Cel mai pretios "la multi ani"

Cel mai pretios "la multi ani" este "la multi ani, mami!"

Si pentru ca m-au intrebat prietenii cum am petrecut de ziua mea, mi-am amintit un pic de multe alte zile de nastere.

Anul acesta n-am facut nimic special, o zi de stat cu copilasii, ca multe altele. Nu am apucat sa ma simt de 36 de ani, oricum, de cand am nascut am dat in mintea copiilor, am un an, ba doi, ba trei...

Imi amintesc ca ma mai apuca cate o panica mica pe vremuri, ziceam uite, am facut 30 si n-am realizat nimic... uite 32... cand am fost de ziua mea o saptamana la Roma si TL (pe vremea aia domnul arici sef suparat pe viata si care nu-si dorea copii in lumea asta de cacat) n-a avut chef sa facem sex in istoricul oras, doar ne-am tarat talpile ranite pe drumuri inhaland maretie si mestecand trecut glorios.
Iar mie imi parea putin rau, pentru ca imi propusesem sa raman insarcinata la Roma, ca sa suprapun putin istoria mea umila cu misterele antichitatii.
N-a fost sa fie, dar a fost sa fie ultima noastra vacanta de oameni singuri si fara obligatii si fara griji si fara stress... si nu, atunci nu ne simteam deloc asa... ce pacat.
Apoi s-a schimbat totul, m-am schimbat eu, am primit o sansa de a ma naste si a creste din nou. Si nu odata... ci de doua ori... AMIN!


Si pentru ca sotul meu m-a tot pupat de ziua mea si mi-a tot zis la multi ani, Teo a produs o perla frumoasa cadou.

- Mami, de ce te-ai iubit tu cu tati?

M-a luat un pic prin surprindere intrebarea, si i-am raspuns spontan:

- Ca sa avem doi copii frumosi si destepti si iubiti ca voi!

S-a incruntat la mine:

- Mami eu nu-i cunosc... Inca doi? Exact ca mine si ca Radu?!!! Cum ii cheama...?!

- VOI DOI... MA!!!

Ce (mai) inseamna Pastele pentru mine...

Pentru mine, din 2007, succesiunea evenimentelor de Paste este urmatoarea:

- Duminica, acasa, calm, pace, plus plimbare, insorita daca se poate pe Aviatorilor si prin Herastrau. Hristos a inviat!

- Luni, masa la ai mei... Noaptea, dupa ce am ajuns acasa, mi s-a rupt apa si am plecat la spital

- Marti, s-a nascut Teo, primul meu fiu.

Desi de-atunci mai am un fiu, am mai nascut odata, si nu intotdeauna Pastele pica in aceeasi zi, simt aceeasi emotie pe care am simtit-o atunci.

Asa ca de anul acesta, vom avea un nou obicei. De Paste, mami primeste si ea un tort! Tort de mama. Aniversam trei ani de cand am fost mama pentru prima oara. De Paste.

Postez acum, marti, la 16.45. Acum s-a nascut Teo... chiar la aceasta ora. Sunt ametita. De fericire!

taticul nostru e pe faza

Ca intr-o adevarata zi de vacanta (= concediu, he he...) am iesit in Herastrau de dimineata, sa ne bucuram de aleile insorite si de faptul ca Teo poate sa mearga asa mult pe jos si sa vorbeasca coerent pe diverse subiecte, fara sa ceara de mancare sau de baut prea des.
De fapt, am facut traseul nostru standard de indragostiti. Traseul de iarna, ca cel de vara are vreo 20km. Noi doi si Teo, pe Radu si caruciorul, geanta, biberoanele, biscuitii, scutecele lui l-am lasat acasa cu bunicul.
Cu metroul pana in Herastrau, tur de alei insorite, popas pe Insula Trandafirilor, retur pe aleile insorite, metrou pana la Unirii, McD, top-top pe jos pana in Tineretului si metrou din nou pana acasa.
De la McD Teo a luat un betisor de amestecat in cafea si a zis ca el e un cavaler Jedai si betisorul e sabia lui.
"ce-mi dai?"
NUUU! Jedai!
Aha, "Dorel One Ce-miDai, caveler Jedai".
Da!

