mai mult...) apoi la mama, mancarica buna, dulciuri, entertainment, discutii in
contradictoriu cu unii si cu altii, poze, in fine. Pe la 5 m-am simtit cumva, greoaie. Parca o indigestie mai avea loc in stomacul meu oprimat. Ne-am urcat in masina si am condus pana acasa. M-am intins, m-am relaxat, am vazut ultimul episod din Camera de Hotel pe
AXN, si la 11:50 am adormit. La 12 fix am stranutat si am simtit ca m-am udat.
Fug repede la baie razand, uite, m-am p***t pe mine! Dar nu se mai termina! Mai stau putin sa ma gandesc. Nu se poate, a zis Dr. T ca
pe 16 ne vedem la UN CONTROL. Azi e abia 10. Pana la urma am acceptat realitatea (NAAAAAAAASC) si l-am trezit pe sotul meu. Am
sunat medicul de familie (o femeie extraordinara care mi-a fost alaturi in toata aceasta perioada) si ea ne trimite salvarea. Am
facut ceva bagaje (total inutile) pe fuga, m-am epilat tot pe fuga si niinoooo, niiinoo, spre Elias. Sun la "numarul de nasteri"... nimic.
In fine, ajung la Elias, ma internez, sunt bagata intr-o camasa decolorata si primesc o mare carpa (sterila) pe care am stat calare
urmatoarele ore. Sunt separata de sotul meu la inceput, pana medicul de garda imi face primul control. Dilatatie 3. Foarte frumos,
zic eu, pot sa ma plimb?
Plimba-te daca n-ai ce face.
2:30. Ies pe hol si incep sa patrulez in pijamale, calare pe carpoi, de mana cu sotul meu, numarand contractii. Nu ma doare nimic, ceea
ce imi intareste convingerea ca le voi lua incet incet pe toate. Poate merge fara epidurala, de fapt cred ca mi-e mai frica de ace in
coloana decat de durerile facerii (asa cum auzisem despre ele la curs). Tot pe la ora asta dau de Dr. T. Ce cauti aici?! Pai Hristos a
Inviat! pai bine, nasti acu? Nu. Atunci ma duc sa ma culc.
Avusese doua cezariene de urgenta, si salile de travaliu s-au dovedit a fi pline de pacientele lui, asa ca a avut de lucru pe 10 si 11
aprilie 2007 sa-si aminteasca toata cariera :D cand a fost Pastele in anul acela.
Ne revedem dimineata pe la 7. Totul merge bine (zic eu). Dilatatie 5. Ma intreaba daca vreau epidurala. Pai n-am nevoie, nu ma doare
nimic. Biiineeee.
Ma plimb in continuare, deja epuizata fizic, insetata si flamanda. Toata lumea (sotul, sora, prietenele cu care vorbeam la telefon)
este plictisita, si am schimbat deja o tura de garda (stie toata lumea ce inseamna asta... financiar vorbind, nu?).
Pe la 13-14 incep sa fac 13-14. Ma doare. Ma pun repede pe masa: dilatatie 7. Da-i inainte. Pai nu pot. Ma doare rau. Adica RAU. Nu
mai pot vorbi la telefon, nu mai pot iesi pe hol, nu pot nici macar descrie durerea pentru ca nu am mai simtit asa ceva. Nu ma dor
contractiile, ma dor oasele bazinului. Ma doare ca atunci cand mi-am luxat glezna cazand de pe tocuri inalte, de vreo 10 ori mai tare.
As spune INSUPORTABIL daca as avea aer pentru un cuvand asa de lung. Epidurala, zice cineva. Dau din cap ca da.
Din pacate nu a ajutat prea mult. Fara plimbare, de la 8 cat ajunsese dilatatia mea cand am acceptat epidurala, nu s-a mai intamplat
nimic pana la ora 16. Durerile nu au incetat absolut deloc, urlam, muscam din pumni si din cand in cand trageam cate una in perete sa
ma conving ca ma doare mai rau decat daca mi-as rupe mana. Sau poate daca imi rup mana, nu ma mai doare pentru ca ma concentrez in
alta parte?!?!
Deja a trecut foarte mult timp. Nu-mi mai simt picioarele. Dr. T e de garda si tinerele din echipa lui imi tot spun sa imping. "Nu stie
sa impinge" zice una din ele, si incerca sa imi explice "sa impinge ca si cand face caca". Ei bine, nu-mi vine sa fac caca, nu stiu ce
vreti de la mine, sunt obosita si vreau sa dorm...
Bebe nu a vrut sa coboare. Monitorul fetal arata ca nu ii e bine. Imi pun o masca de oxigen. Dilatatie 10, la ora 16:30. Ma cocoata pe
masa (nu mi-am simtit picioarele oricum inca 6 ore dupa ce am nascut). Imi vine sa iming. Imping. Acum stiu ce vrea sa zica. Chiar am impresia ca fac caca, si ma simt foarte jenata. A fost nevoie de pompa cu vacuum. La ora 16:45 mami rade cam stupid, bebe iese vanat
si obosit si el, cu o urma pe cap de la pompa si ... as vrea sa spun ce frumos e, cum l-am privit... adevarul e ca mi l-au luat imediat si
l-au pus pe masa de pediatrie unde nu stiu ce proceduri i-au facut. "Nu vorbeste" tot intreb eu deja panicata, si Dr. T incepe sa
rada... mai ai mult de asteptat pana vorbeste, draga mea... Se aude si Teodor in sfarsit plangand, l-au pus intr-o patura si fuga cu el.
Tati l-a vazut, i-a facut o poza si a declarat satisfacut ca nu mai e nevoie de test de paternitate. Ii seamana leit.
Eu am vazut mica minune abia dupa de mi s-au dezmortit picioarele si am putut umbla. Este cel mai frumos bebe si doarme linistit
printre altii care urla.
Ma doare sufletul de fericire si plang ca o idioata. Da, mi-a fost frica ca nu-l voi cunoaste, sau ca poate mi l-au incurcat... Dar nu!
Iata-l pe Teo, nascut pe 10 aprilie 2007 la 38 saptamani, ora 16:45, dupa tot atatea ore de travaliu. Acum are 3kg560g, 53 cm, Apgar
9, si promite sa nu stea mult la parametri acestia. Sssssst, deja se aude cum creste....
Radu cel plimbat.
Pentru cel de-al doilea baiat al nostru reperele sunt putine si precise.
Tati stie sigur ca Teo trebuie sa aiba un fratior sau o surioara (dar prefera sa nu fie surioara) pentru ca el stie cat de rau e sa cresti singur la parinti. Mami e de acord, dar parca nu prea repede, abia incepe sa-si revina la realitate, si din august 2007 s-a intors deja la munca...
Tata sau Nefertiti?
In decembrie 2007 a murit tata, Dumnezeu sa-l odihneasca, tare mi-e dor de el. In ianuarie 2008 am plecat la Cairo in interes de
serviciu. Nu am reusit sa vad Piramidele, dar am reusit sa ma indragostesc iremediabil de o bratara de aur cu Nefertiti. Dupa ce
m-a asigurat ca iese in pierdere, vanzatorul mi-a explicat ca simbolurile de pe bratara sunt talismane de iubire si fertilitate.
Mda... sigur.
Tot in ianuarie a fost parastasul de 40 de zile dupa tata si a doua zi dupa parastas sotul meu, destul de neglijat in perioada grea de pana atunci, si-a cerut "partea". Dupa toate socotelile din lume, nu aveam cum sa raman insarcinata, asa ca m-am decis sa nu stric momentul cu greu creat trimitandu-l dupa prezervative. Nu aveam cum sa raman... nu iesea la socoteala....
Asa a aparut Radu, desi nu am stiut atunci. Abia in februarie cand nu mi-a venit ciclul mi-am dat seama. Doua liniute... doua liniute.
N-ati mai vazut un tati mai fericit si o mami mai mirata. De aceasta data eu am fost sigura ca e tot baiat, desi tati a asteptat cu infrigurare prima morfologie. La nume ne-am hotarat amandoi de cum am rostit Radu.
Sarcina:
Am mers tot la Dr. T si sarcina aceasta a fost cat se poate de diferita de prima. Dureri de spate, dureri de burta, gaze, dureri de picioare. Doua medicale cu restrictie la pat. La prima sarcina am luat 25kg. La a doua, doar 8, dar ma simteam mult mai rau.
Toate acestea, de parca nu imi era destul de greu cu Teo, cu serviciul, cu calatoriile (Paris, Brusseles) si fara sa ma vaicaresc, caci nu le-am spus decat prin mai ca sunt insarcinata (din nou). Una peste alta, nimic deosebit de o sarcina normala.
M-am hotarat sa nasc tot natural, desi imi aminteam cu neplacere de epiziotomie, durerile nasterii le-am uitat ca prin minune. De
data aceasta totusi... voi face epidurala.
Din august am intrat in prenatal, caci s-a imbolnavit mama si nu am mai avut cu cine lasa pe Teo, si zi de zi faceam mirare mamicilor, bonelor si bunicilor prin Tineretului plimbandu-l pe Teo si burta mea uriasa. Pe 10 octombrie e ziua surioarei mele, se faceau si 38 de saptamani, eram sigura ca nasc atunci, desi era o mare problema... Dr. T era plecat din tara.
Ei bine n-am nascut. Treceau zilele, burta era tot mai mare, si mai mare, si mai mare si nu se intampla nimic. Pe 19 octombrie, am
pierdut numitul dop gelatinos. Nu l-am vazut la Teo, nu-i nimic, iata-l acum. Si iar asteptam. Pe 20 seara, terminandu-se si cea de-a
patruzecea saptamana de sarcina am facut o vizita la Elias, pentru o monitorizare. Nimic. Mai dureaza. Maine sigur.
Trece si maine. Contractii destul de puternice dar nedureroase, ba la 10 minute, cateva ore, ba nimic alte cateva ore.
22 octombrie 2008, sau cum l-a ratat Radu pe Dr. T
Intrucat serialul "Camera de hotel" a ajuns din nou la ultimul episod iar tati s-a plictisit de asteptat si s-a hotarat sa vada cu ochii lui ce se intampla, miercuri ne urcam in taxi (pana atunci am condus, dar in ziua aceea mi s-a parut prea de tot) si cu un bagaj foarte sumar ne prezentam la Dr. T, care ma intreaba mirat ce fac.
"te asteptam sa ma suni de mult..."
Cand vrei sa nasti, zice dupa control. Pai azi. Era ultima zi de balanta.
"Hai fugi la maternitate, ai dilatatie 3".
Era ora 15. Am plecat pe jos spre Elias, de la cabinet. Parca stateam pe loc, asa incet am ajuns. Mi se facuse frica. 4kg300 spusese dupa ecografie. Poate se inseala... totusi am intrat in 41 de saptamani... trebuie sa se termine odata, nu?!
La spital, clisma, analize, rupt apa... fisa de internare... s-a facut 18. Vine si epidurala, impreuna cu o perfuzie cu calciu. Iar am prins schimbare de tura.
Deoarece nu se intampla nimic, si nu stiam cat o sa dureze, am dormit o ora, pana la a doua doza de epidurala. Dilatatie 5. Ora 19.
Mai motai putin, si cand s-a terminat perfuzia scap de mataraie si ma duc la baie, apoi ma plimb nitel. Vin sa ma vada si decid sa adauge cate ceva prin perfuzie. Nu m-a intrebat nimeni daca vreau. Sa ma enervez, sau nu?! Pana sa ma hotarasc incepe sa ma doara.
Ma doare.
Nu se poate, ai epidurala.
Lasa ca am mai avut... si tot m-a durut.
Unde te doare? Pai mai jos asa. Iti vine sa impingi? Putin....
Vine doamna doctor care ma tot vizitase pana atunci si... "ce dilatatie ii dati?" o intreaba pe moasa. "8", zice dumneaei. "Vine bebe, dilatatie 10 curat" zice, "chemati-l pe T" si fuge intr-o cezariana. Era ora 20:30.
La mine se precipita lucrurile si imi vine sa imping pe bune "chemati-l pe T, chemati-l pe T" incep sa urlu. Moasa imi spune ca nu-l cheama decat cand ma pune pe masa.
Nu stiu ce s-a intamplat de fapt. Cert e ca dupa ce m-am chinuit sa NU imping vreo 20 de minute, m-au pus pe masa si a venit doctorul (rezident) care era de garda, si care fusese de garda si luni cand fusesem la monitorizare.
Probabil ca sa mai traga de timp a tot incercat sa ma convinga sa imping incet, cu pauze, ca sa apuce perineul sa se dilate si sa nu fie nevoie sa ma taie.
Dr. T nu mai vine, si astia nu stiu cu cine au de-aface. Radu mamii, patru kile. Nu taiati pe naiba.
Taie odata, urlu la el, si sa vina T!!!!
Radu, 22 oct 2008Pana la urma nu am mai putut astepta si Radu a rabufnit pe lume. M-a taiat repede ca sa-i faca loc. Pediatria, pediatria, striga moasa.
Nu e nimeni pe aici?! Asta inseamna sa nu nasti nici de Pasti nici de Craciun. Nu e nimeni.
