Asociație liberă

Închise sesiunea cu psihoterapeuta și se ghemui in cadă. Ședea cu picioarele strânse și fruntea proptită temeinic pe genunchi, neputând să-și adune gândurile. Jetul puternic și fierbinte de apă facu firele de păr deja căzute și încurcate printre celelalte să o ia la vale pe mâini, pe picioare, ca o colonie de furnici fugind de inundații. Unul, lung și roșu și destul de gros - păcat de el, așa-i... rămase agățat pe un picior, într-un fir care scăpase la epilat, spărgând monotonia pielii fine, și se zbătea neajutorat acolo. Afurisită treabă, părul pe care vrei să-l ții pe cap iți cade, și părul de care te chinui să scapi îți crește... pe picioare. Cam asa și restul vieții de femeie. Între vreau să mănânc și trebuie să slăbesc, iubește-mă pentru ceea ce sunt, spune-mi însă că arăt bine... și alte contradicții tipice care fac femeile să pară bărbaților atât de complicate. De fapt femeile chiar sunt mai complicate, veni un gând. Gândurile astea au obiceiul să se agațe de gândurile care le-au precedat, și care nu aveau nicio legătură cu ele, și să se transforme uneori, deși transformarea nu e tocmai punctul lor forte, precum e multiplicarea. Multe gânduri, probabil invitate de colonia de furnici, se repeziră de-odată sfărâmând liniștea precară instaurată în urma discuției cu psihoterapeuta. Printre ele un hohot isteric de râs o făcu să pufnească reprimator și să oprească apa. Nu are rost, își spuse, nu are rost. N-o să fie niciodată liniște. Luă prosopul și începu să se usuce frecând temeinic fiecare centimetru de piele, fiecare șuviță de păr. Apoi cedă și se lăsă pradă gândurilor, care aparent nu au niciun traseu și sar așa din fire de păr în furnici, din furnici în filosofie și din filosofie în gălăgie, amintindu-și că nu mai e pâine, nici vin, vineri trebuie să facă revizia la mașină, ce frumos a fost în august pe Transalpina... de când n-a mai vorbit cu Anda... mâine avem ședință și trebuie să calc o cămașă... Oare așa arată nebunia? Sau așa sunt femeile, care spun “sunt bine” atunci când le e mai rău... Și cum picăturile de apă oricât de multe, ca și furnicile venind de oriunde, se strând toate laolaltă, într-o baltă sau într-o colonie... așa și gândurile ei invariabil se strâng în el, iau forma feței lui și mirosul pielii lui. Mda. Sigur așa arată nebunia.

Asociație liberă

Închise sesiunea cu psihoterapeuta și se ghemui in cadă. Ședea cu picioarele strânse și fruntea proptită temeinic pe genunchi, neputând să-și adune gândurile.
Jetul puternic și fierbinte de apă facu firele de păr deja căzute și încurcate printre celelalte să o ia la vale pe mâini, pe picioare, ca o colonie de furnici fugind de inundații.
Unul, lung și roșu și destul de gros - păcat de el, așa-i... rămase agățat pe un picior, într-un fir care scăpase la epilat, spărgând monotonia pielii fine, și se zbătea neajutorat acolo.
Afurisită treabă, părul pe care vrei să-l ții pe cap iți cade, și părul de care te chinui să scapi îți crește... pe picioare.
Cam asa și restul vieții de femeie. Între vreau să mănânc și trebuie să slăbesc, iubește-mă pentru ceea ce sunt, spune-mi însă că arăt bine... și alte contradicții tipice care fac femeile să pară bărbaților atât de complicate.

De fapt femeile chiar sunt mai complicate, veni un gând. Gândurile astea au obiceiul să se agațe de gândurile care le-au precedat, și care nu aveau nicio legătură cu ele, și să se transforme uneori, deși transformarea nu e tocmai punctul lor forte, precum e multiplicarea. Multe gânduri, probabil invitate de colonia de furnici, se repeziră de-odată sfărâmând liniștea precară instaurată în urma discuției cu psihoterapeuta. Printre ele un hohot isteric de râs o făcu să pufnească reprimator și să oprească apa. 

Nu are rost, își spuse, nu are rost. N-o să fie niciodată liniște. Luă prosopul și începu să se usuce frecând temeinic fiecare centimetru de piele, fiecare șuviță de păr.

Apoi cedă și se lăsă pradă gândurilor, care aparent nu au niciun traseu și sar așa din fire de păr în furnici, din furnici în filosofie și din filosofie în gălăgie, amintindu-și că nu mai e pâine, nici vin, vineri trebuie să facă revizia la mașină, ce frumos a fost în august pe Transalpina... de când n-a mai vorbit cu Anda... mâine avem ședință și trebuie să calc o cămașă... Oare așa arată nebunia? Sau așa sunt femeile, care spun “sunt bine” atunci când le e mai rău...

Și cum picăturile de apă oricât de multe, ca și furnicile venind de oriunde, se strând toate laolaltă, într-o baltă sau într-o colonie... așa și gândurile ei invariabil se strâng în el, iau forma feței lui și mirosul pielii lui.

Mda. Sigur așa arată nebunia.

12 februarie 2005 (matusii mele)