A fost tare frumos, m-am distrat genial cu Teo... el zicea o marca de masina, incerca s-o sugereze cu degetele, iar eu incercam s-o sugerez cu intreg corpul. Radeam in hohote si topaiam amandoi de mana pe la soare, cu tati dupa noi zambind multumit si invaluit in norul lui de fum.
De exemplu pentru Opel Teo s-a asezat cu picioarele desfacute, varfurile indreptate intr-o diectie, si eu in fata lui, varfurile in sensul opus, am zis ca asta e un Z...
Pentru Audi, joc circular de genunchi, cu deplasare in lateral...
Pentru Citroen, picioarele fac un unghi, mainile, desfacute putin pe langa corp, al doilea. Pentru Jaguar, un salt energic de puma. Deja am lesinat de ras, nu cred ca se intelege ceva...
Pe cand saream si radeam noi asa, ne opreste un batran si ne intraba senin:
"exista pe lumea asta fericire mai mare decat sa-l bucuri pe ingerasul asta mic?"
Ma uitam la el si nu puteam sa-i raspund, aproape cu ochii in lacrimi, mi-a descris fericirea in cuvintele, cu intrebarea aceasta atat de simpla si de frumoasa. Radeam si eram fericita, dar n-as fi simtit-o cu atata tarie si din plin fara intrebarea lui. N-as fi constientizat, ca sa zic asa...
Iar tati a fost pe faza si i-a raspuns atat de prompt:
"DA, exista. Sa faci asta pentru inca unul ca el...Avem doi baieti"

ce lume nebuna...

Mergem la real. La real Berceni, care are parcarea afara, in zloata, si nu la Carrefour Grand Arena cu parcare subterana... de ce nu mi-o fi dat in gand sa merg la Vitan - poate pentru ca nu aveam chef sa bat atata drum si sa stau intepenita in trafic...
In fine. Mergem la real, pentru ca Dorelu vrea bemweu nou, ca ala vechi s-a rupt.

Ninge cu farame moi, grele si ude de zapada; moina? Slibovita cum zicea tata. (alooo, tata, mai usor cu zapada... ti-ai luat jobul la meteo in serios?)
Pana extrag copilul din masina, pana ajungem aproape de carucioarele pline de zapada - ma ud si ma enervez. Cum pun eu copilul pe carucior? in mormanul de zapada???
Injur moliciunea de caracter care m-a facut sa cedez si sa ajung in real... cand vad un domn (???!!!?!) care impinge un carucior perfect uscat, gol, tocmai scos de la caldurica din magazin spre lotul de carucioare ude, unde vrea sa-l infiga sub mormanul de zapada pentru a-si recupera fisa.
Ma bucur, desigur, ca-l vad, si cu Dorelu de mana il abordez, aratandu-i fisa: "va rog frumos, pot sa iau eu..."
Omul o ia la pas vioi, ferindu-si privirea. Ma gandesc, nu m-o fi auzit. Ninge foarte moale, poate se vatuiesc urechile.
Asa ca il ajung din urma tragand de copil sa mearga mai iute "pot eu sa iau caruciorul dumneavoastra, va rog???"
Genial. Individul o ia la fuga. LA FUGA!!! Ajunge aproape de carucioarele inlantuite si mormanul de zapada. Pe bune ca era singurul carucior uscat.
Simt ca turbez. Incep sa urlu la el din nou rugamintea mea perfect normala, urlu si explicatia PENTRU CA E SINGURUL USCAT SI VREAU SA ASEZ COPILUL IN EL!!!! si maresc pasul, prinzandu-l din urma in extremis. De carucior adica, l-am prins.
Ca sa nu apuce sa-l vare in zapada.
Si ii arat fisa, si-i mai explic odata.
Cica "pai de ce n-ati zis asa, doamna?"

Adica daca urlu, zbier, gesticulez, ma agat de carucior si fac niscai spume la gura, devin brusc o doamna.
Altfel erau ceva sanse sa fiu o cersetoare. Sau vreo criminala. Cu copilul meu bine imbracat si cu geanta mea de piele galbena enervant de ostentativa. Fie.
Nu mai imbrac copilul la Kiabi, ca da drept cersetor. :D

niste duamne militeaza

S-a iscat o gilseava in blogosfera.

S-ar putea crede ca se discuta despre alaptat. De fapt nu... nu va lasati induse in oroare.
Se discuta despre statul acasa. Cu copiii. Este adevarat ca statul acasa cu copiii tampeste?
Este adevarat ca statul acasa trebuie ocolit, scurtat, taiat cu orice pret?
Este adevarat ca stand acasa, cu copiii, sacrificam acea minune din viata noastra, adusa cu greu si multe zile, si nopti de munca continua: CARIERA?!?!?!