Pana la urma a venit pediatria, l-au luat pe bebe, tipete, mi l-au aratat, 4kg 185g, 55 cm, l-au dus sa-l vada si tati, si intra si Dr. T.
Mi-au taiat cauciucurile, fir-ar! si pleaca inapoi.
Ma coase si ma doare. Zic, mai ai mult la goblen? Doctorul, dragut, zice "fac soarele si gata!"
Nu am nascut cu Dr. T dar am avut noroc ca era cineva acolo... O cezariana de urgenta si am ramas doar eu cu moasa. Data viitoare o sa nasc de Craciun.
Am fost la control la Dr. T. Sunt bine. Ne vedem cand fac fata. Hi, hi.
Acum se spun alte povesti. Teo si Radu cresc mari.
Patanie prin cartier
Am iesit cu Raducu prin cartier la plimbare nocturna cu caruciorul. Intrucat toate trotuarele sunt ocupate de masini parcate, am tot mers pe strazi ("carosabil") ferindu-ma de alte masini.
In sfarsit ajung pe Iriceanu, trotuar lat, masini parcate si pe stanga si pe dreapta, si loc pe mijloc de inca un rand de masini. Pe acolo merg pietonii. Hop si eu cu carutul meu, mai raresc pasul ca scosesem limba de un cot tot jucand sotronul (balti) si ratele si vanatorii (masini) pana atunci.
Asa mergand eu printre masini (da pe trotuar, ma scuzati de ma repet, dar pare important) mi se lumineaza fundu a giorno. Hopa, ce-o fi asta, se zbate bietul meu neuron ametit de mamica... intuneric, si iar lumina prin fundul meu... sangele meu de soferita clocoti navalnic "flashuri! flashuri!" si bag repede un ochi pe stanga catre retrovizoare. Opa, unde-i? Retrovizoarea vreau sa zic...
Ma uit in fata, intre labe n-am volan ci crosele de la carut. A, nu conduc? Pai atunci ce mama naibii flashuri?!
Intorc capul de-a dreptul sufocata ca sa vad pentru o fractiune de secunda care e treaba de fapt: limuzina, pinguin imblanit la volan, lumina aprinsa in habitaclu, arrrchhhhh!!!! fund de ochi. Mi-a mai dat un flash drept in fata.
Decid ca nu ma pot pune cu carutz putere la caii lui si ma inghesui cu greu intre 2 masini parcate, si ma gandesc impaciuitor (asta ca sa nu vomit de furie) ca poate se grabeste omul, si oricum pe unde sa iasa si pe el pe carosabil, nu-i loc pe nicaieri, ma rog.
Si pinguinul, ce credeti ca face?! Merge doua lungimi de limuzina si parcheaza elegant din 15 manevre in gura scarii de bloc, adica sa se dea jos si sa urce direct in copac la el. (ceea ce si face).
Pai cum vi se pare? Nu putea si el sa astepte sa treaca mamica cu caruciorul? Pe trotuar... cat putea sa dureze, ca doar nu stateam pe loc.
Uf!!! M-am abtinut cu mare greu sa nu-l injur, nu de alta dar imi era mai greu sa ajung pana acasa cu nasul spart...
In sfarsit ajung pe Iriceanu, trotuar lat, masini parcate si pe stanga si pe dreapta, si loc pe mijloc de inca un rand de masini. Pe acolo merg pietonii. Hop si eu cu carutul meu, mai raresc pasul ca scosesem limba de un cot tot jucand sotronul (balti) si ratele si vanatorii (masini) pana atunci.
Asa mergand eu printre masini (da pe trotuar, ma scuzati de ma repet, dar pare important) mi se lumineaza fundu a giorno. Hopa, ce-o fi asta, se zbate bietul meu neuron ametit de mamica... intuneric, si iar lumina prin fundul meu... sangele meu de soferita clocoti navalnic "flashuri! flashuri!" si bag repede un ochi pe stanga catre retrovizoare. Opa, unde-i? Retrovizoarea vreau sa zic...
Ma uit in fata, intre labe n-am volan ci crosele de la carut. A, nu conduc? Pai atunci ce mama naibii flashuri?!
Intorc capul de-a dreptul sufocata ca sa vad pentru o fractiune de secunda care e treaba de fapt: limuzina, pinguin imblanit la volan, lumina aprinsa in habitaclu, arrrchhhhh!!!! fund de ochi. Mi-a mai dat un flash drept in fata.
Decid ca nu ma pot pune cu carutz putere la caii lui si ma inghesui cu greu intre 2 masini parcate, si ma gandesc impaciuitor (asta ca sa nu vomit de furie) ca poate se grabeste omul, si oricum pe unde sa iasa si pe el pe carosabil, nu-i loc pe nicaieri, ma rog.
Si pinguinul, ce credeti ca face?! Merge doua lungimi de limuzina si parcheaza elegant din 15 manevre in gura scarii de bloc, adica sa se dea jos si sa urce direct in copac la el. (ceea ce si face).
Pai cum vi se pare? Nu putea si el sa astepte sa treaca mamica cu caruciorul? Pe trotuar... cat putea sa dureze, ca doar nu stateam pe loc.
Uf!!! M-am abtinut cu mare greu sa nu-l injur, nu de alta dar imi era mai greu sa ajung pana acasa cu nasul spart...
12 februarie 2005 (matusii mele)
Hoinaream plictisita pe strazi, pierzandu-ma in gandurile mele.
Frumoase sunt strazile vechiului oras, departe de haosul sufocantei citadele!
De cobori strada pe care ma aflu eu acum si faci dreapta pe langa cladirea aceea imbracata in iedera te trezesti smuls, tavalit, sfartecat de vacarm.
Masini tasnesc in toate partile. Claxoane. Taxiuri.
Conducatori auto, ( alta specie, categoric) atarnati pe geamurile lor mici, marginitoare de bunatate si autocontrol, se itesc urati la tine, injurand.
Trecatorii participa la o cursa nebuna, din care scapa cine poate...
Da-te un pas inapoi, si esti in alta lume!
Atata liniste... Auzi un copil plangand intr-o mansarda, iti auzi gandurile... O pisica se intinde lenesa la soare paraind din cartilagii.
Orasul vechi strapunge citadela in cateva locuri, intinzand trecatorului sensibil o mana prietenoasa... oaza de liniste si calm, colac de salvare din nebunie; iti arata strazi vechi, pavate cu caldaram, case cu frontispiciu, mansarde, tocarie de lemn, curti umbrite de nuci si castani, magnolii, liliac. Iti ofera o plimbare linistita, pe gratis, prin istoria orasului tau.
O tiganca ma apuca de picior “daca vrei sa-ti ghicesc, frumoaso”... Am uitat sa spun, in linistea asta se poate intampla orice.
Ma asez pe bordura langa ea, si ii intind mana. Ce poate sa-mi spuna? Se uita in palma mea si mormaie: “viata lunga, iubire chinuitoare, te mariti din dragoste”... ridica ochii spre mine:
“Ptiu! Ce ochi verzi ai! Ptiu. Nimica nu-ti ghicesc, frumoaso, ca nimica nu se poate ghici ochilor tai verzi!”
Ma ridic zambind, si ii las o hartie de cinzeci. Mda... am mai auzit asta, mi-au mai spus-o tigancile ghicitoare... mana mea minte, si ochii mei ascund. Pot fi orice, oriunde, cu oricine.
O vreme am crezut, am crezut ca pot.... Observ insa ca sunt aici, acum...
Tiganca “saru’mana” pentru bani si imi zice “sa mergi la Batrana..., numai ea poate.”
“Ce poate? Sa-mi ghiceasca?”
“Nu... sa te faca sa fii oricine, oriunde, oricand...”
Ce curios, mi-a ghicit gandurile... “Unde-i Batrana?”
Imi arata o casa mai sus pe strada. “Numara in caldaram” zice. “Ce sa numar?!”
“E la numarul 25”.
Aham... Sa numar in caldaram... O fi orasul vechi frumos si pitoresc. Imi place sa-i trec pragul, facand sa dispara din spatele meu tumultul orasului nou, ca intr-o vraja. Dar sa numar in caldaram, ma iertati... e un pic cam mult.
O iau deci agale in sus catre numarul 25, uitandu-ma cu atentie la numerele caselor care abia se mai disting pe garduri sau pe ziduri. Nr. 11, nr. 13, mai merg ceva, nr. 19 se uita la mine prin ferestre prafuite, nr. 21, sunt aproape. Simt cum tiganca ma urmareste din spate cu atentie, si parca ride de cautarile mele. Nr. 23 ma impinge spre marginea trotuarului cu crengile liliacului care se revarsa peste gard, iata, urmatoarea este.
O casa cu ziduri prea albe, la strada, cu geamuri mici, si cu o usa grea din fier. Un belciug mare iese din gura unui animal cu coarne, un fel de taur stilizat.
Dedesubt o placuta lucioasa sclipeste la mine: “Strada Timpului, Nr. 27”.
Cum? Au gresit baietii de la primarie placuta cea lucioasa? Ma uit in spate, la numarul ponosit de pe gardul cu liliac... 23... ma uit la usa din fata mea... 27.
Tiganca ride de-a binelea in spatele meu.
Numara in caldaram, mi-a zis... cum se face asta? Bolovanii rosi de timp isi aliniaza marginile tocite pe sub pantofii mei, daca mijesc ochii vad o retea fina de trasee furnicesti presarate cu smocuri de iarba... de unde sa numar?
Scutur din cap, “ce tampenie, n-o sa numar bolovani pe strada asta, nici daca nu ma vede nimeni” imi spun hotarita si ridic ochii.
Surpriza! In fata mea un gard alcatuit din vene impletite de iedera ascunde o casa mica, din caramida netencuita, cu veranda. In dreapta, pe perete, pot citi placuta contrastand lucioasa cu vechimea zidariei “Strada Timpului, Nr. 25”.
Ma uit in spate, catre tiganca mea, dar nu e nimeni, strada e goala si linistea parca mai adanca...
Imping timid in poarta, imi bate inima de mi-o simt in timpane, urc treptele verandei si ma opresc in fata unei usi intredeschise. Un pic prea multa liniste, nu vad nici o sonerie, si cred ca n-o sa intru... Nu se cade sa deranjezi oamenii asa.
“Intra draga mea, intra....” imi spune o voce buna, m-a poftit inauntru, adica, nu mai sunt chiar o intrusa. Si intru. O casa veche pe o strada din orasul vechi, o casa veche de la un numar care nu exista, te poate intampina cu orice, nu-i asa?
Dar casa mea e goala.
Tapetul ponosit, dezlipit la imbinarea cu tocurile usilor, soba rece, si intrarea de serviciu (sau iesirea, cum o vad eu de aici...) sunt singurul decor. Mirosul de mucegai si umezeala ma ameteste, si inchid ochii, dezamagita. O casa goala, o casa moarta.
“Da, asa a fost, singura intr-o casa goala, mirosind a moarte si a mucegai”.
Deschid ochii si o vad, langa fereastra, chircita pe podea, si simt din nou cum frigul imi patrunde oasele, soba cea rece e polul frigului, fereastra-i inchisa si nimeni n-a auzit-o strigand.
Intr-adevar, mi-am dorit sa fi fost acolo in acel februarie rece, e unul din locurile unde mi-as fi dorit sa fiu la timp, poate ca totul ar fi fost altfel acum.
Nu pot uita ziua aceea, era intuneric cand am intrat in casa, obloanele erau inchise, soba oprita si mirosea a moarte, abur galben cu dulce miros care te invaluia, am simtit ca intru pana la genunchi in el, si am mai simtit cum s-a dus orice speranta de a o mai gasi in viata.
Si simt acum la fel de dureros ca atunci dorinta de a fi fost acolo, daca m-as fi dus, cu numai o saptamana mai dreveme, asa cum am dorit sa fac... de ce n-am facut-o?
Nu te voi mai vedea niciodata sa-ti cer iertare pentru ca n-am fost aici,,,
“Moarta fara lumanare” a spus parintele si ma dor aceste cuvinte. Ma doare pentru ca pot fi oriunde, oricand, cu oricine, si n-am fost cu ea. Ma doare, pentru ca am stiut ca moare, am visat-o intr-o noapte, cu cateva zile inainte de 12 februarie, si m-am trezit convinsa ca trebuie sa ma duc pana la ea, sa-i cer leaganul bunicii, sa mi-l dea mie...
Dar nu m-am dus. De ce nu m-am dus?
Lacrimile imi impanzesc ochii, si ii inchid din nou, mirosul ala galben si dulce de mort imi mananca sufletul, si daca plang, plang pana nu mai am lacrimi tot nu se va deschirci de langa geam, si nu-mi va mai intinde mana niciodata.....
“Plangeti-va mortii, si nu-i uitati”
Nu pot deschide ochii, stiu ce voi vedea, casa ei uitata si rece, o vor roade sobolanii, cainele ii urla moartea in curtea invadata de lastari si leaganul bunicii si-a gasit un loc in sufrageria mea meschina, de bloc...
“nu, nu te voi uita”.
Am iesit in fuga din casa Batranei care te poate face sa te intorci in timp, in locuri de unde ai lipsit, poate ca ma voi intoarce sa-mi populez locurile goale cu fantome, dar imi ajunge pentru o singura vizita.