Hoinaream plictisita pe strazi, pierzandu-ma in gandurile mele.
Frumoase sunt strazile vechiului oras, departe de haosul sufocantei citadele!
De cobori strada pe care ma aflu eu acum si faci dreapta pe langa cladirea aceea imbracata in iedera te trezesti smuls, tavalit, sfartecat de vacarm.
Masini tasnesc in toate partile. Claxoane. Taxiuri.
Conducatori auto, ( alta specie, categoric) atarnati pe geamurile lor mici, marginitoare de bunatate si autocontrol, se itesc urati la tine, injurand.
Trecatorii participa la o cursa nebuna, din care scapa cine poate...
Da-te un pas inapoi, si esti in alta lume!
Atata liniste... Auzi un copil plangand intr-o mansarda, iti auzi gandurile... O pisica se intinde lenesa la soare paraind din cartilagii.
Orasul vechi strapunge citadela in cateva locuri, intinzand trecatorului sensibil o mana prietenoasa... oaza de liniste si calm, colac de salvare din nebunie; iti arata strazi vechi, pavate cu caldaram, case cu frontispiciu, mansarde, tocarie de lemn, curti umbrite de nuci si castani, magnolii, liliac. Iti ofera o plimbare linistita, pe gratis, prin istoria orasului tau.
O tiganca ma apuca de picior “daca vrei sa-ti ghicesc, frumoaso”... Am uitat sa spun, in linistea asta se poate intampla orice.
Ma asez pe bordura langa ea, si ii intind mana. Ce poate sa-mi spuna? Se uita in palma mea si mormaie: “viata lunga, iubire chinuitoare, te mariti din dragoste”... ridica ochii spre mine:
“Ptiu! Ce ochi verzi ai! Ptiu. Nimica nu-ti ghicesc, frumoaso, ca nimica nu se poate ghici ochilor tai verzi!”
Ma ridic zambind, si ii las o hartie de cinzeci. Mda... am mai auzit asta, mi-au mai spus-o tigancile ghicitoare... mana mea minte, si ochii mei ascund. Pot fi orice, oriunde, cu oricine.
O vreme am crezut, am crezut ca pot.... Observ insa ca sunt aici, acum...
Tiganca “saru’mana” pentru bani si imi zice “sa mergi la Batrana..., numai ea poate.”
“Ce poate? Sa-mi ghiceasca?”
“Nu... sa te faca sa fii oricine, oriunde, oricand...”
Ce curios, mi-a ghicit gandurile... “Unde-i Batrana?”
Imi arata o casa mai sus pe strada. “Numara in caldaram” zice. “Ce sa numar?!”
“E la numarul 25”.
Aham... Sa numar in caldaram... O fi orasul vechi frumos si pitoresc. Imi place sa-i trec pragul, facand sa dispara din spatele meu tumultul orasului nou, ca intr-o vraja. Dar sa numar in caldaram, ma iertati... e un pic cam mult.
O iau deci agale in sus catre numarul 25, uitandu-ma cu atentie la numerele caselor care abia se mai disting pe garduri sau pe ziduri. Nr. 11, nr. 13, mai merg ceva, nr. 19 se uita la mine prin ferestre prafuite, nr. 21, sunt aproape. Simt cum tiganca ma urmareste din spate cu atentie, si parca ride de cautarile mele. Nr. 23 ma impinge spre marginea trotuarului cu crengile liliacului care se revarsa peste gard, iata, urmatoarea este.
O casa cu ziduri prea albe, la strada, cu geamuri mici, si cu o usa grea din fier. Un belciug mare iese din gura unui animal cu coarne, un fel de taur stilizat.
Dedesubt o placuta lucioasa sclipeste la mine: “Strada Timpului, Nr. 27”.

Cum? Au gresit baietii de la primarie placuta cea lucioasa? Ma uit in spate, la numarul ponosit de pe gardul cu liliac... 23... ma uit la usa din fata mea... 27.
Tiganca ride de-a binelea in spatele meu.
Numara in caldaram, mi-a zis... cum se face asta? Bolovanii rosi de timp isi aliniaza marginile tocite pe sub pantofii mei, daca mijesc ochii vad o retea fina de trasee furnicesti presarate cu smocuri de iarba... de unde sa numar?
Scutur din cap, “ce tampenie, n-o sa numar bolovani pe strada asta, nici daca nu ma vede nimeni” imi spun hotarita si ridic ochii.
Surpriza! In fata mea un gard alcatuit din vene impletite de iedera ascunde o casa mica, din caramida netencuita, cu veranda. In dreapta, pe perete, pot citi placuta contrastand lucioasa cu vechimea zidariei “Strada Timpului, Nr. 25”.
Ma uit in spate, catre tiganca mea, dar nu e nimeni, strada e goala si linistea parca mai adanca...

Imping timid in poarta, imi bate inima de mi-o simt in timpane, urc treptele verandei si ma opresc in fata unei usi intredeschise. Un pic prea multa liniste, nu vad nici o sonerie, si cred ca n-o sa intru... Nu se cade sa deranjezi oamenii asa.

“Intra draga mea, intra....” imi spune o voce buna, m-a poftit inauntru, adica, nu mai sunt chiar o intrusa. Si intru. O casa veche pe o strada din orasul vechi, o casa veche de la un numar care nu exista, te poate intampina cu orice, nu-i asa?
Dar casa mea e goala.
Tapetul ponosit, dezlipit la imbinarea cu tocurile usilor, soba rece, si intrarea de serviciu (sau iesirea, cum o vad eu de aici...) sunt singurul decor. Mirosul de mucegai si umezeala ma ameteste, si inchid ochii, dezamagita. O casa goala, o casa moarta.
“Da, asa a fost, singura intr-o casa goala, mirosind a moarte si a mucegai”.
Deschid ochii si o vad, langa fereastra, chircita pe podea, si simt din nou cum frigul imi patrunde oasele, soba cea rece e polul frigului, fereastra-i inchisa si nimeni n-a auzit-o strigand.
Intr-adevar, mi-am dorit sa fi fost acolo in acel februarie rece, e unul din locurile unde mi-as fi dorit sa fiu la timp, poate ca totul ar fi fost altfel acum.
Nu pot uita ziua aceea, era intuneric cand am intrat in casa, obloanele erau inchise, soba oprita si mirosea a moarte, abur galben cu dulce miros care te invaluia, am simtit ca intru pana la genunchi in el, si am mai simtit cum s-a dus orice speranta de a o mai gasi in viata.
Si simt acum la fel de dureros ca atunci dorinta de a fi fost acolo, daca m-as fi dus, cu numai o saptamana mai dreveme, asa cum am dorit sa fac... de ce n-am facut-o?
Nu te voi mai vedea niciodata sa-ti cer iertare pentru ca n-am fost aici,,,
“Moarta fara lumanare” a spus parintele si ma dor aceste cuvinte. Ma doare pentru ca pot fi oriunde, oricand, cu oricine, si n-am fost cu ea. Ma doare, pentru ca am stiut ca moare, am visat-o intr-o noapte, cu cateva zile inainte de 12 februarie, si m-am trezit convinsa ca trebuie sa ma duc pana la ea, sa-i cer leaganul bunicii, sa mi-l dea mie...
Dar nu m-am dus. De ce nu m-am dus?

Lacrimile imi impanzesc ochii, si ii inchid din nou, mirosul ala galben si dulce de mort imi mananca sufletul, si daca plang, plang pana nu mai am lacrimi tot nu se va deschirci de langa geam, si nu-mi va mai intinde mana niciodata.....
“Plangeti-va mortii, si nu-i uitati”
Nu pot deschide ochii, stiu ce voi vedea, casa ei uitata si rece, o vor roade sobolanii, cainele ii urla moartea in curtea invadata de lastari si leaganul bunicii si-a gasit un loc in sufrageria mea meschina, de bloc...
“nu, nu te voi uita”.

