o locomotiva mica

Teo sade pe vine si cauta intr-un sac mare cu jucarii.

Monolog:

"unde e?
unde e locotiva? unde e locotiva mea?
unde e Tomasu?
unde e locotiva tomasu (din ce in ce mai nervos, high-pitched voice)
locotiva, locotiva, lo-cccoooo-tiiii-vaaa
unde e? unde e Tomasu?!
unde e - o locotiva... asa de mica?!"

cand-duci-gunoiul-pune-ti-cheile-de-gat...

De ce-am iesit sa duc gunoiul?

Am o mare cutie intr-o mana, pungoiul prea-plin de se tara pe jos si cheile in cealalta.... am nevoie de chei ca avem interfon si se inchide usa, poc, cum iesi... si intri cu cartela.

aleg una din cele trei pubele, cea care avea capacul deja deschis.... oricum trebuie sa ridic mana cu pungoiul pana peste cap ca sa reusesc sa-l arunc (parca ziceam ca sunt inalta, mdah, mdah.... ma cam face pubela aia) ma decid deci, arunc cutia, si hop ridic mana cu pungoiul, balansez, si...
ham-hammmmaaaammmhaaammmham-ham un pudel se repede de niciunde in cracii de la pantalonii mei.
(in paranteza va zic ca eu si cainii = love, orice caine, oriunde, oricum, n-am patit in viata mea sa se dea un caine la mine, am umblat intr-o iarna cu o haita intreaga dupa mine, de la metrou pana acasa, parca eram de-a lor...)
asa... deci balansul era activ si de soc am dat drumul la pungoi. Si da, ati ghicit. Poooc! s-au dus si cheile mele direct in fundul blestematei de pubele.
Din spate apare persoana ingrata care avea bestia in stapanire. Era precis o isterica. Numai o isterica poate plimba un caine isteric. Pubelo-senzitiv. Hodoronco-zronco senzitiv.
Si rade cu rasul ei isteric si ma intreaba "alea erau cheile?"

Eu vad rosu cu stelute si ma balbai de furie, nereusind sa ma hotarasc daca sutez pudelu (love, love, love, nu pot, nu pot, nu e vina lui sarmanul ca e isteric, si negru pe deasupra, nu-l nimeream nici daca vroiam) sau cap-gura la cucoana care umbla cu bestii incontrolabile fara lesa.
Pana sa ma hotarasc la ce cale violenta sa apuc, dusi au fost, si ea si pudelutzul ei.
Asa ca m-am vazut nevoita sa intru in alta lupta, si anume lupta cu pubela. Am rugat-o frumos, neah... am incercat sa ma uit in ea, ha-ha, era bezna pe toata strada.
Pana la urma mi-am facut curaj si am apucat de-o margine, balans, si harsti cu pubela de pamant.
Punga mea de gunoi fas-fas a alunecat afara, apoi cutia, si la urma cheile. Biiine... pot sa renunt la ele?
Ah, nu, nici macar nu erau ale mele, ci ale sotului. Mai erau pe inel un token special pe USB (ati mai pomenit fratilor, token pe usb?!?!) o cheie kensington, o cheie de valiza, cartela de interfon, alaturi de vreo 10 chei. Toate bine acoperite cu o mazga urat mirositoare care probabil salasuieste prin pubele de obicei.
Ooo, ce noroc ca nu a trebuit sa strang de pe trotuar si gunoiul altor vecini... pubela goala, curat noroc, ce mai!
Am insfacat rapid (deja simteam vecina de la unu tinandu-se de nas din balconul ei ca sa nu bubuie de ras) mazga de jos, am ales cartela, am infipt-o in interfon asa jegoasa, si asta a fost.

Urmatoarea jumatate de ora mi-am petrecut-o injurand-o pe stapana isterica, soarta, cainele, si desigur spaland cheile, stergandu-le, examinandu-le, dandu-le cu spirt (am incercat sa nu ud tokenul voi afla curand daca am reusit...) apoi spalandu-ma pe mine pe maini, pana la coate, gel antibacterian, spirt, dati-mi un chibritel... yuk....
inca ma mananca pielea.

noi doi si-o umbreluta

Caldura mare, mon cheri... vrei apa?

Noi doi si doua umbrelute. Alta fata, de data asta!