Cel mai dureros loc de unde am lipsit s-a cascat in fata mea rece si trist la nr. 25 pe strada Timpului, in vechiul oras, capcana pentru trecatorii scapati din vacarm, ma intorc acum la lumea mea zbuciumata unde nu ai timp sa fii nimeni, niciunde... fa-ti timp, toate raspunsurile sunt in tine!
Frumoase sunt strazile vechiului oras, departe de haosul sufocantei citadele!
De cobori strada pe care ma aflu eu acum si faci dreapta pe langa cladirea aceea imbracata in iedera te trezesti smuls, tavalit, sfartecat de vacarm.
Masini tasnesc in toate partile. Claxoane. Taxiuri.
Conducatori auto, ( alta specie, categoric) atarnati pe geamurile lor mici, marginitoare de bunatate si autocontrol, se itesc urati la tine, injurand.
Trecatorii participa la o cursa nebuna, din care scapa cine poate...
Da-te un pas inapoi, si esti in alta lume!
Atata liniste... Auzi un copil plangand intr-o mansarda, iti auzi gandurile... O pisica se intinde lenesa la soare paraind din cartilagii.
Orasul vechi strapunge citadela in cateva locuri, intinzand trecatorului sensibil o mana prietenoasa... oaza de liniste si calm, colac de salvare din nebunie; iti arata strazi vechi, pavate cu caldaram, case cu frontispiciu, mansarde, tocarie de lemn, curti umbrite de nuci si castani, magnolii, liliac. Iti ofera o plimbare linistita, pe gratis, prin istoria orasului tau.
O tiganca ma apuca de picior “daca vrei sa-ti ghicesc, frumoaso”... Am uitat sa spun, in linistea asta se poate intampla orice.
Ma asez pe bordura langa ea, si ii intind mana. Ce poate sa-mi spuna? Se uita in palma mea si mormaie: “viata lunga, iubire chinuitoare, te mariti din dragoste”... ridica ochii spre mine:
“Ptiu! Ce ochi verzi ai! Ptiu. Nimica nu-ti ghicesc, frumoaso, ca nimica nu se poate ghici ochilor tai verzi!”
Ma ridic zambind, si ii las o hartie de cinzeci. Mda... am mai auzit asta, mi-au mai spus-o tigancile ghicitoare... mana mea minte, si ochii mei ascund. Pot fi orice, oriunde, cu oricine.
O vreme am crezut, am crezut ca pot.... Observ insa ca sunt aici, acum...
Tiganca “saru’mana” pentru bani si imi zice “sa mergi la Batrana..., numai ea poate.”
“Ce poate? Sa-mi ghiceasca?”
“Nu... sa te faca sa fii oricine, oriunde, oricand...”
Ce curios, mi-a ghicit gandurile... “Unde-i Batrana?”
Imi arata o casa mai sus pe strada. “Numara in caldaram” zice. “Ce sa numar?!”
“E la numarul 25”.
Aham... Sa numar in caldaram... O fi orasul vechi frumos si pitoresc. Imi place sa-i trec pragul, facand sa dispara din spatele meu tumultul orasului nou, ca intr-o vraja. Dar sa numar in caldaram, ma iertati... e un pic cam mult.
O iau deci agale in sus catre numarul 25, uitandu-ma cu atentie la numerele caselor care abia se mai disting pe garduri sau pe ziduri. Nr. 11, nr. 13, mai merg ceva, nr. 19 se uita la mine prin ferestre prafuite, nr. 21, sunt aproape. Simt cum tiganca ma urmareste din spate cu atentie, si parca ride de cautarile mele. Nr. 23 ma impinge spre marginea trotuarului cu crengile liliacului care se revarsa peste gard, iata, urmatoarea este.
O casa cu ziduri prea albe, la strada, cu geamuri mici, si cu o usa grea din fier. Un belciug mare iese din gura unui animal cu coarne, un fel de taur stilizat.
Dedesubt o placuta lucioasa sclipeste la mine: “Strada Timpului, Nr. 27”.
Cum? Au gresit baietii de la primarie placuta cea lucioasa? Ma uit in spate, la numarul ponosit de pe gardul cu liliac... 23... ma uit la usa din fata mea... 27.
Tiganca ride de-a binelea in spatele meu.
Numara in caldaram, mi-a zis... cum se face asta? Bolovanii rosi de timp isi aliniaza marginile tocite pe sub pantofii mei, daca mijesc ochii vad o retea fina de trasee furnicesti presarate cu smocuri de iarba... de unde sa numar?
Scutur din cap, “ce tampenie, n-o sa numar bolovani pe strada asta, nici daca nu ma vede nimeni” imi spun hotarita si ridic ochii.
Surpriza! In fata mea un gard alcatuit din vene impletite de iedera ascunde o casa mica, din caramida netencuita, cu veranda. In dreapta, pe perete, pot citi placuta contrastand lucioasa cu vechimea zidariei “Strada Timpului, Nr. 25”.
Ma uit in spate, catre tiganca mea, dar nu e nimeni, strada e goala si linistea parca mai adanca...
Imping timid in poarta, imi bate inima de mi-o simt in timpane, urc treptele verandei si ma opresc in fata unei usi intredeschise. Un pic prea multa liniste, nu vad nici o sonerie, si cred ca n-o sa intru... Nu se cade sa deranjezi oamenii asa.
“Intra draga mea, intra....” imi spune o voce buna, m-a poftit inauntru, adica, nu mai sunt chiar o intrusa. Si intru. O casa veche pe o strada din orasul vechi, o casa veche de la un numar care nu exista, te poate intampina cu orice, nu-i asa?
Dar casa mea e goala.
Tapetul ponosit, dezlipit la imbinarea cu tocurile usilor, soba rece, si intrarea de serviciu (sau iesirea, cum o vad eu de aici...) sunt singurul decor. Mirosul de mucegai si umezeala ma ameteste, si inchid ochii, dezamagita. O casa goala, o casa moarta.
“Da, asa a fost, singura intr-o casa goala, mirosind a moarte si a mucegai”.
Deschid ochii si o vad, langa fereastra, chircita pe podea, si simt din nou cum frigul imi patrunde oasele, soba cea rece e polul frigului, fereastra-i inchisa si nimeni n-a auzit-o strigand.
Intr-adevar, mi-am dorit sa fi fost acolo in acel februarie rece, e unul din locurile unde mi-as fi dorit sa fiu la timp, poate ca totul ar fi fost altfel acum.
Nu pot uita ziua aceea, era intuneric cand am intrat in casa, obloanele erau inchise, soba oprita si mirosea a moarte, abur galben cu dulce miros care te invaluia, am simtit ca intru pana la genunchi in el, si am mai simtit cum s-a dus orice speranta de a o mai gasi in viata.
Si simt acum la fel de dureros ca atunci dorinta de a fi fost acolo, daca m-as fi dus, cu numai o saptamana mai dreveme, asa cum am dorit sa fac... de ce n-am facut-o?
Nu te voi mai vedea niciodata sa-ti cer iertare pentru ca n-am fost aici,,,
“Moarta fara lumanare” a spus parintele si ma dor aceste cuvinte. Ma doare pentru ca pot fi oriunde, oricand, cu oricine, si n-am fost cu ea. Ma doare, pentru ca am stiut ca moare, am visat-o intr-o noapte, cu cateva zile inainte de 12 februarie, si m-am trezit convinsa ca trebuie sa ma duc pana la ea, sa-i cer leaganul bunicii, sa mi-l dea mie...
Dar nu m-am dus. De ce nu m-am dus?
Lacrimile imi impanzesc ochii, si ii inchid din nou, mirosul ala galben si dulce de mort imi mananca sufletul, si daca plang, plang pana nu mai am lacrimi tot nu se va deschirci de langa geam, si nu-mi va mai intinde mana niciodata.....
“Plangeti-va mortii, si nu-i uitati”
Nu pot deschide ochii, stiu ce voi vedea, casa ei uitata si rece, o vor roade sobolanii, cainele ii urla moartea in curtea invadata de lastari si leaganul bunicii si-a gasit un loc in sufrageria mea meschina, de bloc...
“nu, nu te voi uita”.
Am iesit in fuga din casa Batranei care te poate face sa te intorci in timp, in locuri de unde ai lipsit, poate ca ma voi intoarce sa-mi populez locurile goale cu fantome, dar imi ajunge pentru o singura vizita.
Cel mai dureros loc de unde am lipsit s-a cascat in fata mea rece si trist la nr. 25 pe strada Timpului, in vechiul oras, capcana pentru trecatorii scapati din vacarm, ma intorc acum la lumea mea zbuciumata unde nu ai timp sa fii nimeni, niciunde... fa-ti timp, toate raspunsurile sunt in tine!
Coma
Peretele umed si rece la atingere alinia caramizile care imi conduceau mana. Coborare. Nu vad nimic, pipai treptele tarsindu-mi picioarele si cobor intr-una. Trebuie sa fie o iesire, mai jos, TREBUIE.
Sar cu scarba peste o dara umeda (probabil verzuie...) de apa siroinda. Mai jos aud un vuiet cunoscut. Suna a... suna a... METROU!
Da, precis asta se aude, mai jos e metroul, imi spun. Constientizez brusc prezente bajbainde in jurul meu. Suntem mai multi si coboram catre vuietul care s-a auzit o fractiune, in linistea pasilor tarsiti si a inimilor noastre ticaind alert; e ticaitul necunoscutului. Sau e zbaterea respiratiei sacadate in gatlej.
Ajungem, grup compact, puternic de-acum prin impletirea coborarilor noastre, la un peron din caramizi, cu coloane sparte si mancate de timp, plase voluptoase de paienjeni umbresc toate cotloanele si banci darapanate si gaurite din plastic rosu ne bucura ochii satui de intuneric.
“am ajuns, e foarte bine”
„acum doar asteptam metroul, si am iesit de-aici“...
Unele banci erau ocupate, E ciudat ca nu s-au urcat in metrou... nu se vedea nici o alta iesire, si simt imposibil sa doresti sa ramai pe peronul acela, chiar daca apare in mod placut dupa Coborare.
Oamenii par sa motaie, mogaldete obosite, poate de drum, poate de atata asteptare... desi fusese alegerea lor sa nu urce in metroul pe care il auzisem vuind mai devreme, Nu?!
In curand se aude din nou apropiindu-se vuietul, tresarim toti si ne indreptam catre buza peronului agitati, grabiti (noi astia din ultima Coborare), aproape ca ne uitam urat unii la altii, urata e de fapt teama ca n-o sa ne urcam, din cine site ce motiv, si n-o sa reusim sa iesim de aici.
Si se vede. Lumina alba, enigmatica, rostogolind viteza si aer umed, neplacut rascolind narile noastre.
Si se aude. Vuiet lugubru, tavalind lumina.
Si se apropie. Imi tin respiratia.
Si a trecut. Lumina tirsind sunetele si viteza alternand umbrele, a trecut fara sa opreasca, fara a incetini, tavalug peste sperantele noastre de iesire din locul acela stupid.
Printre lacrimi potrivite sa perleze groasele panze de paienjeni ma uit in jur catre colegii mei de suferinta. Stupoare! Cum? Cum a fost posibil, daca nu a oprit?!
De pe banci au disparut cateva mogaldete. Imi simt carcasa plicticos de goala cum se umple incet cu ideea, de-acum clarificata. M-am prins.
Realizez ce se intampla, si unde suntem, si asta ma umple galgaind, asa cum aerul galgaie din gatul ingust al sticlei de vin inclinate pentru a se varsa in pahare.
“Hei”
Toti se uita la mine, tensiunea poate plezni, nu-i asa? De aceea i se mai spune si incordare.
“Trebuie sa mergem in sus, REPEDE! Iesirea e in sus, hai, sa urcam, repede, nu avem timp!”
“Doar de acolo venim... Nu e nimic in sus... aici e iesirea ai rabdare”
“Nu e timp”, rostesc agitat si ma tem sa le impartasesc din intelegerea mea, nu vor crede...
Si o iau voiniceste spre scari.
Un tip voinic, din lotul meu, in maieu si pantaloni scurti ma insfaca energic de brat si ma rasuceste in loc cu o sclipire de incredere:
“Tu stii. Nu pleci nicaieri. Explica”.
“Cam complicat” mormai eu... si nu-mi vine a-mi crede urechilor ce vars din intelegerea mea:
“Ei bine, aici jos e finalul... Daca vrem sa NU se termine, urcam, urcam pana gasim iesirea. Iesirea exista, pentru fiecare dintre noi, in SUS”.
Se uita la mine ca la cersetorul olog din coltul strazii, pe care il depliezi din priviri pentru a sti daca are sau nu si celalalt picior, asa cum pretinde.
Zic: “stiu ca mi se vede capul, dar va intrebati daca il am de fapt.... Mi-am dat seama ce se intampla cand au disparut ceilalti, intelegeti? Suntem intr-un fel de coma, ratacim pe aici intre doua vieti... cei care au fost luati in metrou, ei bine, lor le-a veni randul. Noua inca nu. Deci mai avem timp sa VREM sa urcam si sa ne trezim. Hai sa urcam. Si incercati sa va aduceti aminte,...