Am iesit in fuga din casa Batranei care te poate face sa te intorci in timp, in locuri de unde ai lipsit, poate ca ma voi intoarce sa-mi populez locurile goale cu fantome, dar imi ajunge pentru o singura vizita.
Cel mai dureros loc de unde am lipsit s-a cascat in fata mea rece si trist la nr. 25 pe strada Timpului, in vechiul oras, capcana pentru trecatorii scapati din vacarm, ma intorc acum la lumea mea zbuciumata unde nu ai timp sa fii nimeni, niciunde... fa-ti timp, toate raspunsurile sunt in tine!

Coma

Peretele umed si rece la atingere alinia caramizile care imi conduceau mana. Coborare. Nu vad nimic, pipai treptele tarsindu-mi picioarele si cobor intr-una. Trebuie sa fie o iesire, mai jos, TREBUIE.
Sar cu scarba peste o dara umeda (probabil verzuie...) de apa siroinda. Mai jos aud un vuiet cunoscut. Suna a... suna a... METROU!
Da, precis asta se aude, mai jos e metroul, imi spun. Constientizez brusc prezente bajbainde in jurul meu. Suntem mai multi si coboram catre vuietul care s-a auzit o fractiune, in linistea pasilor tarsiti si a inimilor noastre ticaind alert; e ticaitul necunoscutului. Sau e zbaterea respiratiei sacadate in gatlej.
Ajungem, grup compact, puternic de-acum prin impletirea coborarilor noastre, la un peron din caramizi, cu coloane sparte si mancate de timp, plase voluptoase de paienjeni umbresc toate cotloanele si banci darapanate si gaurite din plastic rosu ne bucura ochii satui de intuneric.
“am ajuns, e foarte bine”
„acum doar asteptam metroul, si am iesit de-aici“...
Unele banci erau ocupate, E ciudat ca nu s-au urcat in metrou... nu se vedea nici o alta iesire, si simt imposibil sa doresti sa ramai pe peronul acela, chiar daca apare in mod placut dupa Coborare.
Oamenii par sa motaie, mogaldete obosite, poate de drum, poate de atata asteptare... desi fusese alegerea lor sa nu urce in metroul pe care il auzisem vuind mai devreme, Nu?!

In curand se aude din nou apropiindu-se vuietul, tresarim toti si ne indreptam catre buza peronului agitati, grabiti (noi astia din ultima Coborare), aproape ca ne uitam urat unii la altii, urata e de fapt teama ca n-o sa ne urcam, din cine site ce motiv, si n-o sa reusim sa iesim de aici.

Si se vede. Lumina alba, enigmatica, rostogolind viteza si aer umed, neplacut rascolind narile noastre.
Si se aude. Vuiet lugubru, tavalind lumina.
Si se apropie. Imi tin respiratia.
Si a trecut. Lumina tirsind sunetele si viteza alternand umbrele, a trecut fara sa opreasca, fara a incetini, tavalug peste sperantele noastre de iesire din locul acela stupid.

Printre lacrimi potrivite sa perleze groasele panze de paienjeni ma uit in jur catre colegii mei de suferinta. Stupoare! Cum? Cum a fost posibil, daca nu a oprit?!
De pe banci au disparut cateva mogaldete. Imi simt carcasa plicticos de goala cum se umple incet cu ideea, de-acum clarificata. M-am prins.
Realizez ce se intampla, si unde suntem, si asta ma umple galgaind, asa cum aerul galgaie din gatul ingust al sticlei de vin inclinate pentru a se varsa in pahare.

“Hei”
Toti se uita la mine, tensiunea poate plezni, nu-i asa? De aceea i se mai spune si incordare.
“Trebuie sa mergem in sus, REPEDE! Iesirea e in sus, hai, sa urcam, repede, nu avem timp!”

“Doar de acolo venim... Nu e nimic in sus... aici e iesirea ai rabdare”
“Nu e timp”, rostesc agitat si ma tem sa le impartasesc din intelegerea mea, nu vor crede...
Si o iau voiniceste spre scari.
Un tip voinic, din lotul meu, in maieu si pantaloni scurti ma insfaca energic de brat si ma rasuceste in loc cu o sclipire de incredere:
“Tu stii. Nu pleci nicaieri. Explica”.

“Cam complicat” mormai eu... si nu-mi vine a-mi crede urechilor ce vars din intelegerea mea:
“Ei bine, aici jos e finalul... Daca vrem sa NU se termine, urcam, urcam pana gasim iesirea. Iesirea exista, pentru fiecare dintre noi, in SUS”.
Se uita la mine ca la cersetorul olog din coltul strazii, pe care il depliezi din priviri pentru a sti daca are sau nu si celalalt picior, asa cum pretinde.
Zic: “stiu ca mi se vede capul, dar va intrebati daca il am de fapt.... Mi-am dat seama ce se intampla cand au disparut ceilalti, intelegeti? Suntem intr-un fel de coma, ratacim pe aici intre doua vieti... cei care au fost luati in metrou, ei bine, lor le-a veni randul. Noua inca nu. Deci mai avem timp sa VREM sa urcam si sa ne trezim. Hai sa urcam. Si incercati sa va aduceti aminte,...
Care este ultima amintire agatata in memoria voastra?”

Se uita la mine. Se umplu si ei. Sunt speriati. Stiu de ce, am simtit si eu. NICI O AMINTIRE. NICI O MEMORIE. Ce am facut mai devreme? De unde vin? De ce m-am imbracat asa? Cum am intrat aici, in Coborare? Unde placasem de fapt? Ma asteapta cineva? Cine? Unde? Intrebari soptite cu tot atatea raspunsuri mute...
Tipul in maieu se uita in jur neajutorat, in ciuda staturii e speriat si singur, si plin de intelegerea aceea ciudata. Tresare. Casca ochii mari si incepe sa urle:
“Mi-am amintit, mi-am amintit, NENOROCITULE!!!” si ne impinge in laturi. Ma intorc si vad pe peron in spatele nostru o masina sport, argintie (nu era aici mai devreme, ma jur!), la volan un tip relaxat, pana l-a vazut pe Maieu indreptandu-se violent spre el cu pasi mari...