Ma umfla rasul. In primul rand, pentru ca exista femei care chiar gandesc asta, si nu numai ca o gandesc, o mai si scriu. Si nu o scriu oricum, oriunde, ci pe un blog unde se scrie despre alaptat...
Mda. Copilul meu cel mai drag, primul, saracul de el sufera rau de cand stau eu acasa. Altfel, toata lumea este foarte fericita... (ha-ha, de CARIERA vorbeam...)

Conjunctura a facut ca dupa nasterea primului meu copil sa ma intorc la serviciu pe cand el avea sase luni. Desi mi-a mers rau (din punct de vedere al carierei, care, parasita la nasterea lui Teo, s-a razbunat:D) a fost perioada cea mai plina de concluzii din viata mea.
Am aflat ca aici, in Romania multinationalelor ticsite cu balcanici multinationali, e plin de misogini. Daca ai facut un copil, si ai lipsit putin, cat sa-l nasti, nu mai esti "suta la suta dedicata carierei".
Daca ai indraznit sa ramai gravida inca odata, in timp ce erai in observatie (sefii si colegii trebuie sa se edifice ca, dupa ce ai nascut, esti normala la cap, te poti re-adapta, mai esti dedicata firmei, nu ai uitat tot ce stiai impingand si nu te-ai inmuiat de tot alaptand si NUUU, nu consideri ca e mai important copilul tau racit decat o sedinta programata dupa orele normale de serviciu) esti total pierduta.

Desprinzandu-ma astfel putin, am aflat ca nu cariera ma face pe mine om... ci eu am facut o cariera. Precis ca mai pot face alta. Oriunde.
BTW, faptul ca postul meu s-a desfiintat in urma mea... mi-a spus ceva.

Iar cand am intrat in concediu de ingrijire a copilului pentru Radu am vazut tot restul. Toate momentele dulci pe care i le-am furat lui Teo reintorcandu-ma la serviciu.
Motive pur materiale m-au indemnat atunci, si acum multumesc lui Dumnezeu ca a aranjat pentru noi (aici in Romania) aceleasi motive financiare in asa fel incat sa pot sta acasa cu amandoi, si sa-mi deschid ochii.
Sa-i pot vedea cum cresc, sa fiu parte din ziua lor, sa fie ale mele toate zambetele, progresele, lacrimile. Nu doar somnul linistit dupa o zi in care nu stiu exact ce au facut copiii mei.

Jos deci palaria pentru toate femeile care au ales sa stea acasa, mai mult in favoarea lui mai putin, indiferent cat de importante erau inainte de. Indiferent cat de scump isi vindeau materia cenusie, jos palaria pentru cele ce au ales sa nu-si vanda sufletele ci sa le intinereasca putin alaturi de pruncii lor.

O femeie puternica nu simte ca "pierde tot" atunci cand se rupe, pentru o vreme, de cariera, de serviciu, de public asa cum era el perceput inainte de.
Ea va putea relua oricand. Sau va putea schimba totul. Porni altceva. Face orice. Oriunde, mai tarziu.

Ei bine, eu ma tem putin de momentul "reluarii". De ce? Pentru ca stiu ca cei care gandesc altfel (ca doamna MM si alti anonimi din comentariile care m-au provocat) asteapta sa le demonstrez ca mai pot. Sunt siguri ca am cazut (eu, noi, mamicile care "stau" acasa si-si permit delasarea de a-si respira pruncii crescand) ca nu mai putem face fata, ca nu ne vom readapta si nu vom mai da randament.
Ma tem... dar sunt din ce in ce mai sigura pe mine. Pentru ca nu ma intorc nicaieri.
Nu reiau.
Incep. Voi incepe ceva nou. Voi munci bine (cum am facut-o mereu) dar putin din alta perspectiva. Din perspectiva corecta.
Muncesc pentru a face fata angrenajului social in care traim. Mai practic... muncesc ca sa traiesc (bine).
Pentru satisfactia personala, voi munci cu placere (nu pot altfel... intotdeauna am pus pasiune in ceea ce am facut). Dar. Dar! nu voi (mai) trai ca sa muncesc.
E adevarat, sunt pierduta! Pentru lumea carieristelor. Hi, hi, ma umfla rasul.
M-as reprofila, astfel incat sa pot lucra de acasa. Nu am gasit inca balanta (cheltuieli...) dar caut.