Care este ultima amintire agatata in memoria voastra?”
Se uita la mine. Se umplu si ei. Sunt speriati. Stiu de ce, am simtit si eu. NICI O AMINTIRE. NICI O MEMORIE. Ce am facut mai devreme? De unde vin? De ce m-am imbracat asa? Cum am intrat aici, in Coborare? Unde placasem de fapt? Ma asteapta cineva? Cine? Unde? Intrebari soptite cu tot atatea raspunsuri mute...
Tipul in maieu se uita in jur neajutorat, in ciuda staturii e speriat si singur, si plin de intelegerea aceea ciudata. Tresare. Casca ochii mari si incepe sa urle:
“Mi-am amintit, mi-am amintit, NENOROCITULE!!!” si ne impinge in laturi. Ma intorc si vad pe peron in spatele nostru o masina sport, argintie (nu era aici mai devreme, ma jur!), la volan un tip relaxat, pana l-a vazut pe Maieu indreptandu-se violent spre el cu pasi mari...
Si trece, din nou fara a opri, impletind ca un cantec lumina cu sunetul, cu viteza, cu umbrele si cu sufletele noastre care saltau parca in intampinare.... Si-i dus.
Cu el o data-i dus Relaxatul din masina, si alte mogaldete din lotul precedent. Se uita toti la mine, acum cred si ei... la play-back...
Maieu se intoarce spre noi, linistit de-acum:
“Mi-am amintit. Conduceam linistit Dacia mea... cand mi-a sarit in fata, pe sensul meu, ma jur, idiotul asta a carui masina a mers mai repede decat poate el gandi, si ne-am izbit frontal. De aici nu-mi mai aduc aminte nimic... dar e suficient. Suficient cat sa cred, (se uita la mine admirativ) si sa vreau s-o iau repede in sus.”
Noi, toti ceilalti nu ne aminteam nimic, dar era bine ca m-au crezut, si trebuie sa ne grabim, si sa VREM sa gasim iesirea... din... Purgatoriu.
Pornim dupa Maieu, eu dupa el, si ceilalti peste noi, rasufland in ceafa mea, si reluam urcusul pe langa peretele umed si rece la atingere care alinia caramizile in directia urcare.
Si urcam... si urcam, si urcam si URCAAAAAM.
Din cand unul se aseza pe vine deznadajduit, si ofta, nu mai pot... n-o sa ajungem... am obosit.
Curand se auzea Metroul, si obositul... PUF! Disparea de langa noi, sai mai bine zis, DINTRE noi...
Alergam la cursa propriei vieti, si toti, in afara de Maieu, habar nu aveam DE CE.
Ajungem intr-un loc ce parea mai uscat si mai cald, si, mai sa nu observam, luminat. Cam la fel de luminat ca Peronul. Simt ca e partea cealalta....
O scara de fier, dreapta, ca pe vapor, si in capat un capac. Urcam toti buluc, calcand pe maini, apucand picioare, Maieu e primul, iar de aici din buluceala se simte ca toti vrem, fiecare cu puterea lui si-a tuturor, sa iesim din Coma.
Capacul e blocat. Si vuietul devenit acum soapta mai culege o data.
Impingem toti, batem cu putere, desurubam sangerindu-ne degetele si in sfarsit iesim ca un dop, la lumina.
Soare, Nisip cald, si Cer albastru. Multumim Lui Dumnezeu, dar Unde Dracu’ suntem?!!
Pentru asta PUF! Au mai plecat cativa... pentru Ne-incredere, desigur, si pentru Ne-speranta.
Sugerez ceva: “Hai sa incercam din nou sa ne amintim”. Bineinteles.... gol... nu ne amintim nimic.
Tot Maieu e mai tare la asta. Si spune: plecasem de la Bucuresti catre Brasov... si trecusem de Predeal...
Propun, propunere plina de speranta, sa ne tinem cu totii de maini, formand un cerc, si sa il rugam pe Maieu sa se gandeasca bine de tot la Spitlul Judetean din Brasov, acolo este precis, se potriveste perfect in ruta...
Facem asa, Ne-speranta a fost din nou pedepsita cu cateva PUF! disparitii... si Maieu se concentreaza foarte tare, ametim, si avem un gol in stomac.
Deschidem ochii, am ramas trei, sau mai bine zis patru daca luam in calcul ca femeia de langa mine poarta cu speranta o sarcina vizibila, pantec rotunjit frumos care nu are acces la Ne-speranta acestei lumi.
Suntem pe un hol al Spitalului Judetean din Brasov. Cautam prin saloane trupul lui Maieu...
Il gasim in fine, intins pe un pat, plin de perfuzii, nemiscat, respirand prin aparatul de monitorizare.
“Am reusit... am avut dreptate, hai, du-te, trezeste-te...“ ii spun.
„Daca... daca am ceva? Daca sunt paralizat? Daca nu mai am picioare?”
Maieu cat e de mare intra la apa si Speranta pare a-l parasi...
“NU” ii spun, si apuc energic patura care acopera trupul, ii arat fisa, pe care scrie “COMA” si ii pipai picioarele , mainile, sexul, sunt toate la locul lor, si mai pot fi vii, daca vrei.
Si se duce, Se trezeste Maieu cel din pat, cu o svacnire care provoaca aparatele si cheama asistentele.
Dispare Maieu cel de langa noi, si imi dau seama ca suntem invizibile, eu si Gravida, pentru ca asistentele trec peste noi, sau prin noi, si se bucura in gura mare prin carcasele noastre ca Maieu s-a trezit.
Gravida ma ia de mana si imi spune: “Mi-am amintit. El e sotul meu. Eram impreuna in masina, si acesta este copilul nostru. Ma ajuti sa ma caut?”
Si plecam prin spital, ghicesc din nou detectivist din carcasa mea isteata si plina de Speranta ca trebuie sa mergem la salonul de terapie intensiva, din cauza copilului...
S-a Trezit si ea, Gravida, sotia lui Maieu.
Ma simt bine, si totusi ciudat... pentru ca eu nu mi-am amintit nimic, si vad deja venind spre mine o batranica dezorientata, care ma Vede.
Nu ma poate vedea, nu-i asa, decat daca e in aceeasi stare cu mine....
“Nu stiu ce sa fac... Sa mai stau? Vad ambele lumi, si nu mi-e frica de nici una...”
imi spune, si ma ia de mana fin, ca o mangaiere, de Bunica...
“Mai stai”, o rog, “mai e Speranta”.
Sar cu scarba peste o dara umeda (probabil verzuie...) de apa siroinda. Mai jos aud un vuiet cunoscut. Suna a... suna a... METROU!
Da, precis asta se aude, mai jos e metroul, imi spun. Constientizez brusc prezente bajbainde in jurul meu. Suntem mai multi si coboram catre vuietul care s-a auzit o fractiune, in linistea pasilor tarsiti si a inimilor noastre ticaind alert; e ticaitul necunoscutului. Sau e zbaterea respiratiei sacadate in gatlej.
Ajungem, grup compact, puternic de-acum prin impletirea coborarilor noastre, la un peron din caramizi, cu coloane sparte si mancate de timp, plase voluptoase de paienjeni umbresc toate cotloanele si banci darapanate si gaurite din plastic rosu ne bucura ochii satui de intuneric.
“am ajuns, e foarte bine”
„acum doar asteptam metroul, si am iesit de-aici“...
Unele banci erau ocupate, E ciudat ca nu s-au urcat in metrou... nu se vedea nici o alta iesire, si simt imposibil sa doresti sa ramai pe peronul acela, chiar daca apare in mod placut dupa Coborare.
Oamenii par sa motaie, mogaldete obosite, poate de drum, poate de atata asteptare... desi fusese alegerea lor sa nu urce in metroul pe care il auzisem vuind mai devreme, Nu?!
In curand se aude din nou apropiindu-se vuietul, tresarim toti si ne indreptam catre buza peronului agitati, grabiti (noi astia din ultima Coborare), aproape ca ne uitam urat unii la altii, urata e de fapt teama ca n-o sa ne urcam, din cine site ce motiv, si n-o sa reusim sa iesim de aici.
Si se vede. Lumina alba, enigmatica, rostogolind viteza si aer umed, neplacut rascolind narile noastre.
Si se aude. Vuiet lugubru, tavalind lumina.
Si se apropie. Imi tin respiratia.
Si a trecut. Lumina tirsind sunetele si viteza alternand umbrele, a trecut fara sa opreasca, fara a incetini, tavalug peste sperantele noastre de iesire din locul acela stupid.
Printre lacrimi potrivite sa perleze groasele panze de paienjeni ma uit in jur catre colegii mei de suferinta. Stupoare! Cum? Cum a fost posibil, daca nu a oprit?!
De pe banci au disparut cateva mogaldete. Imi simt carcasa plicticos de goala cum se umple incet cu ideea, de-acum clarificata. M-am prins.
Realizez ce se intampla, si unde suntem, si asta ma umple galgaind, asa cum aerul galgaie din gatul ingust al sticlei de vin inclinate pentru a se varsa in pahare.
“Hei”
Toti se uita la mine, tensiunea poate plezni, nu-i asa? De aceea i se mai spune si incordare.
“Trebuie sa mergem in sus, REPEDE! Iesirea e in sus, hai, sa urcam, repede, nu avem timp!”
“Doar de acolo venim... Nu e nimic in sus... aici e iesirea ai rabdare”
“Nu e timp”, rostesc agitat si ma tem sa le impartasesc din intelegerea mea, nu vor crede...
Si o iau voiniceste spre scari.
Un tip voinic, din lotul meu, in maieu si pantaloni scurti ma insfaca energic de brat si ma rasuceste in loc cu o sclipire de incredere:
“Tu stii. Nu pleci nicaieri. Explica”.
“Cam complicat” mormai eu... si nu-mi vine a-mi crede urechilor ce vars din intelegerea mea:
“Ei bine, aici jos e finalul... Daca vrem sa NU se termine, urcam, urcam pana gasim iesirea. Iesirea exista, pentru fiecare dintre noi, in SUS”.
Se uita la mine ca la cersetorul olog din coltul strazii, pe care il depliezi din priviri pentru a sti daca are sau nu si celalalt picior, asa cum pretinde.
Zic: “stiu ca mi se vede capul, dar va intrebati daca il am de fapt.... Mi-am dat seama ce se intampla cand au disparut ceilalti, intelegeti? Suntem intr-un fel de coma, ratacim pe aici intre doua vieti... cei care au fost luati in metrou, ei bine, lor le-a veni randul. Noua inca nu. Deci mai avem timp sa VREM sa urcam si sa ne trezim. Hai sa urcam. Si incercati sa va aduceti aminte,...
Care este ultima amintire agatata in memoria voastra?”
Se uita la mine. Se umplu si ei. Sunt speriati. Stiu de ce, am simtit si eu. NICI O AMINTIRE. NICI O MEMORIE. Ce am facut mai devreme? De unde vin? De ce m-am imbracat asa? Cum am intrat aici, in Coborare? Unde placasem de fapt? Ma asteapta cineva? Cine? Unde? Intrebari soptite cu tot atatea raspunsuri mute...
Tipul in maieu se uita in jur neajutorat, in ciuda staturii e speriat si singur, si plin de intelegerea aceea ciudata. Tresare. Casca ochii mari si incepe sa urle:
“Mi-am amintit, mi-am amintit, NENOROCITULE!!!” si ne impinge in laturi. Ma intorc si vad pe peron in spatele nostru o masina sport, argintie (nu era aici mai devreme, ma jur!), la volan un tip relaxat, pana l-a vazut pe Maieu indreptandu-se violent spre el cu pasi mari...
Si trece, din nou fara a opri, impletind ca un cantec lumina cu sunetul, cu viteza, cu umbrele si cu sufletele noastre care saltau parca in intampinare.... Si-i dus.
Cu el o data-i dus Relaxatul din masina, si alte mogaldete din lotul precedent. Se uita toti la mine, acum cred si ei... la play-back...
Maieu se intoarce spre noi, linistit de-acum:
“Mi-am amintit. Conduceam linistit Dacia mea... cand mi-a sarit in fata, pe sensul meu, ma jur, idiotul asta a carui masina a mers mai repede decat poate el gandi, si ne-am izbit frontal. De aici nu-mi mai aduc aminte nimic... dar e suficient. Suficient cat sa cred, (se uita la mine admirativ) si sa vreau s-o iau repede in sus.”
Noi, toti ceilalti nu ne aminteam nimic, dar era bine ca m-au crezut, si trebuie sa ne grabim, si sa VREM sa gasim iesirea... din... Purgatoriu.
Pornim dupa Maieu, eu dupa el, si ceilalti peste noi, rasufland in ceafa mea, si reluam urcusul pe langa peretele umed si rece la atingere care alinia caramizile in directia urcare.
Si urcam... si urcam, si urcam si URCAAAAAM.
Din cand unul se aseza pe vine deznadajduit, si ofta, nu mai pot... n-o sa ajungem... am obosit.
Curand se auzea Metroul, si obositul... PUF! Disparea de langa noi, sai mai bine zis, DINTRE noi...
Alergam la cursa propriei vieti, si toti, in afara de Maieu, habar nu aveam DE CE.
