Drama. Dezastru. Febra cautarii fara rezultat. Nu-l gasim. Nu-i nicaieri. Shobix. Sobolanul puturos. Mon Doudou... (adica al lui Radu).
Cum se poate pierde un plush intr-o camera? 20mp, un pat, o canapea, sifonier, biblioteca... Foarte multe jucarii, sa fi orbit si tot reuseam sa deosebim sobolanul preferat printre ele. Dar nu-i. Si-am cautat peste tot, am tras patul, am ridicat canapeaua, am miscat dulapul, scaune, cutii cu jucarii, televizorul, am cautat si printre carti, in patul de sus, pe hol, in gunoi, in baie, in bucatarie chiar daca era practic imposibil sa ajunga acolo. Puteam localiza spatial si temporal ultima intalnire cu Shobix, si da, sunt sigura ca nu a parasit sufrageria. Asta nu m-a oprit sa caut tremurand de nervi in masina de spalat, in WC, sub cada si in cosul de rufe. Sau in holul de la intrare. Pe ora ce trece cautarea se extinde parasind punctul logic de origine, fiecare vine cu cate o idee, si singurii care stiu cu siguranta ceva, copiii, nu se exprima deloc inteligibil.
Vine ora de culcare si Radu umbla bezmetic prin casa, cautand si suspinand. Recurgem la "ultima solutie"? imi intreb sotul de parca i-as cere parerea despre un credit nou la banca. Da, fie, hai s-o facem si pe asta.
Unde naiba poate sa dispara??!! Ne mai uitam odata pe jos, pe sus, pe dupa, peste... nu e de gasit.
Desfac pe furis cutia, injur producatorii, nicio sansa sa le priasca orezul de data asta (fiecare membru, gatul, urechile si codita sunt cusute sau capsate pe ambalajul de carton, e foarte clar ca nu au copii, nu stiu ce inseamna cosmarul cadoului ambalat, cand micutul beneficiar urla si bate din picioare "scoate, scoate, desfa, desfa!!!!" si plange amarnic in loc sa se bucure ca are jucarie noua...).
Noul sobolanel adormit e pufos, moale, miroase bine si are o eticheta matasoasa. Dreapta. Neteda. La fel si coada lui roz, catifelata, usor rasucita spre capat. Fetisoara lui de bebe dulce, imi vine sa-l pup. Il depun frumos in pat si ma duc cu Radu la culcare.
I se lumineaza fata cand il vede, de la distanta, de cum am intat in camera, si se repede la el.
Il insfaca lacom. Ma uit la el cu drag, ce simplu e, copiii astia... Doudou replacement. Orice, pentru fericirea puiului mic.
Tipa. Radu tipa. Isi retrage mana scarbit, parca a atins o broasca. Plange si se uita furios, neputincios la mine. Apoi insfaca intrusul de coada, si jap, il arunca din pat.
Hai, dragule, e Shobix, uite-l, ia-l. (l-am spalat de aia e pufos asa) el e, uite-i codita care iti place tie, uite-i eticheta...
Proteste furioase si sobolanul zboara in capul meu.
I l-am mai dat de cateva ori, cu acelasi rezultat. Pana la urma am renuntat, din fericire amandoi, si Radu a adormit la mine in brate, fara doudou. Nu-i rau. Poate a sosit momentul despartirii. Si Teo a avut un fel de doudou, era nedespartit de suzeta lui, si pe la un an si jumatate a renuntat la ea.
L-am pus totusi pe Pufos in pat langa Radu, se trezeste noaptea si il mai ia la morfolit pana adoarme la loc, cine stie, poate adormit... WRONG! Dupa ce m-am trezit brusc pe la trei dupa o ciocnire violenta cu capul tare al Pufosului, pe care Radu il tinea de coada si incerca sa-l arunce din pat, am renuntat.
Am auzit ca in Franta exista magazine specializate care vand Doudou din astia, si inlocuitori de Doudou, spre linistea parintilor... BLA BLA BLA.