Asadar multumesc inca odata lui Dumnezeu ca m-a lasat sa stau acasa cu copiii mei. Ca i-am putut alapta atat cat am putut, dar mai mult, ca pot fi alaturi de ei fiecare pas. Ca pot vedea acesti doi ani ca pe un castig imens, am castigat doua suflete tinere si pure in viata mea, nu ca pe o pierdere!
Am (ati) pierdut o cariera?! Pfff... facem alta!

Si am facut dus. Mai scurt, e drept. Apropos, cand alaptezi, e bine sa te speli. Chiar mai des... de mai multe ori pe zi :D!

Am fost la coafor cand am simtit ca imi face bine.
Totusi, nu inteleg ceva. De ce trebuie sa ma epilez :D?!


Si inca ceva. Se spune "stai acasa". De ce? Cine sta?!

reclama la pufuleti

Azi pe la pranz pe KissTv am vazut o reclama care m-a socat. Am ramas masca si am privit pana la capat, apoi m-am intrebat cum de m-am putut uita, de ce nu am stins TV, cati copii de diverse varste si cati tineri au vazut-o in acelasi timp cu mine... si daca ii afecteaza si pe ei cumva... sau o fi doar o reclama pe care eu nu o inteleg?!
Apoi am inceput sa ma intreb ce o fi in capul celor care au produs-o... a celor care au dat bani grei pe ea... in fine... astfel de "productii" nu sunt supravegheate? Nu au nevoie de aprobari ca sa apara catre public?!

Stiti reclamele cu Dorel la cognac Unirea? Sunt pline de umor, chiar dulci pe langa aceasta, au finete, in comparatie, desigur...

Reclama la pufuletii cu pricina se desfasoara cam asa (de unde am vazut eu)...

Un tanar suna la usa. Un corp fara cap (gatul insangerat, taietura "smooth") se chinuie sa nimereasca usa, reuseste pana la urma la indicatiile geniale ale capului (la stanga, cealalta stanga, inca putin, asa!). Tanarul intra si vede un cap pe covor, langa o punga de pufuleti si un cutit, si-o portocala. Taiat desigur "smooth", pe o linie insangerata.

Vai, da ce-ai patit?!

Am incercat sa tai o portocala... dar ma simt bine... (intre timp corpul tot bajbaie dupa ceva - n-am retinut, de soc probabil - si pana la urma cade pe fereastra - de la un etaj superior, caci intr-un tarziu se aude BUF! si o alarma de masina).
Doar sa-mi dai si mie niste pufuleti te rog...

Musafirul se aseaza pe canapea, cu capul taiat, insangerat, in brate si un suc. Mananca pufuleti si nu uita sa-l serveasca si pe "cap" din cand in cand.

Concluzia... cand ai pufuletii Gusto... nimic nu-ti mai trebuie... (nici macar portocale sanatoase, nu?!)

o zi far'de internet...

Ieri, 15 iunie (La multi ani, Lucia, si sa-ti traiasca piticul!) n-am avut net.

Broscuta Adesele cu patru ochisori verzi care ma saluta vesel de cate ori ma uit spre el la orice ora din zi sau din noapte din iunie 2006 avea doar un ochi deschis, si ala rosu. Tragic. Cum sa-mi beau eu cafeaua?! Pai fara net? Cum sa-i urez Luciei "la multi ani", fara net??
Cum sa vad ce au facut boboceii, bobocitele si mamicile lor, daca nu pot intra pe forum?!
Dar cum sa ne imbracam azi, daca nu pot sa-mi fac o idee, cat de cat, despre vremea de afara... de pe yahoo weather?!
Aproape ca imi vine sa spun o rugaciune, Doamne ajuta sa-si revina daca il scot din priza si il bag la loc (modemul)... doar ca nu l-as deranja pe Cel de sus cu asa maruntisuri...
Am facut chestia aia cu priza de vreo 10 ori, apoi am inceput sa schimb prizele, poate in asta merge, poate in asta... nope. Adesele, bye-bye.... ai fost un prieten ochios de nadejde.

Mi-am baut cafeaua jucandu-ma cu Radu, care vroia si el. Cafea. Dar nu i-am dat. Am gatit toata dimineata. Vase. Mi-am adus aminte ca se poate vorbi la telefon chiar si cu Australia, asa ca AM VORBIT cu prietena mea Lucia. Adica... wow! i-am auzit vocea ei fericita si usor obosita de sarbatorita, proaspata mamica, un pic nedormita.