Si trece, din nou fara a opri, impletind ca un cantec lumina cu sunetul, cu viteza, cu umbrele si cu sufletele noastre care saltau parca in intampinare.... Si-i dus.
Cu el o data-i dus Relaxatul din masina, si alte mogaldete din lotul precedent. Se uita toti la mine, acum cred si ei... la play-back...

Maieu se intoarce spre noi, linistit de-acum:
“Mi-am amintit. Conduceam linistit Dacia mea... cand mi-a sarit in fata, pe sensul meu, ma jur, idiotul asta a carui masina a mers mai repede decat poate el gandi, si ne-am izbit frontal. De aici nu-mi mai aduc aminte nimic... dar e suficient. Suficient cat sa cred, (se uita la mine admirativ) si sa vreau s-o iau repede in sus.”
Noi, toti ceilalti nu ne aminteam nimic, dar era bine ca m-au crezut, si trebuie sa ne grabim, si sa VREM sa gasim iesirea... din... Purgatoriu.

Pornim dupa Maieu, eu dupa el, si ceilalti peste noi, rasufland in ceafa mea, si reluam urcusul pe langa peretele umed si rece la atingere care alinia caramizile in directia urcare.
Si urcam... si urcam, si urcam si URCAAAAAM.

Din cand unul se aseza pe vine deznadajduit, si ofta, nu mai pot... n-o sa ajungem... am obosit.
Curand se auzea Metroul, si obositul... PUF! Disparea de langa noi, sai mai bine zis, DINTRE noi...
Alergam la cursa propriei vieti, si toti, in afara de Maieu, habar nu aveam DE CE.

Ajungem intr-un loc ce parea mai uscat si mai cald, si, mai sa nu observam, luminat. Cam la fel de luminat ca Peronul. Simt ca e partea cealalta....
O scara de fier, dreapta, ca pe vapor, si in capat un capac. Urcam toti buluc, calcand pe maini, apucand picioare, Maieu e primul, iar de aici din buluceala se simte ca toti vrem, fiecare cu puterea lui si-a tuturor, sa iesim din Coma.

Capacul e blocat. Si vuietul devenit acum soapta mai culege o data.

Impingem toti, batem cu putere, desurubam sangerindu-ne degetele si in sfarsit iesim ca un dop, la lumina.
Soare, Nisip cald, si Cer albastru. Multumim Lui Dumnezeu, dar Unde Dracu’ suntem?!!

Pentru asta PUF! Au mai plecat cativa... pentru Ne-incredere, desigur, si pentru Ne-speranta.
Sugerez ceva: “Hai sa incercam din nou sa ne amintim”. Bineinteles.... gol... nu ne amintim nimic.
Tot Maieu e mai tare la asta. Si spune: plecasem de la Bucuresti catre Brasov... si trecusem de Predeal...
Propun, propunere plina de speranta, sa ne tinem cu totii de maini, formand un cerc, si sa il rugam pe Maieu sa se gandeasca bine de tot la Spitlul Judetean din Brasov, acolo este precis, se potriveste perfect in ruta...
Facem asa, Ne-speranta a fost din nou pedepsita cu cateva PUF! disparitii... si Maieu se concentreaza foarte tare, ametim, si avem un gol in stomac.
Deschidem ochii, am ramas trei, sau mai bine zis patru daca luam in calcul ca femeia de langa mine poarta cu speranta o sarcina vizibila, pantec rotunjit frumos care nu are acces la Ne-speranta acestei lumi.
Suntem pe un hol al Spitalului Judetean din Brasov. Cautam prin saloane trupul lui Maieu...
Il gasim in fine, intins pe un pat, plin de perfuzii, nemiscat, respirand prin aparatul de monitorizare.
“Am reusit... am avut dreptate, hai, du-te, trezeste-te...“ ii spun.
„Daca... daca am ceva? Daca sunt paralizat? Daca nu mai am picioare?”
Maieu cat e de mare intra la apa si Speranta pare a-l parasi...
“NU” ii spun, si apuc energic patura care acopera trupul, ii arat fisa, pe care scrie “COMA” si ii pipai picioarele , mainile, sexul, sunt toate la locul lor, si mai pot fi vii, daca vrei.

Si se duce, Se trezeste Maieu cel din pat, cu o svacnire care provoaca aparatele si cheama asistentele.
Dispare Maieu cel de langa noi, si imi dau seama ca suntem invizibile, eu si Gravida, pentru ca asistentele trec peste noi, sau prin noi, si se bucura in gura mare prin carcasele noastre ca Maieu s-a trezit.
Gravida ma ia de mana si imi spune: “Mi-am amintit. El e sotul meu. Eram impreuna in masina, si acesta este copilul nostru. Ma ajuti sa ma caut?”
Si plecam prin spital, ghicesc din nou detectivist din carcasa mea isteata si plina de Speranta ca trebuie sa mergem la salonul de terapie intensiva, din cauza copilului...


S-a Trezit si ea, Gravida, sotia lui Maieu.
Ma simt bine, si totusi ciudat... pentru ca eu nu mi-am amintit nimic, si vad deja venind spre mine o batranica dezorientata, care ma Vede.
Nu ma poate vedea, nu-i asa, decat daca e in aceeasi stare cu mine....

“Nu stiu ce sa fac... Sa mai stau? Vad ambele lumi, si nu mi-e frica de nici una...”
imi spune, si ma ia de mana fin, ca o mangaiere, de Bunica...

“Mai stai”, o rog, “mai e Speranta”.