Prietena mea, Anduta. Isn't she gorgeous?


unu, doi, treeei!


big mamma in style.


happy-happy, joy-joy...

Flori de ziua mea

la joaca

"tata"

Proiectul "sora pentru doi" tocmai a fost clasat. Sau declasat. Surclasat? Delasat? In orice caz, devine o idee fara speranta.

Dosarul, aruncat intr-un sertar, va acumula praful infinit, de stele.
Ieri seara, 17 mai, de ziua mea, nu oricum, asa... Radu a spus "TATA"...

La multi ani, mami!

Miercuri am plecat sa-mi cumpar cadou. Ceva, nu stiam ce, dar aveam chef sa ma rasfat. Cum nu am avut cu cine sa-l las pe Teo, am reusit doar sa:
- obosesc ingrozitor alergand dupa copil prin magazine, printre rafturi, pe scari rulante, prin parcari.

- cumpar haine de vara pentru Teo, oricum nu mai avea nimic ca s-a lungit de vara trecuta...
- NU vad, probez, cumpar nimic pentru mine, si nici vreo idee in directia asta n-am avut...

Vineri, am plecat in aceeasi directie. Cu acelasi rezultat, adica nimic pentru mine, i-am luat lui Teo "o casuta", ii plac la nebunie si de cate ori vede una pe-afara, plange cand il luam de-acolo...

(atelierul lui McQueen)

Sambata am plecat cu totii spre Carrefour, cam cu aceeasi intentie. Rezultatul? Pantofi noi si haina, pentru tati!...

Aseara m-am culcat un pic amarata. Am iesit de trei ori din casa si-am dat iama prim magazine...(cam greu sa iesi din casa cu doi copii, deci a fost un record) si n-am reusit sa-mi iau nimic... nu m-a atras nimic, practic nu-mi doresc nimic. Ciudat sentiment, avand in vedere ca intotdeauna mi-am dorit ceva, un gadget, un telefon nou, o camera foto, un GPS... o excursie...

Si m-am trezit de dimineata, cu Teo si tati langa mine, cantand "la multi ani, mami"!

M-am simtit atat de fericita, implinita, linistita, si am realizat ca exista un motiv atat de simplu pentru care nu vreau nimic de ziua mea: am tot ce-mi trebuie langa mine! Sau, mai bine zis, ceea ce ma face fericita este aici cu mine. Copiii nostri, Teo si Radu, zambetele lor, mutritele lor adormite de dimineata... asta ma face atat de fericita incat rad, si plang de-odata.
Ah, imi amintesc excursia noastra la Roma, de ziua mea in 2006... parca a fost ieri.
Ciudat, nu-mi dau seama cum a trecut timpul, am fost insarcinata, am nascut, am lucrat un an, am fost din nou insarcinata, am nascut, sunt in concediu cu copii mei acasa de ceva vreme... a murit tata, s-a operat mama, o inmormantare, doua botezuri, s-au intamplat atat de multe lucruri.
Si totusi, parca ieri pe inserat ne-am ridicat de pe banca din gradina Termelor lui Caracalla si am mers desculta pe mozaic pana la iesire.... atunci mi-am dorit un bebe din tot sufletul, si in curand s-a intamplat. Sau, mai bine zis, a inceput sa se intample... :)

BabyDex si campania Trezeste-te!

Babydex a pornit o campanie de informare asupra NECESITATII folosirii scaunelor auto pentru copii.

Of, cum suna. Dar asa si trebuie sa sune. Important. Ca un enunt cu greutate, si valoare. Sec.

Scaunele auto pentru bebelusi si copii SUNT o NECESITATE. Sunt OBLIGATORII. Si nu prididesc (cei care ma cunosc s-au saturat deja...) sa explic asta tuturor, de cate ori am ocazia.