Mi-am adus aminte ca pot sa-mi iau mailul de pe mobil (daca n-aveam mobil, nici ca mai auzea cineva de mine, probabil treceam la bilete cu porumbelul... oare sa-mi iau unul, just-in-case?) si am intrat asa, o fuga, si pe forum sa dau de veste... ca "n-am net!!!!"...

Am reclamat broscaretele la RomTelecom... (mi-a luat si asta vreo ora...)
Am dormit (wow, din nou, chiar ca e o raritate...) si mai aveam putin si reincepeam sa scriu la roman... doar ca s-a facut tarziu si Radu nu mai avea rabdare cu mine si cu starea mea lalaie.
A, am vorbit la telefon vreo trei ore, descarcand bateriile...

Am aflat pana la urma cum e afara, scotand nasul pe fereastra, si m-am hotarat sa plec in parc.
Pentru ca seara e aproape un cosmar sa ma intorc din parc cu masina (la dus faci 15 minute cu tot cu imbarcare debarcare, iar la intoarcere poti face chiar si o ora...) m-am gandit cum sa fac sa egalizez un pic timpii de dus-intors si sa stau cat mai mult pe-afara fara grija traficului la intoarcere, si al locului de parcare, si al telefonului de reclamatii la primarie care merge doar pana la ora 20... dar sa nu ne lipsim de comoditatea caruciorului... si am facut asa:



Am pus copilul in carucior, geanta-cu-de-toate pe carucior, si am plecat spre metrou.
La metrou, am scos slingul din geanta-cu-de-toate, l-am potrivit, copilul in sling, geanta peste cap, caruciorul se strange cu o mana, si da-i pe scari... La "taxator" am pus caruciorul pe unul din separatoare, am scanat cartela, am trecut, am recuperat caruciorul... si cam asa si la intoarcere.
Timp total, 15 minute. Si la dus, si la intors! E drept ca m-au trecut toate apele cand am urcat pe scari cu carucior in mana si copil de gat... dar as zice ca... merge si asa!

Deeeeci... am avut o zi... VERDE?! Cum pot sa-i spun altfel unei zile fara net, si fara masina?!


Cand m-am intors din parc, TL resuscitase broscuta, era doar alimentatorul ars... AZI AM NET!!!

cand-duci-gunoiul-pune-ti-cheile-de-gat...

De ce-am iesit sa duc gunoiul?

Am o mare cutie intr-o mana, pungoiul prea-plin de se tara pe jos si cheile in cealalta.... am nevoie de chei ca avem interfon si se inchide usa, poc, cum iesi... si intri cu cartela.

aleg una din cele trei pubele, cea care avea capacul deja deschis.... oricum trebuie sa ridic mana cu pungoiul pana peste cap ca sa reusesc sa-l arunc (parca ziceam ca sunt inalta, mdah, mdah.... ma cam face pubela aia) ma decid deci, arunc cutia, si hop ridic mana cu pungoiul, balansez, si...
ham-hammmmaaaammmhaaammmham-ham un pudel se repede de niciunde in cracii de la pantalonii mei.
(in paranteza va zic ca eu si cainii = love, orice caine, oriunde, oricum, n-am patit in viata mea sa se dea un caine la mine, am umblat intr-o iarna cu o haita intreaga dupa mine, de la metrou pana acasa, parca eram de-a lor...)
asa... deci balansul era activ si de soc am dat drumul la pungoi. Si da, ati ghicit. Poooc! s-au dus si cheile mele direct in fundul blestematei de pubele.
Din spate apare persoana ingrata care avea bestia in stapanire. Era precis o isterica. Numai o isterica poate plimba un caine isteric. Pubelo-senzitiv. Hodoronco-zronco senzitiv.
Si rade cu rasul ei isteric si ma intreaba "alea erau cheile?"