Vechituri (jurnal februarie 1998)

"capra - lapte; lapte - baba" reflecteaza profund Clara in cartea ei, din care un fragment a fost publicat la rubrica - d e b u t u r i - din revista saptamanala de literatura "Luceafarul". Dar eu, momentan am uitat ce profund reflectez, caci trebuie sa strang balta de pipi pe care a insirat-o cainele nostru din bucatarie pana-n baie via hol; apoi caca, verde de la hidrocortizonul halit de dimineata.Asta ca sa se vada clar avantajul net pe care capra babei il are asupra cainelui de rasa al mosului! N-am mai scris de foarte mult timp... inainte tineam un jurnal, scris cu mult suflet dar si cu o oarecare ingrijire a stilului - un fel de jurnal-pentru-ca-sa-l-mai-citeasca-si-cine-vreau-eu-si-cine-trebuie-sa-l-mai-citeasca.... ca si cartea Clarei, de altfel.Per total, jurnalul avea sens doar pentru mine, si pentru cine mai dorea cu tot dinadinsul a patrunde in sufletul meu.... ADIO! au dreptate gospodinele: "cate n-as fi facut eu daca nu m-as fi maritat"...Simt nevoia sa am si eu un cititor al meu, pentru gandurile acelea pe care nu le impartasesc cu nimeni fiindca nu vreau, nu fiindca nu pot.Acasa nu pot nici macar sa ma rog in liniste. Aici nu ma mai rog. Ce oroare pentru biata Clara sa apara pe acceasi pagina cu "Baiatul cu bricheta" si "tristesse oblige", proza scurta cu accente de tristete, suferinta personala, iubire infranta care se ghiceste, dar nu se poate URLA! 9 (ian - scris si taiat, NA) FEB Log.hi -hi... nici nu mai stiu TIMPUL... Orice paguba, oricat de mica ma scoate infinit din sarite. De ce oare?Mult timp am fost mandra de echilibrul meu interior. Ma simteam puternica. Acum ma simt cum probabil se simte un bloc dinamitat pentru implozie.Ghizdurile fantanii se surpa in interior; mai inatai cad, tulburand cu un fleoscait apele adanci; apoi, din ce in ce mai multe bucati... apa devine noroi si apoi moare... Te uiti din afara si ce poti spune? Iata - aici A FOST o frumoasa "femeie - fantana". Iar inauntru poate mai sufera inca o broasca, iubirea, ceva mormoloci.Fi-va aici mai tarziu un lac subteran, cand noroiul va fi greu de sine insusi si se va aseza mai afund, balosind nefericitele, inoportunele pietre care, necladite bine poate, s-au aruncat inauntru, cautandu-si adevarata temelie. Si cine stie, daca patrunde aer, poate creste-o colonie de ciuperci otravitoare.Dar nu va mai fi niciodata o fantana, caci ghizdurile nu mai cresc la loc. Veni-va cineva si scoate-va pietrele, sangerandu-si mainile? Va cladi pe margine, poate asa cum trebuie, poate nu. - Apa! Apa lina! si va arunca galeata tulburand noroiul de pe fund... - Haide sa ne bucuram impreuna! topaira broastele si ciupercile si ce o mai fi putut creste din acei cativa mormoloci...Si avem o femeie - fantana cu apa amara, care poate sa vrea sa-si hraneasca broastele si cu altceva. Si floarea de nufar, atat de alba, atat de frumoasa, atat de sfioasa, pare atat de fragila, dar radacina ei coboara adanc, mai adanc, incolacindu-se prin noroiul de pe fund in jurul pietrelor care au cazut la inceput din ghizdul fantanii stricand echilibrul.

Drum catre mare

Gonim pe autostrada catre mare.
Drept in fata, cat poti vedea cu ochii, apa – asfalt lucios.... scaldat in lumina soarelui de amiaza....
Goana motorului usuca apa – Morgana din cale, si o impinge kilometru dupa kilometru, scotand la iveala balustrada autostrazii, picioare de pod peste ape secate - zvantate....
Vapoarele mari si negre, le ajungem din urma si privim fascinati cum le cresc roti, le depasim, pe uscat – camioane greoaie, si ne avantam din goana cailor putere mai departe, catre alte ape, cat vezi cu ochii... croindu-ne drum catre mare...

Si tot asa, pana la apa cea adevarata, la marea cea mare si magnetica, unde ne vom incarca bateriile, furandu-i energia, si-i vom tavali nisipul sub talpile lacome de dans, pe muzica apelor.
Ii vom despica valurile si reci, si calde, si calme, si ciufulite, si ii vom usca berea pe buze, la soare, tabacindu-ne pielea.

La Yachting Club, pe plaja, nu mai ai ce bea pe la ora doua a diminetii...
Mai au tequila, fara lamaie, poate cu sare, daca nu ti-a ajuns sarea lipita pe piele dupa pescuitul de beri pe fundul marii, sau poate incerci s-o bei cu Sprite.
Pui putin Sprite peste tequila, acoperi bine paharul cu palma si il bati energic de masa de lemn, chiar de trei ori, apoi iei palma repede, si casti gura....
Alcoolul, acidulat de atata zgaltait dulce ti se repede lacom in fundul gurii, si suntem gata sa mai tavalim putin nisipul, dansand pana in zori, sau pana preparam urmatoarea bautura...

Iata si zorii, racorosi si colorati, poate vine furtuna si ne alunga de pe plaja, si ne porneste spre Bucuresti, obositi, ochi abia mijiti in ochelarii de soare, dar avem vantul in par, si bere in suflet, tequila pe buze, si ne dor talpile de atata dans, si udam asfaltul de pe autostrada, din goana cailor putere, dinspre mare, spre uscatul, aridul oras.
Ah, uitasem cat iubesc Marea!

Selma

Patru individe obosite şi cam late în spate urcă dezorganizat – alene scările de la metrou, blocîndu-mi accesul către mult doritul aer cald – prăfos de iunie...
Îmi incetinesc urcuşul resemnată, m-am nici o şansă să mă strecor printre ele.

Mai devreme în metrou, vis-a-vis de mine, moţăia un tânar, alunecînd din când în când peste domnişoara cam golaşă de lânga el. M-am întrebat pentru o clipă dacă e beat, sau doar încearcă să simtă pielea aburindă a vecinei sale, care e prea obosită să se ferească de atingere... şi nu mi-a plăcut deloc cum şi-a ales pantofii, prea ascuţiţi faţă de labele scurte şi late care se împingeau în pielea fină, deformînd-o.
Mintea noastră funcţionează intotdeauna atât de neaşteptat?
Aşa-mi displace să merg cu metroul, realitatea e mult prea aproape, vine peste tine, îţi respiră în obraz, te sfredeleşte cu ochi lacomi, te împinge şi îţi reduce la minim spaţiul personal, încât de fiecare dată abia aştept să ies, să ţâşnesc prima pe scări, către suprafaţă, către aer curat, ca să văd cerul şi să-mi recâştig marginile mele extracorporale cu care simt lumea din jur de la o distanţă sigură...
Acum, iată, nu pot ieşi atât de repede pe cât mi-aş dori, şi gândurile, în loc să fugă înaintea paşilor mei, la Grădina Botanică în care m-am plimbat azi, se întorc în metroul neplăcut, făcînd play – back imaginilor de subsol, îngustîndu-mi şi mai mult orizonturile... şi-apoi sar înapoi în timp către tulburi şi amare amintiri, oprindu-se la ele, poticnindu-se ca acul patefonului, la melodia cea mai tristă...