Ajungem intr-un loc ce parea mai uscat si mai cald, si, mai sa nu observam, luminat. Cam la fel de luminat ca Peronul. Simt ca e partea cealalta....
O scara de fier, dreapta, ca pe vapor, si in capat un capac. Urcam toti buluc, calcand pe maini, apucand picioare, Maieu e primul, iar de aici din buluceala se simte ca toti vrem, fiecare cu puterea lui si-a tuturor, sa iesim din Coma.
Capacul e blocat. Si vuietul devenit acum soapta mai culege o data.
Impingem toti, batem cu putere, desurubam sangerindu-ne degetele si in sfarsit iesim ca un dop, la lumina.
Soare, Nisip cald, si Cer albastru. Multumim Lui Dumnezeu, dar Unde Dracu’ suntem?!!
Pentru asta PUF! Au mai plecat cativa... pentru Ne-incredere, desigur, si pentru Ne-speranta.
Sugerez ceva: “Hai sa incercam din nou sa ne amintim”. Bineinteles.... gol... nu ne amintim nimic.
Tot Maieu e mai tare la asta. Si spune: plecasem de la Bucuresti catre Brasov... si trecusem de Predeal...
Propun, propunere plina de speranta, sa ne tinem cu totii de maini, formand un cerc, si sa il rugam pe Maieu sa se gandeasca bine de tot la Spitlul Judetean din Brasov, acolo este precis, se potriveste perfect in ruta...
Facem asa, Ne-speranta a fost din nou pedepsita cu cateva PUF! disparitii... si Maieu se concentreaza foarte tare, ametim, si avem un gol in stomac.
Deschidem ochii, am ramas trei, sau mai bine zis patru daca luam in calcul ca femeia de langa mine poarta cu speranta o sarcina vizibila, pantec rotunjit frumos care nu are acces la Ne-speranta acestei lumi.
Suntem pe un hol al Spitalului Judetean din Brasov. Cautam prin saloane trupul lui Maieu...
Il gasim in fine, intins pe un pat, plin de perfuzii, nemiscat, respirand prin aparatul de monitorizare.
“Am reusit... am avut dreptate, hai, du-te, trezeste-te...“ ii spun.
„Daca... daca am ceva? Daca sunt paralizat? Daca nu mai am picioare?”
Maieu cat e de mare intra la apa si Speranta pare a-l parasi...
“NU” ii spun, si apuc energic patura care acopera trupul, ii arat fisa, pe care scrie “COMA” si ii pipai picioarele , mainile, sexul, sunt toate la locul lor, si mai pot fi vii, daca vrei.
Si se duce, Se trezeste Maieu cel din pat, cu o svacnire care provoaca aparatele si cheama asistentele.
Dispare Maieu cel de langa noi, si imi dau seama ca suntem invizibile, eu si Gravida, pentru ca asistentele trec peste noi, sau prin noi, si se bucura in gura mare prin carcasele noastre ca Maieu s-a trezit.
Gravida ma ia de mana si imi spune: “Mi-am amintit. El e sotul meu. Eram impreuna in masina, si acesta este copilul nostru. Ma ajuti sa ma caut?”
Si plecam prin spital, ghicesc din nou detectivist din carcasa mea isteata si plina de Speranta ca trebuie sa mergem la salonul de terapie intensiva, din cauza copilului...
S-a Trezit si ea, Gravida, sotia lui Maieu.
Ma simt bine, si totusi ciudat... pentru ca eu nu mi-am amintit nimic, si vad deja venind spre mine o batranica dezorientata, care ma Vede.
Nu ma poate vedea, nu-i asa, decat daca e in aceeasi stare cu mine....
“Nu stiu ce sa fac... Sa mai stau? Vad ambele lumi, si nu mi-e frica de nici una...”
imi spune, si ma ia de mana fin, ca o mangaiere, de Bunica...
“Mai stai”, o rog, “mai e Speranta”.
Life is a red Ferrari (cap 4)
Se trezi brusc dintr-un somn agitat... nu stia ce visase, precis ceva urat... Trebuie sa fac un dus, isi spuse, si o lua agale catre peretele intunecat de sticla, atingand in trecere cd palyerul.
Lenny Kravitz incepu sa strige "I've built a garden for us" din toate cele douazeci si cinci de boxe surround impastitate strategic pe toti peretii, astfel incat puteai asculta muzica si de sub dus, fara sa pierzi nimic din senzatia de sufocare pe care ti-o dau basii zbatandu-se in cusca toracica.
Inchise usa de la dus, si cu palmele lipite de calele de sticla care formau peretele baii, astepta ca senzorul de apa sa se trezeasca odata... simti cu placere apa lovind-o peste spate, peste fese, si miji ochii zambind in zare rasaritului superb care facea totul in jur portocaliu...
"am capul plin de tampenii... trebuie sa-mi bag mintile in cap si sa-mi vad de treaba... hai, fato, relaxeaza-te..." isi spuse.
Cat de stranie e viata, si cata informatie dureroasa putem oare procesa?
Cu o seara in urma, ramasa singura prada gandurilor contradictorii despre Anda, sotul ei si ea insasi prinsa in senzatiile dintre ei, se simtea demoralizata, foarte singura, la doi pasi de o depresie.
Ii scrisese Clarei un sms "ce faci? eu ma zbat in mine...."
Raspunsul venise destul de repde "ne despartim..." / "cum naiba, ce s-a intamplat" / "nu mai pot.... e rau, vorbim maine, acum plang... cat mai pot sa plang singura, pana nu vine peste mine si trebuie sa-mi ascund ochii rosii"/
Nasol, se gandise... se poate si mai rau, inseamna ca mie mi-e chiar bine, pot si sa plang pana nu mai pot, si nici nu am de cine sa ma despart, fir-ar....
alt sms "ce faci Tibi, puiule?" / alt raspuns prompt, SMS astea te fac sa te simti viu, "in touch", alaturi, "connected".... / "pastrama oaie, sus pe bloc... gretos" ii raspunse Tibi iar ei ii veni in minte reclama tampita de la MacDonalds "VORBESTE LIMBAJUL CARTOFILOR PRAJITI" si il intreba "oaia ta stie limbajul cartofilor prajiti?" / "nu mai stie, ca e moarta de mult"....
"te las, ca te prinde nevasta-ta ca te dai in SMS cu mine...." / "noapte buna, poate o sa invatam oile astea vreun limbaj, o data..."
Si-o imagina pe Clara, asezata in fund in baie, cu spatele rezemat de usa, sau poate asezata turceste pe capacul de la WC, cu ochii rosii de plans, cu 2 comprese cu gel antirid pe fata, si cu sufletul rupt de hotararea de a se desparti de prietenul ei cu care parea ca nu se mai intelege.... si si-l imagina pe Tibi sus pe bloc, in bataia vantului, bucurandu-se de mirosul de carne pe gratar, de Finlandia abia inceputa, si de baietii cu care nu mai schimbase o vorba de atata timp, sau poate lingandu-si buzele dupa vinul nou.... si bucurandu-se ca i-a scris... ca l-a intrebat ce face....
si se vedea pe ea, ghemuita in fotoliul mare, trista, si alte bai, alte terase de bloc, alte iubite abandonate, cupluri in pragul a ceva mare, oameni pe strazi, fericiti, de mana, sau tristi, cu ochii goi.... si poate nimic din toate astea nu conteaza daca in acelasi moment se naste un copil, se petrece un accident, moare un tata....
Adormise trista si grea de atatea ganduri mari, carora nu le mai facea fata... atata-i de mare si vie si in miscare lumea asta, incat ti se pare meschin si egoist ca te-ai putut lasa atat de prins de tine, de prostia ta de dilema....
Visase din nou copilul. Pruncul ei pe care il pierduse, si care ii schimbase viata, cu scurta lui trecere, schimbase totul in ea, definitiv.
"o sa-mi revin... o sa-mi revin, o sa uit" apa curgea pe spatele ei, "precis m-am inrosit"... soarele era galben acum, rasarit de ceva timp, lumina portocalie se scursese toata in parchetul rosu si era timpul sa se imbrace si s-o stearga la birou...
Era sambata, nu-i nimic, avea treaba si nu era nici prima nici ultima sambata (nici duminica, ca s-o zicem pe aia dreapta) in "cariera" ei de femeie singura pe care si-o petrecea la serviciu.
Se sterse cu prosopul aspru bucurandu-se de fiecare senzatie si incepu ritualul zilnic:
Avon - lotiune tonica pentru fata - Dr. Raisa Motocescu - crema de fata cu extract de ceai - Lady Speed Stik - antiprespirant, Max Factor - pudra - Max Factor - creion de sprancene - Max Factor - fard de pleoape albastru - Lancome - rouge de culoarea petalelor de trandafir - Kenvelo - chilotii tanga - "sa-i aranjez bine intre buci, sa nu ma roada", Kenvelo - sutien.....
blugii Mustang cu talie joasa care merg asa de bine sambata... si duminica, si inca vreo doua zile pe saptamana la alegere...
ce parfum sa aleg - oscila o clipa in fata mesei pline cu sticle si sticlute, bine iluminata - Cerruti, Image, ultima achizitie, ii umplu prafos narile si o mai inveseli un pic.
Ubla un pic prin casa cu cheile de la masina in mana, pana trecu prin fata unei oglinzi si realiza ca din tot arsenalul lipsea bluza.... "iaca, ce-o sa fie daca o sa plec in sutien" se amuza.
Alese o bluza neagra, simpla si mulata pe sani, perfect asortata cu ghetele sport....si iesi in sfarsit din casa.
.....
Lucra de zor de vreo patru ore, incepuse chiar sa aiba spor, cand realiza ca o doare spatele si se ridica sa se dezmorteasca.
Isi lua o cafea de la masinaria NessCaffe si iesi cu ea pe terasa. Se uita alene in lungul strazii, inspre piata unde obisnuia sa manance asteptand sa apara misteriosul inalt, brunet, cu ochi adanci si voce tulburatoare.... cand il vazu.
Se incrunta in lumina puternica, incercand sa-si ascuta privirea , DA, era el.... era chiar el...
FLEOSC!!!! scapase cafeaua din mana, si paharul de plastic se zdrobise de trotuar, stropindu-l cu cafea, din cap pana in picioare, pe pantalonii albi, pe camasa crem...
El isi ridica privirea furios, injurand desigur... apoi o recunoscu "tu esti... " si zambi...
"uite ce mi-ai facut.... a fost intentionat? Cum naiba sa merg asa pana acasa?"
"te duc eu, daca cu asta ma pot revansa" si alrega intr-un suflet sa isi ia cheile, cobori cate trei trepte o data si se trezi cu rasuflarea taiata in fata lui, rosie toata, incapabila sa spuna ceva....
"Paul"
"Selma. Iarta-ma mi-a scapat cafeaua, nu am vrut. Mii de scuze, fac orice sa ma revansez. Sunt cu masina, te duc acasa daca imi dai voie".
Isi revenise dupa alergatura, si il masura acum din ochi.
Inalt, dar parca nu atat de inalt pe cat il vazuse prima data. Brunet, cu ochi caprui, aproape negri, poate daca se infurie vor fi chiar negri....
Ii stransese mana ferm si mirosul cunoscut se insinuase catre ea, "Polo", sticla mov - albastra, cu un calaret....
"Paul" il chema, si vocea lui era grava si sexi, poate de la tigari, isi spuse, Paul parea ca are o tigara sudata intre degete, iar trecerea moale a fumului printre buze, dinti, iesind sau intrand, ii inmuia vocea in mod placut.
"Iti multumesc, o sa chem un taxi", si in mana care nu era sudata de tigara aparu telefonul, crescu parca dintre degelele lui...
"Nu, te rog, nu ma lasa sa ma simt prost toata viata"....
"ok, ma poti duce te rog in cartierul x...."
L-a dus pana acasa, si pe drum au vorbit vrute si nevrute, au ras.....
In fata blocului lui, i-a spus "multumesc mult, a fost un drum foarte placut..... ai o carte de vizita? te-as putea suna candva?"
"sigur...."
Au facut schimb de carti de vizita si Selma a plecat acsa. In timp ce descuia usa, suna telefonul,
era Paul....
"ce faci?"
"bine, abia am ajuns acasa".... "eu am scototcit ceva prin sifonier si nu am gasit decat haine cu care as putea merge la un dans diseara... asa ca sunt compromis... ori stau in casa, ori merg sa dansez. Ce zici? Ai vrea sa dansam?
"Da...."
"Ok, hai sa ne vedem in Twice, pe la 11, ok?" - "ok"....
.................
Era aproape dimineata, si Selma dansa cu Paul, nu mai era nimeni in jurul lor. Miscarile lor se completau sublim, fiecare gest era inventie pura, era un joc, si celelalt raspundea cu un alt gest, atat de potrvit incat provoca urmatorul pas, urmatoarea pirueta, urmatoarea mangaiere.
Ii atingea usor ceafa, excitand-o, si ea se intorcea cu spatele, ritmul latino ii atata pe amandoi, si Selma simti prin rochia subtire de voal sexul intarit al lui Paul, si ii simti respiratia sacadata pe ceafa, zburlindu-i puful de par scurt.
O intoarse brusc cu fata, generand o noua cascada de piruete si figuri.