Astia ori n-au copii, ori copiii lor n-au Doudou, adica nu au dezvoltat tipul de atasament care face ACEL obiect, si nu "imaginea" acelui obiect, de neinlocuit.
Mirosul atator locuri prin care a fost tarat, al detergentului cu care a fost spalat, in ciuda lacrimilor si protestelor.
Gustul atator mancaruri prin care a trecut, al salivei imbibate cu sarg dupa o spalare, in semn de recunostere si acceptare a micii transformari, forma ne-forma, blana tocita si jerpelita, urechile supte si roase, coada rasucita de atatea ori pe acelasi deget incat pastreaza raza curburilor si cand se odihneste.
Oh, si eticheta. Lui Radu ii plac etichetele. Eticheta e tocita, uzata, colturile i se indoaie usor spre mijlocul ei formand doua tuneluri de diametrul degetului mic, care se odihneste ascuns acolo deseori.
Dragi parinti, cand copilul vostru si-a pierdut animalul preferat de plush, daca s-a ajuns deja la stadiul de Doudou... nu incercati sa i-l inlocuiti! Nu-i luati altul la fel... nu-i dati altul identic si nu incercati sa-l convingeti ca este ACELASI.
Consolati copilul ca dupa o pierdere importanta, caci pentru el chiar asta este!
Ducand ideea la extrem, cum ar fi sa va dea intr-o zi la gradinita alt baietel? ("nu vedeti, doamna, seamana leit cu al dumneavoastra! acelasi par, aceleasi haine, si la fata seamana binisor... NU VA PLACE???")
Doudou s-a pierdut. Il vom plange. Apoi il vom uita. Sigur il vom plange impreuna caci vom adormi mai greu. Si sigur el, copilul, il va uita mai repede decat noi, parintii...
Ca dovada ca am continuat sa caut. Am intors un pahar. O cana. Si o vaza cu gura in jos. Ma duc acum repede sa le multumesc si sa le intorc la loc.
Da, caci l-am gasit!!!!!
Dupa ce am vizitat de cateva zeci de ori toate locurile in care ar fi putut sa incapa Sobolanul Puturos, care s-a pierdut marti pe la amiaza, astazi, sambata, mi-a dat in gand sa ma uit si in locuri unde n-ar fi putut sa incapa nicicum. Doar asa, pentru ca logica spune ca un sobolan de plush nu are cum sa dispara fara urma dintr-o camera. Si pentru ca babele spun ca daca intorci un pahar cu gura in jos, sigur vei gasi ceea ai pierdut.
Exclus sa fi fost aruncat pe geam, niciunul din copii nu ajunge sa-l deschida. Nu mai zic ca avem si plasa. Asadar logica spune ca el e inca in camera, bine ascuns, sau atata de "la vedere" incat nu-l putem vedea.
(nu mai zic ca am cautat si in lampa)
Si ma strecor, obrazul si tampla turtite dureros, pana ce un ochi reuseste sa survoleze curios spatiul infim ramas intre perete si biblioteca. Sobolanul Puturos imi face cu ochiul, sta de marti cu capul in jos, infipt acolo la racoare.
Cred ca a fost aruncat cu putere, violenta, as zice, in sus, busit de perete undeva deasupra televizorului, de unde a alunecat in viteza si, profitand de faptul ca la noi in bloc niciun perete nu face unghi chiar drept cu nicio podea, s-a infipt ca o pana, curband nitel spatele, se pare flexibil, al bibliotecii. Nu stiu exact, caci nu vrea sa-mi povesteasca.
A fugit repede la Radu in brate si nu pot descrie in cuvinte bucuria regasirii, dupa ce l-a privit intai cu reticenta, fiind sigur ca il tentez din nou cu Pufosul, l-a pipait pe la urechi, coada si eticheta, si l-a mirosit.
Apoi l-a insfacat de un picior si s-a suit singur in pat, unde a adormit instantaneu cu degetul mic varat in eticheta rasucita.
Ce va spuneam, parintii sunt mai stresati decat copilul cand se pierde un Doudou...