Am iesit în sfârşit la aer şi prizez cu sete prima gură de cer înstelat, miroase a ploaie şi cu regret imi dau seama că am chemat-o iarăşi.... suntem două, mai des dacât mi-aş dori apare ea şi-mi aminteşte dureros ca nu poţi fugi de tine insăţi.
Am schimbat totul în jurul meu, am rupt toate legăturile, mai precis am fugit, m-am ascuns încercînd sa uit, ei bine, este o gluma, pentru ca n-am reuşit sa fug de Selma.

“Spune-mi, domnule doctor, mă mai primeşti la ora asta?” urlu în interfonul domnului Castor (aşa-i spun psihanalistului meu, un bun doctor pe la şaizeci de ani la care aveam programare azi la două, şi la care chiar am crezut că intru când am intrat de fapt în Grădina Botanică).
Mi-a deschis uşa, ce draguţ e domnul Castor, mestec repede o gumă, să nu mă miroasă, deşi sunt sigură că o să-i povestesc intreaga zi de azi, mă costă o grămadă de bani domnul Castor, aşa că mă va asculta...

M-am instalat deja obraznic pe canapea, cu spatele, iar domnul Castor tace ca întotdeauna, dar eu îi simt somnul fugit şi ochii cârpiţi şi-mi dau seama - tocmai pentru ca am baut azi alea câteva pahare am acum curajul să mă aflu aici, şi nu ascunsă iar in apartamentul meu de pe Berzei.
Stau pe Berzei într-un apartament înghesuit, în chirie, şi mă doare sufletul de câte ori intru în el şi-i văd urâtenia, e ca o tortură comparat cu apartmentul meu, al Selmei, în care nu mă mai pot întoarce.

“Am fost azi să mă plimb prin Gradina Botanica. M-am lăsat ameţită de înălţimea copacilor, de verdele lor învecinat brutal cu strada in construcţie şi cu centrala Grozăveşti, m-am bucurat de fiecare infloreşcenţă, de cerul răsturnat in lacul cu nuferi, de mirosul încins al ierbii cosite.
Am stat pe o banca lângă tufa de hortensii, şi mi-am odihnit sufletul alergat şi hăituit în calmul limpede al Grădinii.
Am ieşit apoi şi am luat-o pe Splai, către centru......”

“Hm-hhm”
Niciodată până acum, după prima mea vizită la domnul Castor, vizită în care am stabilit regulile principale ale îndelungatei noaste legaturi: eu vorbesc, el ascultă, eu plătesc, chiar dacă nu vin, iar el intervine doar atunci când crede de cuviinţă – niciodată până acum n-a intervenit domnul Castor în fabulatiile mele.
Deseori m-am întrebat dacă nu doarme, acolo, în spatele meu....
“Şi mie-mi place Grădina. De ce ai venit? Aveam o înţelegere – să nu vii dacă ai băut...”

Da. Are dreptate, cât de convenabil pentru mine să uit aceasta primă, principală si extraordinar de importntă regulă! Să nu vin, dacă am băut, pentru că asociaţiile libere facute sub influenta alcoolului sunt, nu-i aşa, mai “libere”, mai interesante, mai incitante, mai adânci si mai adevărate, mai crude - dar mai nedureroase si mai uşor de uitat!
Mă ridic să plec, “îmi pare tare rău că v-am trezit degeaba...”

Şi iată-mă în stradă, în întuneric, îmi dau seama că trebuie să fie trecut de unsprezece... am toate şansele să pierd ultimul metrou, scot telefonul din buzunar şi mă holbez degeaba in direcţia palmei mele, nu-i luminată – nu mai am baterie... “fir-ar!” înjur printre dinţi, nici nu pot chema un taxi.
Din B. şi până pe Berzei e ceva de mers. Îmi infund mâinile furioasa in buzunare si pornesc.

Sar cât colo când simt pe umăr o atingere, şi mă întorc, pregatită de ce-i mai rău.
Domnul Castor, încălţat lejer, mă priveşte blajin: “hai să facem câţiva paşi...”
Fabulos, îmi spun, să ai ocazia să faci câţiva paşi, chiar şi unul singur, în compania unui om care te-a privit până acum doar în ceafă, ascultîndu-ţi aberaţiile şi nu te-a întrerupt încă niciodată, pentru că nu ai facut nici o asociaţie liberă demnă de atenţie...
Accept invitaţia, are o valoare de neacoperit în bani, si pornim agale.
Îl observ cu coada ochiului, e un tip incă bine la anii lui, înalt, suplu, tuns atât de scurt încât nu se observă că e grizonat, proaspăt ras şi mirosind bine, un parfum sec, uscat, care se combină perfect cu mirosul de tutun şi cu aerul cald al nopţii.
Îmi vine sa-l apuc de braţ, de mult nu mi-am mai înnodat braţul cu nimeni, şi îmi înfund bine-bine pumnii strânşi in buzunare, unde dau de Cheie.
Afurisită cheie, nu ştiu cum se face că o am la mine, n-am mai purtat de mult pantalonii aştia (da, normal, de cand erai studentă şi încăpeai în ei, mă complimetez singură) şi prinsă în plasa asta ideatică (idioat-ică) mă împiedic şi o iau dizgraţios-gravitaţional în jos....
Iată-mă deci, după şase luni triste, goale, hăituite, atârnată cochet de braţul unui barbat mirosind bine, atât de aproape dar fără a fi dureros, cu un toc rupt şi cu glezna pe cale de a se transforma în dovlecel, spunîndu-mi tot mai tare şi mai tare în sinea mea tulbure că Berzei e muuuult prea departe, şi apartamentul meu, al ei, acela, în fine, de pe malul lacului T. este atât de aproape...
“Unde stai?” îmi întrerupe domnul Castor şirul de asociatii tâmpite, şi mă văd în faţa unei alegeri gata făcute de acest straniu complex de împrejurări “în T., e aproape”...
Simt că o iau razna. N-am mai fost in apartamentul ăla de atunci, şi e tare mult de-atunci, am clădit peste toate întâmplările alea nenorocite o citadelă de uitare, de false identitaţi, de lipsă de amintiri si de negaţii. O nouă altcineva peste vechea eu, trecut inventat pentru vecina de palier, o urăsc pe Selma şi nu-i pot primi trupul murdărit si bolnav înapoi în istoria noastră comună, dar ea nu încetează să-mi bată în tâmple obsesiv.
Îmi clănţăne dinţii şi domnul Castor mă priveşte calm în lumina rece a liftului care se hurducăie impasibil către etajul treizeci şi doi “plătesc toţi banii ăştia ca să uit, vreau să uit, nu mă ajuţi cu nimic, nenorocitule” aş vrea să-l pocnesc dar mă incomodează privirea lui atăt de bună.
Pocnetul sec al uşilor deschise imi curmă tremuratul, ieşim din lift, parcă mi-e greu să regăsesc blestemata de cheie in buzunare...