Nu stiu de unde mi se trage un asemenea comportament... Nu am patit niciun accident. Da, stiu o poveste, chiar doua, pe care le voi rezuma in acest post. Din fericire atat.
Tata, dragul de el, conducator auto pasionat, poate ca el mi-a transmis (genetic?) anumite norme de conduita, pe care le-am simtit ale mele, supra-eul meu auto...
Centura (DA), alcoolul (NU), oboseala(NICI MACAR), si amintirea placuta a conforabilului meu scaunel auto din piele neagra, de la magazinul Fiat (un fiat 850 aveam noi)!!! Avand in vedere ca sunt nascuta in 74'... scaunul auto nu e deci chiar o noutate...
Asa ca, inainte sa nasc (cu doua zile, ce potrivire) am cumparat scoica auto. Pe care am folosit-o cand l-am scos pe Teo din maternitate. La fel si Radu, a iesit din spital in scoica auto.
Copiii mei nu au calatorit niciodata cu masina fara scaunul adecvat. Scoica o luam si in alte masini, oricat de aproape mergeam. Asa cum imi pun centura, oricat de putin conduc... de ce nu as face asta si pentru copiii mei?!
Cu scaunul auto e mai greu sa ma mut dintr-o masina in alta, asa ca evit sa duc copiii cu alta masina decat a mea.

In ce priveste parerea copiilor despre aceste scaune... ei bine... Daca nu au calatorit niciodata altfel, nu am avut probleme!
De cate ori il pun pe Teo in masina (si pe Radu acum) ii spun, uite scaunelul, asezam pe bebe, aranjam centurile, inchidem centurile... Cand ne jucam cu masinile, il intreb. Unde sta mami? Unde sta tati? Unde sta Dorel? Unde sta Radu? Si deja stie locul fiecaruia in masina. Nu negociem, nu stam pe alte scaune, nu schimbam locurile. E mai clar asa, pentru toata lumea.

Imi amintesc o patanie, din capitolul "juma' de neuron". Eram insarcinata cu Radu, in vreo 8 luni, sa zic, si l-am scos pe Teo in parc (deci avea 18 luni aproximativ). In timp ce il puneam in scaunelul lui, a sunat sotul meu la telefon, i-am raspuns, si ne-am lungit la vorba, in contradictoriu. In timp ce vorbeam la telefon, m-am urcat in masina, mi-am pus centura, am pornit motorul... am inchis cu barbatul meu si am pornit repede spre parc.
Teo din spate incepe sa strige ceva, nu prea vorbea bine si nu intelegeam, cert e ca era cam agitat.
Asa ca am fost fortata sa opresc in curand, sa vad ce-i. Am tras deci pe dreapta, si m-am dat jos, uitasem rucsacul cu apa (ma gandeam ca-i e sete...) in portbagaj. Ca sa n-o mai lungesc... ce credeti ca facea Teo si de ce era asa de necajit?
Uitasem sa-i inchid centura de la scaunel!!! Vai, mama denaturata.
Si el, atat de obisnuit deja cu aceasta rutina, a observat ca nu m-am executat, si incerca el sa o inchida... mai avea putin si plangea de ciuda ca nu reuseste.
Mi-a fost o rusine de el....

Sunt copii carora nu le place sa mearga cu masina, si urla, plang, se zbat in spatiul sufocant in care sunt obligati sa stea. Din pacate, nu este o solutie sa ii pacalim sa mearga cu masina lasandu-i liberi, fara scaunele, doar pentru a nu-i auzi cum plang... E prea periculos!

Ce scaunele am folosit noi: primul, scoica lui Teo, a fost cea mai usoara si mica scoica pe care am gasit-o. Trebuia sa incapa in Matiz... ei bine, da, e greu sa pui centura peste o scoica intr-un Matiz!!! Castigatoarea a fost o scoicuta Mothercare.
Intrucat atunci cand am ales caruciorul, am primit si scoica la el, scoicuta mica a luat drumul unui alt Matiz, si a scos-o din maternitate pe fetita unei prietene, trei luni mai tarziu. Astfel, Radu a avut o alta scoica, de la Chicco, foarte buna, putin mai mare si mai grea decat cea de la Mothercare, insa. Intre timp, am schimbat si masina.
Acum copiii au scaune grupa 0+ (Radu, Chicco) si grupa 1 (Teo, Mothercare), si am facut cateva drumuri prin tara in formatia aceasta, fara probleme, Doamne ajuta!