Eu vad rosu cu stelute si ma balbai de furie, nereusind sa ma hotarasc daca sutez pudelu (love, love, love, nu pot, nu pot, nu e vina lui sarmanul ca e isteric, si negru pe deasupra, nu-l nimeream nici daca vroiam) sau cap-gura la cucoana care umbla cu bestii incontrolabile fara lesa.
Pana sa ma hotarasc la ce cale violenta sa apuc, dusi au fost, si ea si pudelutzul ei.
Asa ca m-am vazut nevoita sa intru in alta lupta, si anume lupta cu pubela. Am rugat-o frumos, neah... am incercat sa ma uit in ea, ha-ha, era bezna pe toata strada.
Pana la urma mi-am facut curaj si am apucat de-o margine, balans, si harsti cu pubela de pamant.
Punga mea de gunoi fas-fas a alunecat afara, apoi cutia, si la urma cheile. Biiine... pot sa renunt la ele?
Ah, nu, nici macar nu erau ale mele, ci ale sotului. Mai erau pe inel un token special pe USB (ati mai pomenit fratilor, token pe usb?!?!) o cheie kensington, o cheie de valiza, cartela de interfon, alaturi de vreo 10 chei. Toate bine acoperite cu o mazga urat mirositoare care probabil salasuieste prin pubele de obicei.
Ooo, ce noroc ca nu a trebuit sa strang de pe trotuar si gunoiul altor vecini... pubela goala, curat noroc, ce mai!
Am insfacat rapid (deja simteam vecina de la unu tinandu-se de nas din balconul ei ca sa nu bubuie de ras) mazga de jos, am ales cartela, am infipt-o in interfon asa jegoasa, si asta a fost.

Urmatoarea jumatate de ora mi-am petrecut-o injurand-o pe stapana isterica, soarta, cainele, si desigur spaland cheile, stergandu-le, examinandu-le, dandu-le cu spirt (am incercat sa nu ud tokenul voi afla curand daca am reusit...) apoi spalandu-ma pe mine pe maini, pana la coate, gel antibacterian, spirt, dati-mi un chibritel... yuk....
inca ma mananca pielea.

Flori de ziua mea

La multi ani, mami!

Miercuri am plecat sa-mi cumpar cadou. Ceva, nu stiam ce, dar aveam chef sa ma rasfat. Cum nu am avut cu cine sa-l las pe Teo, am reusit doar sa:
- obosesc ingrozitor alergand dupa copil prin magazine, printre rafturi, pe scari rulante, prin parcari.

- cumpar haine de vara pentru Teo, oricum nu mai avea nimic ca s-a lungit de vara trecuta...
- NU vad, probez, cumpar nimic pentru mine, si nici vreo idee in directia asta n-am avut...

Vineri, am plecat in aceeasi directie. Cu acelasi rezultat, adica nimic pentru mine, i-am luat lui Teo "o casuta", ii plac la nebunie si de cate ori vede una pe-afara, plange cand il luam de-acolo...

(atelierul lui McQueen)

Sambata am plecat cu totii spre Carrefour, cam cu aceeasi intentie. Rezultatul? Pantofi noi si haina, pentru tati!...

Aseara m-am culcat un pic amarata. Am iesit de trei ori din casa si-am dat iama prim magazine...(cam greu sa iesi din casa cu doi copii, deci a fost un record) si n-am reusit sa-mi iau nimic... nu m-a atras nimic, practic nu-mi doresc nimic. Ciudat sentiment, avand in vedere ca intotdeauna mi-am dorit ceva, un gadget, un telefon nou, o camera foto, un GPS... o excursie...

Si m-am trezit de dimineata, cu Teo si tati langa mine, cantand "la multi ani, mami"!

M-am simtit atat de fericita, implinita, linistita, si am realizat ca exista un motiv atat de simplu pentru care nu vreau nimic de ziua mea: am tot ce-mi trebuie langa mine! Sau, mai bine zis, ceea ce ma face fericita este aici cu mine. Copiii nostri, Teo si Radu, zambetele lor, mutritele lor adormite de dimineata... asta ma face atat de fericita incat rad, si plang de-odata.
Ah, imi amintesc excursia noastra la Roma, de ziua mea in 2006... parca a fost ieri.
Ciudat, nu-mi dau seama cum a trecut timpul, am fost insarcinata, am nascut, am lucrat un an, am fost din nou insarcinata, am nascut, sunt in concediu cu copii mei acasa de ceva vreme... a murit tata, s-a operat mama, o inmormantare, doua botezuri, s-au intamplat atat de multe lucruri.
Si totusi, parca ieri pe inserat ne-am ridicat de pe banca din gradina Termelor lui Caracalla si am mers desculta pe mozaic pana la iesire.... atunci mi-am dorit un bebe din tot sufletul, si in curand s-a intamplat. Sau, mai bine zis, a inceput sa se intample... :)

ia te uita ce trece timpul...