E linişte şi mă doare piciorul luxat, şi mi-e frică să deschid ochii pentru că mă simt exact ca atunci: singură cu trupul meu dureros, cu gândurile tulburi rezemate de stofa rece a canapelei în căutarea unui sâmbure de speranţă care n-o să mai crească niciodată în locul acela.
Simt în nări mirosul plăcut al domnului Castor şi deschid cu grijă ochii; e el, bunul domn doctor care mi-a oferit rodul unei terapii neconvenţionale cu aburi de alcool împreuna cu un pahar de apă tulbure de robinet necurs de luni de zile. Beau lacom din această acceptare. De situaţie, de durere, de mine.
“Mă cheamă Selma şi...”
Îmi face semn sa tac, destul pentru o singură zi.
Podeaua din lemn roşu de cireş îmi atinge placut tălpile goale amintindu-mi de răsărituri reflectate în toate ferestrele din oraş, văzute de atâtea ori de la geamul meu de la etajul treizeci şi doi, peste copaci, peste lac, peste reclamele strălucitoare, de unde am învăţat să-mi trimit antene în toate zările furînd soarele din mii de luciri, împraştiindu-mă peste oraş.
Aproape re-învaţ să simt bucuria fiecărei senzaţii, piciorul luxat e al meu şi mă doare, aşa cum mă dor dureri vechi cărora le-am sters locul de pe trupul meu, crezînd ca n-o să-mi mai persiste în minte...
„sunt Selma, şi-aş vrea să-ţi arăt răsăritul unui om nebun, de la etajul treizeci şi doi....”

Candelabrul

De cate ori privesc in sus la candelabru ametesc.
Candelabrul este o piesa minunata. Ocupa somptuos un cerc cu raza de o jumatate de metru, are 6 etaje (asa, ca un tort al miresei cu capul in jos) si este alcatuit din mici oglinzi triunghiulare care decoreaza cele doua sute de becuri.
Ai de ales, cand intri: poti sa-ti pierzi rasuflarea alergandu-ti privirile pe scara in spirala, sa te stergi pe talpi pe persanul moale, sau sa te miri de aspectul scrobit al tipului care incearca in zadar sa-ti smulga haina si umbrela...
Sau poti face greseala de a observa candelabrul... si vei ramane pe veci fermecat de el.
Cel putin, eu asa am patit.

O furtuna formidabila m-a oprit din drumul meu in acea seara, cu un vant fioros care mi-a intors umbrela pe dos, transformand-o intr-un paratraznet caraghios, si cu o ploaie rece care m-a udat pana la piele.
Aceasta aglomerare de actiuni ostile asupra bietului meu trup m-a facut sa capat un curaj neobisnuit, si sa bat la usa celei mai apropiate locuinte, desi nu cunosteam pe proprietari si nici nu mai era de mult ora potrivita pentru vizite...
Mi-a deschis destul de prompt un domn inalt, solid si foarte intunecat la fata, imbracat in costum negru, lucru care mi s-a parut tare straniu pentru ora aceea, si pentru vremurile noastre moderne si cam dezbracate, in care rareori mai vezi un costum, la o sedinta de mare corporatie sau la vreo intrunire de actionari...
Si atunci, in acel moment in care domnul intunecat, despre care am aflat mai tarziu ca era chiar majordomul acelei case, a incercat sa obtina cu forta haina mea uda leoarca si umbrela rasucita de vant, atunci am facut greseala sa imi ridic ochii catre tavan si sa-l vad.
Candelabrul urias, tronand pe tavanul sau, cu becurile toate aprinse si cu oglinjoarele lui aruncand milioane de sclipiri mi-a furat privirea si n-am mai vazut nimic in jurul meu, atitudine total nepoliticoasa, dealtfel.
M-a smuls din visare majordomul, caci eram hipnotizat cu totul: “E o vreme cumplita... Sunteti binevenit in aceasta casa, intrati va rog si permiteti-mi sa va iau haina si umbrela”.
“Desigur” am balbait eu, neputandu-mi totusi desprinde ochii de la candelabru.
“E frumos, nu-i asa?”
Frumos... ce cuvant nepotrivit. Magic poate, am spus, sau am gandit, lasandu-ma in sfarsit deposedat de lucrurile mele ude.
Simion, asa-l chema pe majordom, a fost foarte dragut si mi-a indicat o camera, unde am gasit haine uscate pe marimea mea, papuci de casa si un halat placut din catifea moale. Dupa ce m-am uscat cat de cat, si m-am imbracat, am iesit din camera “mea” si m-am trezit explorand casa in care ma aflam, am umblat pe culoare, am deschis diverse usi, am privit tablourile de pe pereti, am pipait, scotandu-mi piciorul din papuc, covoarele moi si groase si m-am imbatat de placere sorbind luxul care inlocuise atat de brusc starea mea anterioara de napastuit al stihiilor.
Simion m-a ajuns din urma pe culoare si mi-a oprit excursia in fata unei mese ce parea pregatita special pentru mine: ceai fierbinte, sandwiches calde si un pahar burtos de cognac.
Am inceput, in sfarsit, sa ma mir: “suntem singuri aici?”
Simion mi-a explicat ca da, suntem singuri. Momentan casa nu avea un proprietar, aflandu-se intr-un litigiu. Firma de avocatura care se ocupa de problema hotarase ca Simion sa ramana in casa, pentru a mentine buna ei functionare, iar Simion parea a se achita excelent de aceasta indatorire, dupa parerea mea....
Mi-a luat ceva timp sa-l conving sa relaxeze, eram practic in propria lui casa, si omul statea in picioare in stanga mea, pregatit sa sara sa ma serveasca, la orice mica poticnire de-a mea.
In sfarsit, eu sorbeam relaxat din paharul burtos, iar Simion statea rezemat de soba si imi povestea de vremurile bune, in care casa avea stapani, si toate camerele erau pline, iar mesele se luau in camera mare de la parter, sub luminile stralucitoare ale candelabrului....
“Candelabrul” zic eu, “e fascinant, absolut fascinant”.
L-am vazut pe Simion intunecandu-se... “E frumos” (iar cuvantul acela nepotrivit) “dar are o poveste tare trista” mi-a spus el, si a coborat vocea, ca pentru a-mi incredinta un secret....
Eu, aplecat usor in fata, ca sa aud mai bine, si Simion pierdut in intunecimea chipului sau, cautand parca firele povestii pe care avea sa mi-o spuna, am fost intreupti de deschiderea violenta a usii de la intrare, care a adus pana in bucatarie o pala de vant rece.