Si acum, povestile promise. In masina, mama, tata in fata, in spate fetita in scaunelul auto. Accident pe drumul spre mare / impact frontal, viteza excesiva / masinile, o skoda octavia parca si altceva de calibru similar, facute praf... Soldat cu victime. Au murit, atat parintii fetitei, cat si cuplul din cealalta masina.
Singura, fetita, a scapat cu viata, fara traume si fara leziuni. Scaunul de masina (si Dumnezeu) i-au salvat viata.
Si inca una: in Bucuresti, intr-o intersectie nu mergea semaforul pe drumul cu "prioritate"... Pe drumul cu "cedeaza trecerea" mergea, si era verde.
Prietenii mei, cu fetita in masina. Mama in spate. Tocmai pusese fetita adormita in scaunul auto. "de obicei n-o pun, plange, si o tin mai mereu in brate"... mi-a povestit prietena mea. Si tot ca niciodata, i-a inchis si centura de la scaun.
Au trecut prin intersectie cum treci printr-una in care ai verde, sau prioritate. Au fost loviti din stanga, masina lor s-a rasturnat, si-a continuat drumul cu rotile in sus si s-a lovit de un stalp. Nu va mai spun ca fetita, aflata in scaun, s-a trezit agatata "de tavan"... iar din masina au iesit dupa ce a venit serviciul de descarcerare. Accident in Bucuresti, daca va puteti imagina....
Fetita nu a patit nimic. Nici parintii nu au patit nimic grav. Soferul purta centura, iar prietena mea s-a tinut cum a putut mai bine. Cum s-ar fi tinut daca avea fata in brate?! Nici nu vreau sa ma gandesc.

Deci, subliniez si eu. Parinti, folositi scaunele auto! Cautati unele de calitate, confortabile, si obisnuiti bebelusii de mici cu ideea ca acela este locul lor in masina. E mai sigur! E mai simplu! E confortabil pentru ei. Le poate salva viata!

Chiar... reduce numarul de accidente. Mama conduce, si copilul se fataie liber pe bancheta din spate. Cam de cate ori intoarce mama capul?!

Teo cel curajos!

Astazi am fost la analize cu Teo.

Mai intai, distractie mare, cu recoltarea de urina si fecale (pisu si caca, mai putin pretentios).
Pentru giardia si coproparazitologic, doua recipiente, am rascolit prin pampers sa le umplu, asta dupa ce n-am fost pe faza (eram in parc, cu Radu) cand s-a produs minunea, si am gasit pampersul in frigider, bine ambalat de catre socrel...
Pentru urocultura, complicat rau. Intrucat Teo nu face la olita, ne-au dat de la CMU un aplicator cu punguta si mult lipici.
Aseara am spalat bine copilul, cum scrie la instructiuni, am dezlipit "siguranta", am bagat putza copilului in punga, iar punga am lipit-o bine de copil. Conform instructiuni.
Am pus apoi pampersul, si i-am dat liber prin casa (lui Teo, nu pampersului...), gandindu-ma ca oi putea sa spal vasele pana face el un pisu. In afara de urletele disperate "mami, dai drumu la putaaaa, dai drumu, dai drumu" totul parea ok.
Dupa ce am golit chiuveta, hai sa schimb copilul. Desfac pampersul. Dau sa trag de punga. Dezastru!!!
Caca peste tot. L-am luat repede pe plod, l-am bagat in cada si am manjit cam tot, apoi desigur am spalat tot ce am manjit: mainile mele, o mana de-a copilului, picioarele copilului, punguta de recoltare, pampers, body, sosete. Ah, si fundul, sa nu uit...
In fine, succes total. Jumatate de recipient de urina, necontaminata, si doua recipiente pentru copro stau bine inchise si infasurate in pungi de plastic, in frigider.
A, si la CMU cand le-am dat, mi le-au dat inapoi pe cele de copro, cu inca doua goale si o pereche de manusi, si m-au rugat sa pun doar "un varf de spatula" ca altfel nu le primeste laboratorul. Nervi ce mi-am facut, nu mai scriu, ca nu era politicos sa le iau pe domnisoare la paruiala de fata cu Teo, asa ca m-am abtinut si am facut transferuri de caca pe la baie. In timp ce Teo ma asista si vroia sa bage mana in WC, dupa ce invartise pana la exasperare rotile de la caruciorul pentru transportat bolnavii-nedeplasabili-pe-propriile-picioare, care era parcat tot in baie.

Buun, si sa ajung si la analize. Aveam de facut o ecografie, si de recoltat vreo sase eprubete de sange, pentru diverse. M-am gandit sa mergem intai la eco (la sfatul pediatrei, ca sa incepem cu ce-i mai usor) si aboi la laborator, iar la laborator daca plange Teo sau tipa cand vede acul, sau asistentele, sau mai stiu eu ce il streseaza pe el, plecam.
Cum doamna doctor de la eco nu venise la 8 cand aveam noi programare, am dat intai o raita pe la laborator, ca sa nu ne plictisim si sa predam recipientele mai sus mentionate...