"Hai sa mergem, i-am exasperat pe obositii astia care vor sa mai si doarma...."
Luara un taxi si Selma dadu adresa ei.
Se intreba deja cum avea sa se insinueze in apartamentul ei, ce text va auzi, la ce oare se putea astepta?
Cand taxiul opri in fata blocului ei, Paul se dadu jos si veni sa-i deschida portiera.
"a fost o noapte superba" ii spuse "sper sa mai iesim sa dansam impreuna" si se interpuse intre Selma si portiera pe care ea abia coborase....
"noapte buna, si o saptamana usoara"
CLANC... ii pica fisa.... nu se va insinua nimic.... va pleca frumos acasa....
"noapte buna" raspunse, ramasa fara reactie, si cu spontaneitatea la pamant.
Lenny Kravitz incepu sa strige "I've built a garden for us" din toate cele douazeci si cinci de boxe surround impastitate strategic pe toti peretii, astfel incat puteai asculta muzica si de sub dus, fara sa pierzi nimic din senzatia de sufocare pe care ti-o dau basii zbatandu-se in cusca toracica.
Inchise usa de la dus, si cu palmele lipite de calele de sticla care formau peretele baii, astepta ca senzorul de apa sa se trezeasca odata... simti cu placere apa lovind-o peste spate, peste fese, si miji ochii zambind in zare rasaritului superb care facea totul in jur portocaliu...
"am capul plin de tampenii... trebuie sa-mi bag mintile in cap si sa-mi vad de treaba... hai, fato, relaxeaza-te..." isi spuse.
Cat de stranie e viata, si cata informatie dureroasa putem oare procesa?
Cu o seara in urma, ramasa singura prada gandurilor contradictorii despre Anda, sotul ei si ea insasi prinsa in senzatiile dintre ei, se simtea demoralizata, foarte singura, la doi pasi de o depresie.
Ii scrisese Clarei un sms "ce faci? eu ma zbat in mine...."
Raspunsul venise destul de repde "ne despartim..." / "cum naiba, ce s-a intamplat" / "nu mai pot.... e rau, vorbim maine, acum plang... cat mai pot sa plang singura, pana nu vine peste mine si trebuie sa-mi ascund ochii rosii"/
Nasol, se gandise... se poate si mai rau, inseamna ca mie mi-e chiar bine, pot si sa plang pana nu mai pot, si nici nu am de cine sa ma despart, fir-ar....
alt sms "ce faci Tibi, puiule?" / alt raspuns prompt, SMS astea te fac sa te simti viu, "in touch", alaturi, "connected".... / "pastrama oaie, sus pe bloc... gretos" ii raspunse Tibi iar ei ii veni in minte reclama tampita de la MacDonalds "VORBESTE LIMBAJUL CARTOFILOR PRAJITI" si il intreba "oaia ta stie limbajul cartofilor prajiti?" / "nu mai stie, ca e moarta de mult"....
"te las, ca te prinde nevasta-ta ca te dai in SMS cu mine...." / "noapte buna, poate o sa invatam oile astea vreun limbaj, o data..."
Si-o imagina pe Clara, asezata in fund in baie, cu spatele rezemat de usa, sau poate asezata turceste pe capacul de la WC, cu ochii rosii de plans, cu 2 comprese cu gel antirid pe fata, si cu sufletul rupt de hotararea de a se desparti de prietenul ei cu care parea ca nu se mai intelege.... si si-l imagina pe Tibi sus pe bloc, in bataia vantului, bucurandu-se de mirosul de carne pe gratar, de Finlandia abia inceputa, si de baietii cu care nu mai schimbase o vorba de atata timp, sau poate lingandu-si buzele dupa vinul nou.... si bucurandu-se ca i-a scris... ca l-a intrebat ce face....
si se vedea pe ea, ghemuita in fotoliul mare, trista, si alte bai, alte terase de bloc, alte iubite abandonate, cupluri in pragul a ceva mare, oameni pe strazi, fericiti, de mana, sau tristi, cu ochii goi.... si poate nimic din toate astea nu conteaza daca in acelasi moment se naste un copil, se petrece un accident, moare un tata....
Adormise trista si grea de atatea ganduri mari, carora nu le mai facea fata... atata-i de mare si vie si in miscare lumea asta, incat ti se pare meschin si egoist ca te-ai putut lasa atat de prins de tine, de prostia ta de dilema....
Visase din nou copilul. Pruncul ei pe care il pierduse, si care ii schimbase viata, cu scurta lui trecere, schimbase totul in ea, definitiv.
"o sa-mi revin... o sa-mi revin, o sa uit" apa curgea pe spatele ei, "precis m-am inrosit"... soarele era galben acum, rasarit de ceva timp, lumina portocalie se scursese toata in parchetul rosu si era timpul sa se imbrace si s-o stearga la birou...
Era sambata, nu-i nimic, avea treaba si nu era nici prima nici ultima sambata (nici duminica, ca s-o zicem pe aia dreapta) in "cariera" ei de femeie singura pe care si-o petrecea la serviciu.
Se sterse cu prosopul aspru bucurandu-se de fiecare senzatie si incepu ritualul zilnic:
Avon - lotiune tonica pentru fata - Dr. Raisa Motocescu - crema de fata cu extract de ceai - Lady Speed Stik - antiprespirant, Max Factor - pudra - Max Factor - creion de sprancene - Max Factor - fard de pleoape albastru - Lancome - rouge de culoarea petalelor de trandafir - Kenvelo - chilotii tanga - "sa-i aranjez bine intre buci, sa nu ma roada", Kenvelo - sutien.....
blugii Mustang cu talie joasa care merg asa de bine sambata... si duminica, si inca vreo doua zile pe saptamana la alegere...
ce parfum sa aleg - oscila o clipa in fata mesei pline cu sticle si sticlute, bine iluminata - Cerruti, Image, ultima achizitie, ii umplu prafos narile si o mai inveseli un pic.
Ubla un pic prin casa cu cheile de la masina in mana, pana trecu prin fata unei oglinzi si realiza ca din tot arsenalul lipsea bluza.... "iaca, ce-o sa fie daca o sa plec in sutien" se amuza.
Alese o bluza neagra, simpla si mulata pe sani, perfect asortata cu ghetele sport....si iesi in sfarsit din casa.
.....
Lucra de zor de vreo patru ore, incepuse chiar sa aiba spor, cand realiza ca o doare spatele si se ridica sa se dezmorteasca.
Isi lua o cafea de la masinaria NessCaffe si iesi cu ea pe terasa. Se uita alene in lungul strazii, inspre piata unde obisnuia sa manance asteptand sa apara misteriosul inalt, brunet, cu ochi adanci si voce tulburatoare.... cand il vazu.
Se incrunta in lumina puternica, incercand sa-si ascuta privirea , DA, era el.... era chiar el...
FLEOSC!!!! scapase cafeaua din mana, si paharul de plastic se zdrobise de trotuar, stropindu-l cu cafea, din cap pana in picioare, pe pantalonii albi, pe camasa crem...
El isi ridica privirea furios, injurand desigur... apoi o recunoscu "tu esti... " si zambi...
"uite ce mi-ai facut.... a fost intentionat? Cum naiba sa merg asa pana acasa?"
"te duc eu, daca cu asta ma pot revansa" si alrega intr-un suflet sa isi ia cheile, cobori cate trei trepte o data si se trezi cu rasuflarea taiata in fata lui, rosie toata, incapabila sa spuna ceva....
"Paul"
"Selma. Iarta-ma mi-a scapat cafeaua, nu am vrut. Mii de scuze, fac orice sa ma revansez. Sunt cu masina, te duc acasa daca imi dai voie".
Isi revenise dupa alergatura, si il masura acum din ochi.
Inalt, dar parca nu atat de inalt pe cat il vazuse prima data. Brunet, cu ochi caprui, aproape negri, poate daca se infurie vor fi chiar negri....
Ii stransese mana ferm si mirosul cunoscut se insinuase catre ea, "Polo", sticla mov - albastra, cu un calaret....
"Paul" il chema, si vocea lui era grava si sexi, poate de la tigari, isi spuse, Paul parea ca are o tigara sudata intre degete, iar trecerea moale a fumului printre buze, dinti, iesind sau intrand, ii inmuia vocea in mod placut.
"Iti multumesc, o sa chem un taxi", si in mana care nu era sudata de tigara aparu telefonul, crescu parca dintre degelele lui...
"Nu, te rog, nu ma lasa sa ma simt prost toata viata"....
"ok, ma poti duce te rog in cartierul x...."
L-a dus pana acasa, si pe drum au vorbit vrute si nevrute, au ras.....
In fata blocului lui, i-a spus "multumesc mult, a fost un drum foarte placut..... ai o carte de vizita? te-as putea suna candva?"
"sigur...."
Au facut schimb de carti de vizita si Selma a plecat acsa. In timp ce descuia usa, suna telefonul,
era Paul....
"ce faci?"
"bine, abia am ajuns acasa".... "eu am scototcit ceva prin sifonier si nu am gasit decat haine cu care as putea merge la un dans diseara... asa ca sunt compromis... ori stau in casa, ori merg sa dansez. Ce zici? Ai vrea sa dansam?
"Da...."
"Ok, hai sa ne vedem in Twice, pe la 11, ok?" - "ok"....
.................
Era aproape dimineata, si Selma dansa cu Paul, nu mai era nimeni in jurul lor. Miscarile lor se completau sublim, fiecare gest era inventie pura, era un joc, si celelalt raspundea cu un alt gest, atat de potrvit incat provoca urmatorul pas, urmatoarea pirueta, urmatoarea mangaiere.
Ii atingea usor ceafa, excitand-o, si ea se intorcea cu spatele, ritmul latino ii atata pe amandoi, si Selma simti prin rochia subtire de voal sexul intarit al lui Paul, si ii simti respiratia sacadata pe ceafa, zburlindu-i puful de par scurt.
O intoarse brusc cu fata, generand o noua cascada de piruete si figuri.
"Hai sa mergem, i-am exasperat pe obositii astia care vor sa mai si doarma...."
Luara un taxi si Selma dadu adresa ei.
Se intreba deja cum avea sa se insinueze in apartamentul ei, ce text va auzi, la ce oare se putea astepta?
Cand taxiul opri in fata blocului ei, Paul se dadu jos si veni sa-i deschida portiera.
"a fost o noapte superba" ii spuse "sper sa mai iesim sa dansam impreuna" si se interpuse intre Selma si portiera pe care ea abia coborase....
"noapte buna, si o saptamana usoara"
CLANC... ii pica fisa.... nu se va insinua nimic.... va pleca frumos acasa....
"noapte buna" raspunse, ramasa fara reactie, si cu spontaneitatea la pamant.
Vechituri (jurnal februarie 1998)
"capra - lapte; lapte - baba" reflecteaza profund Clara in cartea ei, din care un fragment a fost publicat la rubrica - d e b u t u r i - din revista saptamanala de literatura "Luceafarul". Dar eu, momentan am uitat ce profund reflectez, caci trebuie sa strang balta de pipi pe care a insirat-o cainele nostru din bucatarie pana-n baie via hol; apoi caca, verde de la hidrocortizonul halit de dimineata.Asta ca sa se vada clar avantajul net pe care capra babei il are asupra cainelui de rasa al mosului! N-am mai scris de foarte mult timp... inainte tineam un jurnal, scris cu mult suflet dar si cu o oarecare ingrijire a stilului - un fel de jurnal-pentru-ca-sa-l-mai-citeasca-si-cine-vreau-eu-si-cine-trebuie-sa-l-mai-citeasca.... ca si cartea Clarei, de altfel.Per total, jurnalul avea sens doar pentru mine, si pentru cine mai dorea cu tot dinadinsul a patrunde in sufletul meu.... ADIO! au dreptate gospodinele: "cate n-as fi facut eu daca nu m-as fi maritat"...Simt nevoia sa am si eu un cititor al meu, pentru gandurile acelea pe care nu le impartasesc cu nimeni fiindca nu vreau, nu fiindca nu pot.Acasa nu pot nici macar sa ma rog in liniste. Aici nu ma mai rog. Ce oroare pentru biata Clara sa apara pe acceasi pagina cu "Baiatul cu bricheta" si "tristesse oblige", proza scurta cu accente de tristete, suferinta personala, iubire infranta care se ghiceste, dar nu se poate URLA! 9 (ian - scris si taiat, NA) FEB Log.hi -hi... nici nu mai stiu TIMPUL... Orice paguba, oricat de mica ma scoate infinit din sarite. De ce oare?Mult timp am fost mandra de echilibrul meu interior. Ma simteam puternica. Acum ma simt cum probabil se simte un bloc dinamitat pentru implozie.Ghizdurile fantanii se surpa in interior; mai inatai cad, tulburand cu un fleoscait apele adanci; apoi, din ce in ce mai multe bucati... apa devine noroi si apoi moare... Te uiti din afara si ce poti spune? Iata - aici A FOST o frumoasa "femeie - fantana". Iar inauntru poate mai sufera inca o broasca, iubirea, ceva mormoloci.Fi-va aici mai tarziu un lac subteran, cand noroiul va fi greu de sine insusi si se va aseza mai afund, balosind nefericitele, inoportunele pietre care, necladite bine poate, s-au aruncat inauntru, cautandu-si adevarata temelie. Si cine stie, daca patrunde aer, poate creste-o colonie de ciuperci otravitoare.Dar nu va mai fi niciodata o fantana, caci ghizdurile nu mai cresc la loc. Veni-va cineva si scoate-va pietrele, sangerandu-si mainile? Va cladi pe margine, poate asa cum trebuie, poate nu. - Apa! Apa lina! si va arunca galeata tulburand noroiul de pe fund... - Haide sa ne bucuram impreuna! topaira broastele si ciupercile si ce o mai fi putut creste din acei cativa mormoloci...Si avem o femeie - fantana cu apa amara, care poate sa vrea sa-si hraneasca broastele si cu altceva. Si floarea de nufar, atat de alba, atat de frumoasa, atat de sfioasa, pare atat de fragila, dar radacina ei coboara adanc, mai adanc, incolacindu-se prin noroiul de pe fund in jurul pietrelor care au cazut la inceput din ghizdul fantanii stricand echilibrul.