Am sarit in picioare si am alergat sa vad ce se intampla. Simion nu s-a grabit totusi...
Nu-mi vine sa-mi cred ochilor... In casa asta chiar poate intra oricine?
O femeie, minunat de frumoasa, statea intepenita in mijlocul incaperii si se holba in sus, la candelabru, cu ochii ficsi, tremurand toata.
Purta o eleganta rochie de seara, lunga, cu un decolteu adanc si dantelat, fara maneci si uda leoarca de la ploaia de-afara. Parul ei buclat si blond era si el ud, acoperindu-i, lipicios si lung, bratele goale.
Ea privea catre candelabru fara sa para ca ne observa, oh, privirea ei n-o pot acum descrie, si imaginea ei uda, daca priveai cu atentie, era reflectata in sute de oglinzi, sus, in candelabru.

“Ce-i cu tine, te simti bine?” ma reped eu la ea, si o apuc de mana, o trag, incercand s-o smulg de acolo, sub ea o pata murdara si uda se latea vazand cu ochii intunecand parchetul.

“Las-o” imi spune Simion din spate, “n-o sa se miste o vreme. Hai inapoi in bucatarie, o sa-ti povestesc”.
Si mi-a povestit. Povestea candelabrului.

Cu douzeci de ani in urma tanara stapana a casei comandase de la Paris, printr-o revista care facea reclama la obiecte de anticariat, acest candelabru (oriental, cu o vechime de cel putin o suta de ani, demn de palatele maharajahului, spunea revista) si redecorase intraga casa in jurul lui.
Candelabrul era, asa cum puteai simti inca de la intrare, punctul central al acelei case,suportul ei, arhitectura ei interioara, suflu de forta resimtit din plin de toti privitorii.
Stapana casei sedea deseori fascinata, ore-n sir, sa-i admire sclipirile voluptoase, uitand de treburi, de fiul ei, de sine.
Fiul avea la acea vreme vreo patru ani si, ca orice baiat de varsta aceea, era indragostit de frumoasa lui mama. El o pandea furisat, ghemuit pe treapta cea mai de sus a scarii in spirala, si simtea cum, desi acolo, ea fuge de langa el in mrejele oglinzilor triunghiulare.
Privea, copil uimit, la candelabrul urias, de acolo de aproape, si putea vedea imaginea ei, miniaturizata, prinsa in sutele de oglinzi, multiplicata, divinizata de atata lumina...
Si iata cum, mama si fiu, ea de jos din mijlocul incaperii si el de acolo, de sus, se pierdeau in aceeasi vraja, impreuna...

La serbarile casei, masa era pusa in camera de la intrare, iar frumoasa femeie stralucea sub magicele lumini, impletindu-si frumusetea si feminitatea cu forta si fascinatia candelabrului.
Simion spune ca multi isi mai amintesc inca de petrecerile lor, si de frumoasa gazda.

Venise apoi vremea sa se curete candelabrul. Trebuie coborat, pe scripetii lui, pana jos, aproape de podea, si curatat, brat cu brat, cerc cu cerc, oglinda cu oglinda, pentru a-si pastra stralucirea nestirbita. Si stapana casei avea sa faca asta, cu mana ei, mangaind oglinzile, cu atentie, toate fatetele, una cate una.
Simion isi aminteste si acum, parca a fost ieri.
Imi spune ca inca mai aude, in unele nopti paraitul franghiilor si zgomotul sutelor de oglinzi taind aerul in cadere, si tipatul ei....
“Pe o vreme de furtuna ca asta s-a intamplat.
Coborasem candelabrul cat de mult au permis funiile si ea sedea dedesubt, inaltata deja pe varfuri pe cea mai inalta scara dezgropata din magazia mea de scule, pregatita sa inceapa, cu manusi moi de bumbac, operatia.
Mi-a cerut s-o las singura, nu vroia sa fie deranjata din placuta ei intalnire cu candelabrul.
Am plecat la bucatarie, in treburile mele...
....
Si am auzit tipatul, apoi liniste, o liniste ingrozitoare, de parca toata casa inghetase. Am alergat, cat am putut de repede, insa nu mai era nimic de facut.
Am privit amandoi, copilul si cu mine, neputinciosi, cum se stinge, biet trup zdrobit sub doua tone de miraj. Copilul fusese acolo, tot timpul, ascuns la locul lui obisnuit din capul scarilor, si vazuse, anticipase poate, grozanica intamplare. A smuls apoi ciob cu ciob ghearele criminale din trupul mamei lui, taindu-si mainile micute, si a plans-o, urand de moarte candelabrul...”
Simion tace.

Si eu plang, si stiu de-acum de ce hoinaresc pe strazi in serile furtunoase, fugind de mine insumi.
Si iarasi stiu ca, oricat as fugi, ma voi intoarce la timp, s-o vad din nou acolo, la locul ei, privind in sus spre candelabru, dorindu-mi sa n-o mai uit, sa-mi amintesc cosmarul meu mereu....
Cand nu ploua, sunt doar un om normal, care insa nu-si aminteste prea multe din copilaria lui.
...
Obisnuit sa privesc candelabrul de sus, din capul scarilor, drept in ochi, ametesc de cate ori il privesc de jos, cum domina toata casa.
Am mutat masa de dedesubt, iar acum nu e nimeni in mijlocul sufrageriei mele, sub candelabrul stralucitor.

“Simion, adu-mi aminte cand se schimba vremea... Nu vindem casa”.