Mi-a fost mie mai frica decat copilului, nu mai spun ca de o saptamana nu ma gandesc decat la cum o sa dau eu cu asistentele de pamant daca ii face vreuna rau lui Teo si il sperie...

De fapt, asitentele si-au facut treaba mai bine decat bine. Au fost grozave, amandoua, au o metoda, se vede ca sunt special pregatite pentru copii... Lucrurile s-au desfasurat asa:
M-au asezat pe mine pe pat, Teo, la mine in brate, de fapt intre picioarele mele, stand si el pe pat, pe propriul fundulet. Un picior de-al meu, peste picioarle lui, si mainile mele incrucisate peste o mana si peste pieptul lui. Contentionare, in toata regula. Pe cealalta mana, lasata in grija asistentei numberone, i s-a pus garoul, sub privirile atente ale micului pacient.
Dupa ce i-a strans bine garoul, numberone mi-a aratat "device-ul" de recoltare "vedeti, este steril" si in timp ce eu cascam gura (de fapt si Teo, foarte atent), asitenta numbertwo a pornit un ren (renul Rudolf, da, da Rudolf the Red Nose) care canta, dadea din maini si din fund cat se poate de tare pe un jingle.
Teo, hop cu ochii la ren! (de ce sa nu recunosc, si eu, ca aproape m-am speriat de zgomot!). Timp in care numberone a bagat acul, nimerind vena din prima (chestie rara pe la cabinetele din Romania... zau).
Teo, hop cu capul spre ea, abandonand renul care tacuse, dar a fost imediat repornit la insistentele mele. "Device-ul" cu pricina, ultra istet, merita descris: acul este foarte scurt, si intra tot in vena; capatul acului are un fel de fluturas mare si verde din care iese o codita lunga si rosie (tubul prin care se scurge sangele) care are in capat un ac pe care se monteaza eprubetele. Partea asta cu acul a stat tot timpul ascunsa in palma domnisoarei numberone, deci as putea spune ca Teo nu a vazut azi niciun ac!
Deci, copilul cand a intors capul, ca reactie la intepatura, n-a vazut de fapt decat fluturasul verde cu codita rosie, despre care am conversat un pic, apoi am schimbat vorba si ne-am concentrat pe Rudolf care a dat din fund pana a obosit. Adica, pana s-au umplut sase eprubete.
Apoi Teo a primit un plasture cu monstri, pe care l-a examinat pana acasa din toate unghiurile... si o diploma pe care scrie "astazi 12 mai voinicelul Teodor primeste aceasta diploma pentru ca nu a varsat nicio lacrima"...


Dupa ce am alergat amandoi pe coridoare vreo jumatate de ora, si ne-am jucat cu toate jucariile de la centrul de joaca (da, CMU Kids, ca o adevarata clinica pentru copii, are centru de joaca... Mereu m-am intrebat cam cate boli se pot transmite de pe jucariile acelea... paranoica de mine!) am intat si la eco, se pare ca totul e in regula. La vezica nu s-a putut uita prea bine, era goala si golita, chiar si dupa un Teddy... a spus ca ar putea suspecta cel mult o infectie urinara, care s-ar vedea la urocultura, daca ar fi. In rest, perfect!
"Ne uitam la televizor la Dorel in burtica" i-a spus Teo doamnei doctor (l-am instruit la greu pe drum despre eco si procedura, ca sa nu se sperie...), "vedem si bemveu?"
Cred ca a intrebat-o asa pentru ca doamna doctor, cand l-a vazut cu BMV-ul de jucarie in mana, i-a spus ca are si ea o masinuta pe care o s-o plimbe pe burtica lui (sonda)...
Bineinteles ca am plecat de acasa bine dotati, just in case: rucsacul Thomas, in care erau pampersi, Teddy, biscuiti, BMW-ul, Alfa-Romeo si o masina de curse... pai se poate altfel?!

Si cu asta basta, am facut si "primele analize de bilant" din viata lui Teo, si a primit si prima diploma de buna purtare!