Drum catre mare
Gonim pe autostrada catre mare.
Drept in fata, cat poti vedea cu ochii, apa – asfalt lucios.... scaldat in lumina soarelui de amiaza....
Goana motorului usuca apa – Morgana din cale, si o impinge kilometru dupa kilometru, scotand la iveala balustrada autostrazii, picioare de pod peste ape secate - zvantate....
Vapoarele mari si negre, le ajungem din urma si privim fascinati cum le cresc roti, le depasim, pe uscat – camioane greoaie, si ne avantam din goana cailor putere mai departe, catre alte ape, cat vezi cu ochii... croindu-ne drum catre mare...
Si tot asa, pana la apa cea adevarata, la marea cea mare si magnetica, unde ne vom incarca bateriile, furandu-i energia, si-i vom tavali nisipul sub talpile lacome de dans, pe muzica apelor.
Ii vom despica valurile si reci, si calde, si calme, si ciufulite, si ii vom usca berea pe buze, la soare, tabacindu-ne pielea.
La Yachting Club, pe plaja, nu mai ai ce bea pe la ora doua a diminetii...
Mai au tequila, fara lamaie, poate cu sare, daca nu ti-a ajuns sarea lipita pe piele dupa pescuitul de beri pe fundul marii, sau poate incerci s-o bei cu Sprite.
Pui putin Sprite peste tequila, acoperi bine paharul cu palma si il bati energic de masa de lemn, chiar de trei ori, apoi iei palma repede, si casti gura....
Alcoolul, acidulat de atata zgaltait dulce ti se repede lacom in fundul gurii, si suntem gata sa mai tavalim putin nisipul, dansand pana in zori, sau pana preparam urmatoarea bautura...
Iata si zorii, racorosi si colorati, poate vine furtuna si ne alunga de pe plaja, si ne porneste spre Bucuresti, obositi, ochi abia mijiti in ochelarii de soare, dar avem vantul in par, si bere in suflet, tequila pe buze, si ne dor talpile de atata dans, si udam asfaltul de pe autostrada, din goana cailor putere, dinspre mare, spre uscatul, aridul oras.
Ah, uitasem cat iubesc Marea!
Drept in fata, cat poti vedea cu ochii, apa – asfalt lucios.... scaldat in lumina soarelui de amiaza....
Goana motorului usuca apa – Morgana din cale, si o impinge kilometru dupa kilometru, scotand la iveala balustrada autostrazii, picioare de pod peste ape secate - zvantate....
Vapoarele mari si negre, le ajungem din urma si privim fascinati cum le cresc roti, le depasim, pe uscat – camioane greoaie, si ne avantam din goana cailor putere mai departe, catre alte ape, cat vezi cu ochii... croindu-ne drum catre mare...
Si tot asa, pana la apa cea adevarata, la marea cea mare si magnetica, unde ne vom incarca bateriile, furandu-i energia, si-i vom tavali nisipul sub talpile lacome de dans, pe muzica apelor.
Ii vom despica valurile si reci, si calde, si calme, si ciufulite, si ii vom usca berea pe buze, la soare, tabacindu-ne pielea.
La Yachting Club, pe plaja, nu mai ai ce bea pe la ora doua a diminetii...
Mai au tequila, fara lamaie, poate cu sare, daca nu ti-a ajuns sarea lipita pe piele dupa pescuitul de beri pe fundul marii, sau poate incerci s-o bei cu Sprite.
Pui putin Sprite peste tequila, acoperi bine paharul cu palma si il bati energic de masa de lemn, chiar de trei ori, apoi iei palma repede, si casti gura....
Alcoolul, acidulat de atata zgaltait dulce ti se repede lacom in fundul gurii, si suntem gata sa mai tavalim putin nisipul, dansand pana in zori, sau pana preparam urmatoarea bautura...
Iata si zorii, racorosi si colorati, poate vine furtuna si ne alunga de pe plaja, si ne porneste spre Bucuresti, obositi, ochi abia mijiti in ochelarii de soare, dar avem vantul in par, si bere in suflet, tequila pe buze, si ne dor talpile de atata dans, si udam asfaltul de pe autostrada, din goana cailor putere, dinspre mare, spre uscatul, aridul oras.
Ah, uitasem cat iubesc Marea!
Extaz (I)
Respiră norii -
Adânc e-năuntru.
Priveste aerul -
Departe-i afară.
Ascultă-mi tăcerea -
Extazul rezistă la apă.
Zări aurii -
Cu soarele-n centru.
Acceptă darul -
Azi ai o aură.
Nu-ţi cer părerea -
Extazul rezistă la apă!
Lacrimi cenuşii –
Mi-au pus căpăstru.
Beau amarul –
Cu puţină cianură.
Voi îneca durerea –
Extazul se spală cu apă....
Adânc e-năuntru.
Priveste aerul -
Departe-i afară.
Ascultă-mi tăcerea -
Extazul rezistă la apă.
Zări aurii -
Cu soarele-n centru.
Acceptă darul -
Azi ai o aură.
Nu-ţi cer părerea -
Extazul rezistă la apă!
Lacrimi cenuşii –
Mi-au pus căpăstru.
Beau amarul –
Cu puţină cianură.
Voi îneca durerea –
Extazul se spală cu apă....
Selma
Patru individe obosite şi cam late în spate urcă dezorganizat – alene scările de la metrou, blocîndu-mi accesul către mult doritul aer cald – prăfos de iunie...
Îmi incetinesc urcuşul resemnată, m-am nici o şansă să mă strecor printre ele.
Mai devreme în metrou, vis-a-vis de mine, moţăia un tânar, alunecînd din când în când peste domnişoara cam golaşă de lânga el. M-am întrebat pentru o clipă dacă e beat, sau doar încearcă să simtă pielea aburindă a vecinei sale, care e prea obosită să se ferească de atingere... şi nu mi-a plăcut deloc cum şi-a ales pantofii, prea ascuţiţi faţă de labele scurte şi late care se împingeau în pielea fină, deformînd-o.
Mintea noastră funcţionează intotdeauna atât de neaşteptat?
Aşa-mi displace să merg cu metroul, realitatea e mult prea aproape, vine peste tine, îţi respiră în obraz, te sfredeleşte cu ochi lacomi, te împinge şi îţi reduce la minim spaţiul personal, încât de fiecare dată abia aştept să ies, să ţâşnesc prima pe scări, către suprafaţă, către aer curat, ca să văd cerul şi să-mi recâştig marginile mele extracorporale cu care simt lumea din jur de la o distanţă sigură...
Acum, iată, nu pot ieşi atât de repede pe cât mi-aş dori, şi gândurile, în loc să fugă înaintea paşilor mei, la Grădina Botanică în care m-am plimbat azi, se întorc în metroul neplăcut, făcînd play – back imaginilor de subsol, îngustîndu-mi şi mai mult orizonturile... şi-apoi sar înapoi în timp către tulburi şi amare amintiri, oprindu-se la ele, poticnindu-se ca acul patefonului, la melodia cea mai tristă...
Am iesit în sfârşit la aer şi prizez cu sete prima gură de cer înstelat, miroase a ploaie şi cu regret imi dau seama că am chemat-o iarăşi.... suntem două, mai des dacât mi-aş dori apare ea şi-mi aminteşte dureros ca nu poţi fugi de tine insăţi.
Am schimbat totul în jurul meu, am rupt toate legăturile, mai precis am fugit, m-am ascuns încercînd sa uit, ei bine, este o gluma, pentru ca n-am reuşit sa fug de Selma.
“Spune-mi, domnule doctor, mă mai primeşti la ora asta?” urlu în interfonul domnului Castor (aşa-i spun psihanalistului meu, un bun doctor pe la şaizeci de ani la care aveam programare azi la două, şi la care chiar am crezut că intru când am intrat de fapt în Grădina Botanică).
Mi-a deschis uşa, ce draguţ e domnul Castor, mestec repede o gumă, să nu mă miroasă, deşi sunt sigură că o să-i povestesc intreaga zi de azi, mă costă o grămadă de bani domnul Castor, aşa că mă va asculta...
M-am instalat deja obraznic pe canapea, cu spatele, iar domnul Castor tace ca întotdeauna, dar eu îi simt somnul fugit şi ochii cârpiţi şi-mi dau seama - tocmai pentru ca am baut azi alea câteva pahare am acum curajul să mă aflu aici, şi nu ascunsă iar in apartamentul meu de pe Berzei.
Stau pe Berzei într-un apartament înghesuit, în chirie, şi mă doare sufletul de câte ori intru în el şi-i văd urâtenia, e ca o tortură comparat cu apartmentul meu, al Selmei, în care nu mă mai pot întoarce.
“Am fost azi să mă plimb prin Gradina Botanica. M-am lăsat ameţită de înălţimea copacilor, de verdele lor învecinat brutal cu strada in construcţie şi cu centrala Grozăveşti, m-am bucurat de fiecare infloreşcenţă, de cerul răsturnat in lacul cu nuferi, de mirosul încins al ierbii cosite.
Am stat pe o banca lângă tufa de hortensii, şi mi-am odihnit sufletul alergat şi hăituit în calmul limpede al Grădinii.
Am ieşit apoi şi am luat-o pe Splai, către centru......”
“Hm-hhm”
Niciodată până acum, după prima mea vizită la domnul Castor, vizită în care am stabilit regulile principale ale îndelungatei noaste legaturi: eu vorbesc, el ascultă, eu plătesc, chiar dacă nu vin, iar el intervine doar atunci când crede de cuviinţă – niciodată până acum n-a intervenit domnul Castor în fabulatiile mele.
Deseori m-am întrebat dacă nu doarme, acolo, în spatele meu....
“Şi mie-mi place Grădina. De ce ai venit? Aveam o înţelegere – să nu vii dacă ai băut...”
Da. Are dreptate, cât de convenabil pentru mine să uit aceasta primă, principală si extraordinar de importntă regulă! Să nu vin, dacă am băut, pentru că asociaţiile libere facute sub influenta alcoolului sunt, nu-i aşa, mai “libere”, mai interesante, mai incitante, mai adânci si mai adevărate, mai crude - dar mai nedureroase si mai uşor de uitat!
Mă ridic să plec, “îmi pare tare rău că v-am trezit degeaba...”
Şi iată-mă în stradă, în întuneric, îmi dau seama că trebuie să fie trecut de unsprezece... am toate şansele să pierd ultimul metrou, scot telefonul din buzunar şi mă holbez degeaba in direcţia palmei mele, nu-i luminată – nu mai am baterie... “fir-ar!” înjur printre dinţi, nici nu pot chema un taxi.
Din B. şi până pe Berzei e ceva de mers. Îmi infund mâinile furioasa in buzunare si pornesc.
Sar cât colo când simt pe umăr o atingere, şi mă întorc, pregatită de ce-i mai rău.
Domnul Castor, încălţat lejer, mă priveşte blajin: “hai să facem câţiva paşi...”
Fabulos, îmi spun, să ai ocazia să faci câţiva paşi, chiar şi unul singur, în compania unui om care te-a privit până acum doar în ceafă, ascultîndu-ţi aberaţiile şi nu te-a întrerupt încă niciodată, pentru că nu ai facut nici o asociaţie liberă demnă de atenţie...
Accept invitaţia, are o valoare de neacoperit în bani, si pornim agale.
Îl observ cu coada ochiului, e un tip incă bine la anii lui, înalt, suplu, tuns atât de scurt încât nu se observă că e grizonat, proaspăt ras şi mirosind bine, un parfum sec, uscat, care se combină perfect cu mirosul de tutun şi cu aerul cald al nopţii.
Îmi vine sa-l apuc de braţ, de mult nu mi-am mai înnodat braţul cu nimeni, şi îmi înfund bine-bine pumnii strânşi in buzunare, unde dau de Cheie.
Afurisită cheie, nu ştiu cum se face că o am la mine, n-am mai purtat de mult pantalonii aştia (da, normal, de cand erai studentă şi încăpeai în ei, mă complimetez singură) şi prinsă în plasa asta ideatică (idioat-ică) mă împiedic şi o iau dizgraţios-gravitaţional în jos....
Iată-mă deci, după şase luni triste, goale, hăituite, atârnată cochet de braţul unui barbat mirosind bine, atât de aproape dar fără a fi dureros, cu un toc rupt şi cu glezna pe cale de a se transforma în dovlecel, spunîndu-mi tot mai tare şi mai tare în sinea mea tulbure că Berzei e muuuult prea departe, şi apartamentul meu, al ei, acela, în fine, de pe malul lacului T. este atât de aproape...
“Unde stai?” îmi întrerupe domnul Castor şirul de asociatii tâmpite, şi mă văd în faţa unei alegeri gata făcute de acest straniu complex de împrejurări “în T., e aproape”...
Simt că o iau razna. N-am mai fost in apartamentul ăla de atunci, şi e tare mult de-atunci, am clădit peste toate întâmplările alea nenorocite o citadelă de uitare, de false identitaţi, de lipsă de amintiri si de negaţii. O nouă altcineva peste vechea eu, trecut inventat pentru vecina de palier, o urăsc pe Selma şi nu-i pot primi trupul murdărit si bolnav înapoi în istoria noastră comună, dar ea nu încetează să-mi bată în tâmple obsesiv.
Îmi clănţăne dinţii şi domnul Castor mă priveşte calm în lumina rece a liftului care se hurducăie impasibil către etajul treizeci şi doi “plătesc toţi banii ăştia ca să uit, vreau să uit, nu mă ajuţi cu nimic, nenorocitule” aş vrea să-l pocnesc dar mă incomodează privirea lui atăt de bună.
Pocnetul sec al uşilor deschise imi curmă tremuratul, ieşim din lift, parcă mi-e greu să regăsesc blestemata de cheie in buzunare...
E linişte şi mă doare piciorul luxat, şi mi-e frică să deschid ochii pentru că mă simt exact ca atunci: singură cu trupul meu dureros, cu gândurile tulburi rezemate de stofa rece a canapelei în căutarea unui sâmbure de speranţă care n-o să mai crească niciodată în locul acela.
Simt în nări mirosul plăcut al domnului Castor şi deschid cu grijă ochii; e el, bunul domn doctor care mi-a oferit rodul unei terapii neconvenţionale cu aburi de alcool împreuna cu un pahar de apă tulbure de robinet necurs de luni de zile. Beau lacom din această acceptare. De situaţie, de durere, de mine.
“Mă cheamă Selma şi...”
Îmi face semn sa tac, destul pentru o singură zi.
Podeaua din lemn roşu de cireş îmi atinge placut tălpile goale amintindu-mi de răsărituri reflectate în toate ferestrele din oraş, văzute de atâtea ori de la geamul meu de la etajul treizeci şi doi, peste copaci, peste lac, peste reclamele strălucitoare, de unde am învăţat să-mi trimit antene în toate zările furînd soarele din mii de luciri, împraştiindu-mă peste oraş.
Aproape re-învaţ să simt bucuria fiecărei senzaţii, piciorul luxat e al meu şi mă doare, aşa cum mă dor dureri vechi cărora le-am sters locul de pe trupul meu, crezînd ca n-o să-mi mai persiste în minte...
„sunt Selma, şi-aş vrea să-ţi arăt răsăritul unui om nebun, de la etajul treizeci şi doi....”
Îmi incetinesc urcuşul resemnată, m-am nici o şansă să mă strecor printre ele.
Mai devreme în metrou, vis-a-vis de mine, moţăia un tânar, alunecînd din când în când peste domnişoara cam golaşă de lânga el. M-am întrebat pentru o clipă dacă e beat, sau doar încearcă să simtă pielea aburindă a vecinei sale, care e prea obosită să se ferească de atingere... şi nu mi-a plăcut deloc cum şi-a ales pantofii, prea ascuţiţi faţă de labele scurte şi late care se împingeau în pielea fină, deformînd-o.
Mintea noastră funcţionează intotdeauna atât de neaşteptat?
Aşa-mi displace să merg cu metroul, realitatea e mult prea aproape, vine peste tine, îţi respiră în obraz, te sfredeleşte cu ochi lacomi, te împinge şi îţi reduce la minim spaţiul personal, încât de fiecare dată abia aştept să ies, să ţâşnesc prima pe scări, către suprafaţă, către aer curat, ca să văd cerul şi să-mi recâştig marginile mele extracorporale cu care simt lumea din jur de la o distanţă sigură...
Acum, iată, nu pot ieşi atât de repede pe cât mi-aş dori, şi gândurile, în loc să fugă înaintea paşilor mei, la Grădina Botanică în care m-am plimbat azi, se întorc în metroul neplăcut, făcînd play – back imaginilor de subsol, îngustîndu-mi şi mai mult orizonturile... şi-apoi sar înapoi în timp către tulburi şi amare amintiri, oprindu-se la ele, poticnindu-se ca acul patefonului, la melodia cea mai tristă...
Am iesit în sfârşit la aer şi prizez cu sete prima gură de cer înstelat, miroase a ploaie şi cu regret imi dau seama că am chemat-o iarăşi.... suntem două, mai des dacât mi-aş dori apare ea şi-mi aminteşte dureros ca nu poţi fugi de tine insăţi.
Am schimbat totul în jurul meu, am rupt toate legăturile, mai precis am fugit, m-am ascuns încercînd sa uit, ei bine, este o gluma, pentru ca n-am reuşit sa fug de Selma.
“Spune-mi, domnule doctor, mă mai primeşti la ora asta?” urlu în interfonul domnului Castor (aşa-i spun psihanalistului meu, un bun doctor pe la şaizeci de ani la care aveam programare azi la două, şi la care chiar am crezut că intru când am intrat de fapt în Grădina Botanică).
Mi-a deschis uşa, ce draguţ e domnul Castor, mestec repede o gumă, să nu mă miroasă, deşi sunt sigură că o să-i povestesc intreaga zi de azi, mă costă o grămadă de bani domnul Castor, aşa că mă va asculta...
M-am instalat deja obraznic pe canapea, cu spatele, iar domnul Castor tace ca întotdeauna, dar eu îi simt somnul fugit şi ochii cârpiţi şi-mi dau seama - tocmai pentru ca am baut azi alea câteva pahare am acum curajul să mă aflu aici, şi nu ascunsă iar in apartamentul meu de pe Berzei.
Stau pe Berzei într-un apartament înghesuit, în chirie, şi mă doare sufletul de câte ori intru în el şi-i văd urâtenia, e ca o tortură comparat cu apartmentul meu, al Selmei, în care nu mă mai pot întoarce.
“Am fost azi să mă plimb prin Gradina Botanica. M-am lăsat ameţită de înălţimea copacilor, de verdele lor învecinat brutal cu strada in construcţie şi cu centrala Grozăveşti, m-am bucurat de fiecare infloreşcenţă, de cerul răsturnat in lacul cu nuferi, de mirosul încins al ierbii cosite.
Am stat pe o banca lângă tufa de hortensii, şi mi-am odihnit sufletul alergat şi hăituit în calmul limpede al Grădinii.
Am ieşit apoi şi am luat-o pe Splai, către centru......”
“Hm-hhm”
Niciodată până acum, după prima mea vizită la domnul Castor, vizită în care am stabilit regulile principale ale îndelungatei noaste legaturi: eu vorbesc, el ascultă, eu plătesc, chiar dacă nu vin, iar el intervine doar atunci când crede de cuviinţă – niciodată până acum n-a intervenit domnul Castor în fabulatiile mele.
Deseori m-am întrebat dacă nu doarme, acolo, în spatele meu....
“Şi mie-mi place Grădina. De ce ai venit? Aveam o înţelegere – să nu vii dacă ai băut...”
Da. Are dreptate, cât de convenabil pentru mine să uit aceasta primă, principală si extraordinar de importntă regulă! Să nu vin, dacă am băut, pentru că asociaţiile libere facute sub influenta alcoolului sunt, nu-i aşa, mai “libere”, mai interesante, mai incitante, mai adânci si mai adevărate, mai crude - dar mai nedureroase si mai uşor de uitat!
Mă ridic să plec, “îmi pare tare rău că v-am trezit degeaba...”
Şi iată-mă în stradă, în întuneric, îmi dau seama că trebuie să fie trecut de unsprezece... am toate şansele să pierd ultimul metrou, scot telefonul din buzunar şi mă holbez degeaba in direcţia palmei mele, nu-i luminată – nu mai am baterie... “fir-ar!” înjur printre dinţi, nici nu pot chema un taxi.
Din B. şi până pe Berzei e ceva de mers. Îmi infund mâinile furioasa in buzunare si pornesc.
Sar cât colo când simt pe umăr o atingere, şi mă întorc, pregatită de ce-i mai rău.
Domnul Castor, încălţat lejer, mă priveşte blajin: “hai să facem câţiva paşi...”
Fabulos, îmi spun, să ai ocazia să faci câţiva paşi, chiar şi unul singur, în compania unui om care te-a privit până acum doar în ceafă, ascultîndu-ţi aberaţiile şi nu te-a întrerupt încă niciodată, pentru că nu ai facut nici o asociaţie liberă demnă de atenţie...
Accept invitaţia, are o valoare de neacoperit în bani, si pornim agale.
Îl observ cu coada ochiului, e un tip incă bine la anii lui, înalt, suplu, tuns atât de scurt încât nu se observă că e grizonat, proaspăt ras şi mirosind bine, un parfum sec, uscat, care se combină perfect cu mirosul de tutun şi cu aerul cald al nopţii.
Îmi vine sa-l apuc de braţ, de mult nu mi-am mai înnodat braţul cu nimeni, şi îmi înfund bine-bine pumnii strânşi in buzunare, unde dau de Cheie.
Afurisită cheie, nu ştiu cum se face că o am la mine, n-am mai purtat de mult pantalonii aştia (da, normal, de cand erai studentă şi încăpeai în ei, mă complimetez singură) şi prinsă în plasa asta ideatică (idioat-ică) mă împiedic şi o iau dizgraţios-gravitaţional în jos....
Iată-mă deci, după şase luni triste, goale, hăituite, atârnată cochet de braţul unui barbat mirosind bine, atât de aproape dar fără a fi dureros, cu un toc rupt şi cu glezna pe cale de a se transforma în dovlecel, spunîndu-mi tot mai tare şi mai tare în sinea mea tulbure că Berzei e muuuult prea departe, şi apartamentul meu, al ei, acela, în fine, de pe malul lacului T. este atât de aproape...
“Unde stai?” îmi întrerupe domnul Castor şirul de asociatii tâmpite, şi mă văd în faţa unei alegeri gata făcute de acest straniu complex de împrejurări “în T., e aproape”...
Simt că o iau razna. N-am mai fost in apartamentul ăla de atunci, şi e tare mult de-atunci, am clădit peste toate întâmplările alea nenorocite o citadelă de uitare, de false identitaţi, de lipsă de amintiri si de negaţii. O nouă altcineva peste vechea eu, trecut inventat pentru vecina de palier, o urăsc pe Selma şi nu-i pot primi trupul murdărit si bolnav înapoi în istoria noastră comună, dar ea nu încetează să-mi bată în tâmple obsesiv.
Îmi clănţăne dinţii şi domnul Castor mă priveşte calm în lumina rece a liftului care se hurducăie impasibil către etajul treizeci şi doi “plătesc toţi banii ăştia ca să uit, vreau să uit, nu mă ajuţi cu nimic, nenorocitule” aş vrea să-l pocnesc dar mă incomodează privirea lui atăt de bună.
Pocnetul sec al uşilor deschise imi curmă tremuratul, ieşim din lift, parcă mi-e greu să regăsesc blestemata de cheie in buzunare...
E linişte şi mă doare piciorul luxat, şi mi-e frică să deschid ochii pentru că mă simt exact ca atunci: singură cu trupul meu dureros, cu gândurile tulburi rezemate de stofa rece a canapelei în căutarea unui sâmbure de speranţă care n-o să mai crească niciodată în locul acela.
Simt în nări mirosul plăcut al domnului Castor şi deschid cu grijă ochii; e el, bunul domn doctor care mi-a oferit rodul unei terapii neconvenţionale cu aburi de alcool împreuna cu un pahar de apă tulbure de robinet necurs de luni de zile. Beau lacom din această acceptare. De situaţie, de durere, de mine.
“Mă cheamă Selma şi...”
Îmi face semn sa tac, destul pentru o singură zi.
Podeaua din lemn roşu de cireş îmi atinge placut tălpile goale amintindu-mi de răsărituri reflectate în toate ferestrele din oraş, văzute de atâtea ori de la geamul meu de la etajul treizeci şi doi, peste copaci, peste lac, peste reclamele strălucitoare, de unde am învăţat să-mi trimit antene în toate zările furînd soarele din mii de luciri, împraştiindu-mă peste oraş.
Aproape re-învaţ să simt bucuria fiecărei senzaţii, piciorul luxat e al meu şi mă doare, aşa cum mă dor dureri vechi cărora le-am sters locul de pe trupul meu, crezînd ca n-o să-mi mai persiste în minte...
„sunt Selma, şi-aş vrea să-ţi arăt răsăritul unui om nebun, de la etajul treizeci şi doi....”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Lilypie Teo's Birthday tickers
Lilypie Radu's Birthday tickers