Bravo Teo! Bravo Teo!
La plecare ne-am tratat cu un croissant de la French Bakery (adica Teo) si am luat la rand toate masinile din parcare, din fericire era si un BMW frumos acolo, si doua Toyota (trei ovale are sigla, mami) asa ca am avut ce admira jumatate de ora cat a durat molfairea croissantului...

Teo spune R

Da, de vreo doua saptamani Teo il spune pe R. Hurray!
Intai suna mai mult ca un H. Bine, intai il sarea complet, sau il inlocuia cu o vocala. (mami ae pau nou, Douel, dai dumu, iepuas, vei-vrei, micaie-mancare).
Apoi a aparut un H tare. Tare frumos as spune.
Si curand dupa el, un R corect, frumos si elegant de nu ne venea sa credem.

Din pacate, n-a durat mult... Nici macar nu l-am prins sa-l inregistrez, n-am fost pe faza...
Noi pronuntam prost pe R (rr-im, ha-ha...), amandoi, deci nu prea are de unde sa-l invete corect, doar de la bunici.
Asa ca, de vreo doua-trei zile, graseeaza si piticul si inca destul de tare. Distractiv, dar mi-e ciuda ca l-a pierdut pe R ala frumos de-acum cateva zile.

Mai avem si alte achizitii "lingvistice"... vorbeste despre, recunoaste, si numeste SIGLE DE MASINI.
"Uite, mami, sigla de: opel, flokzvagen, bemveu, mercedes, dacia, citroen, audi"

Le recunoaste fara gres, a devenit rapid fan BMW dupa ce a vizitat situ-l lor de internet, plin de filme... si cum identifica o sigla, pune repede mana pe ea, daca se poate, apoi se intoarce la vesnica problema, "esapanentele":
"Are esapanente. Pe o parte/ Pe la spate" si hop cu degetelele in ele!!! Negru pe degete mi-a fost tot sejurul la Zarnesti, caci am parcat masina in curte si a avut-o la indemana toata ziua.
Vrrrrm, brrrm, brrrrm, veeeeeeeeee, vrrrrrrrr.... adica asa:

ia te uita ce trece timpul...

Ne-am luat caine, cred...

Vai ce-am mai ras! Radu a gasit o metoda eficienta de a-si transporta jucaria preferata (viermisorul inelat) pentru ca anxietatea de separare sa nu-i mai umbreasca reusita primelor deplasari! Ma tarasc, ma tarasc! (Radu, nu eu...)

Despre cum e sa dormi in cinci paturi

Intrucat am lucrat ani de zile cu stocuri si tot ce tine de ele, iata ca oi fi prins vreo boala.
Imi place sa am stoc.

De obicei de hartie igienica, pachete de cafea, de servetele, sticle de ulei, iar vorba celebra a sotului meu este "dati-mi doua", deci ne potrivim.

Treaba cu stocatul se extinde consumatorist, si uite asa cand gasesc pantofi sa-mi vina (e foarte greu, ce-i drept), bluze care cad bine, jucarii despre care presupun ca nu se pot imparti intre (cei doi) copii sau se pot strica/pierde nascand astfel tragedii... iau doua perechi / bucati.

Tot pe lista asta, avem doua scaune inalte pentru bebelusi (da, pana la urma l-am luat si pe al doilea, la fel cu primul, pentru cei care radeau de lamentarile mele... Teo nu renunta la scaunul lui in favoarea lui Radu, si nu vad de ce as insista.... dati-mi doua!), doua carucioare (a fost o faza de tranzitie in care primele doua s-au intalnit cu urmatoarele doua si am avut patru carucioare, dar am reglementat situatia si acum avem doar doua: cel de gemeni si cel simplu si foarte usor), doua patuturi de bebe (unul de lemn, unul pliant, de voiaj), doua sterilizatoare, unul la mine si unul la mama, etc...etc...etc.

Si, de fapt, ca sa fie mai clar de unde vine toata ameteala asta... avem doua garsoniere!!! Ele formeaza un tot unitar, doua (doua, iar doua) camere si un birou (una din bucatarii), o bucatarie, o baie, si o camara (cealalta baie) cu WC de serviciu. Si multe holuri (de rezerva, da, ce chestie, sunt mai mult de doua....)

Una din camere e camera lui Teo. Care Teo a refuzat sa doarma in patutul de bebe (cel de lemn, cel de voiaj e si el la mama, din vremea cand Teo mai statea pe la ea) cam de la un an si patru luni.
Atunci ne-am hotarat sa-i luam un pat, si ne-am gandit noi, asta e o investitie, mai bine luam direct un pat de adult, decat inca un pat mic de copil care poate nu va avea succes... zis si facut... dati-mi doua, a spus sotul meu, care probabil toata copilaria si-a dorit un pat supraetajat, si uite-asa am achizitionat de la Ikea un pat Hemnes (adica doua) cu etaj, doua saltele, multe cearceafuri (am avut o scuza, patul mare, pe care l-am dat, avea cearceafuri... MARI).
Eram inca insarcinata cand a sosit patul, iar camera cealalta era in renovare, deci goala. Patul (rile) Hemnes a fost singurul loc de dormit din casa, o vreme.
Asa ca eu cu burta si cu Teo dormeam jos, si tati sus, foarte distractiv. Scart-scart, scart-scart...

Am terminat renovarile, s-a nascut si Radu, pe care il astepta nerabdator patutul de bebe. Copil cu personalitate puternica, n-a stat in el nici cinci minute fara sa ne arate, foarte zgomotos, ca sufera, si se simte izolat.

Ajunsesem sa dorm cu el in patul de sus, si am declarat obidita dupa o vreme ca nu mai suport sa urc atata pe scari!!! (scart-scart, scart-scart si vanatai atata timp cat geometric fundul meu e mai lat decat scara)
Vreau pat!!!
Sotul meu s-a dus sa dea o raita pe la Ikea, sa aleaga un pat, pentru camera cealalta. Cea renovata; si, conform principiului enuntat la inceput, s-a intors cu un pat, adica doua, Hemnes, supraetajat, doua saltele, si doua cearceafuri, sa fie...

A declarat, foarte convins, ca era singurul pat bine facut, rezistent, care desi e mare (am dormit patru in el, nu?!) ocupa atat de putin loc, e bine finisat, e din lemn si nu din PAL, si costa mai putin decat un pat dublu standard.
Uite-asa numarul de paturi se ridica la patru. Doua, cele de sus, stau nefolosite, pentru ca e greu sa te urci pe scari, si-apoi, la greutatea mea, scartaie de trezesc toata casa (scarile scartaie, paturile -inca-nu).
Patutul de bebe sta gol. Eu dorm cu bebe intr-un pat, cu picioarele pe un taburet (mi-e frica sa nu-l lovesc noaptea, desi e destul loc), si sotul cu Teo in cealalta camera, in celalalt pat, de jos.

In sfarsit, am declarat ca ne mai trebuie o canapea ceva, daca vine mama sa doarma la noi, ce fac? O urc in patul de sus?! Copiii sunt prea mici inca, nu-i vremea sa urce scarile acelea, dar va veni si asta si abia atunci vom popula eficient paturile din dotare.
In fine, un argument hotarator a fost si furtunoasa intalnire de pe canapeaua foarte ingusta de piele, care intalnire, la o miscare prea ampla s-a soldat cu accident.
Am cazut gramada pe podea, si nu am mai stiut pana la urma daca sunt ametita de la intalnire, sau de la lovitura cu capul de parchet. Sau procentual, cat de la fiecare?!

Acum, fiind amandoi de acord ca ne mai trebuie ceva-pe-care-se-poate-dormi-la-sol-si-nu-in-aer, sotul s-a dus iar la Ikea sa caste gura.
Si s-a intors... nu veti ghici...
NU, nu cu un pat Hemnes cu etaj...(pfhui, am scapat) ci cu un divan, acelasi dimensiuni (90/200) si cu o saltea.
In timp ce el era la shopping, am insfacat surubelnita mea electrica iubita si am demontat in doi timpi si trei miscari patutul de bebe, l-am facut pachet plat cu tot cu salteaua si l-am depozitat elegant sub patul lui Teo.
Am facut curat, am primenit covoarele si am asteptat cuminte transportul, sa vad ce mi s-a pregatit.
Cum montajul a fost atat de simplu (asta iubesc eu la Ikea)... in aceeasi seara am dormit, in sfarsit am dormit bine si fara grija ca ma intorc peste bebe in somn, in patul cel nou! Al cincilea!

Hurray!