Perle via gradinita

Acum avem si martori la perlele lui Dorel...
Ce mi-a povestit directoarea de la gradinita. Dorel statea pe scari in curte si se uita (cam in gol asa) la un perete.
"ce faci Teodor acolo?"
- Shhht, ma uit la film!
"la ce film te uiti?"
- Ucenicul vrajitorului
"aha... pot sa stau si eu langa tine?"
- Sigur ca da! Shht!
"da, totusi zi-mi si mie despre ce-i vorba in film, ca n-am vazut de la inceput"
- Pai transforma astia masini vechi in masini noi!
"hm... programul Rabla?"
- Da, cam asa.
Peste cateva momente.
- Poti sa pleci acuma.
"de ce?"
- Pai nu vezi? sunt reclame. Te chem eu cand incepe...

meeting aviatic 17 iulie 2010

Ti-a placut, Dorele, la aeroport?

- Daaa, mami.

Ce ai vazut acolo?

- Avioane!

Si cum faceau avioanele?

- Se rasuceau! Stii cum se rasuceau? Ca capul pisicii din filmul cu Alice!

!!! (:D)

- Si am vazut si o sigla!

Ce sigla? De avion?

- Nuuu... O sigla maaaaare de mercedes din ala vechi!

Mami, te iubesc!

Mami?

...

Maaami?!

Da.

Mami, te iubesc.

Si eu te iubesc, puiule!

Mami... Da stii ce mult te iubesc?

???

Eu sunt OMUL tau! Intelegi? Te iubesc de mititel! Asa de mult te iubesc!

Continua cu o imbratisare si cativa pupici.


Pentru cine nu cunoaste... exista folclor :D
Copacelul din gradina
Primavara a-nverzit
Si cu raze de la soare
Alb ca neaua a-nflorit.

Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.

Primavara copacelul
De omizi l-am curatat
Si la toamna urmatoare
Rod bogat am adunat.

Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.

febră mare

Din nou. Adică iarasi. Mai rau ca data trecuta. Tot Teo. Am amânat plecarea in concediu şi ne-am luptat o noapte intreaga cu 40 de grade. 40.0 scria frumos pe ecranul termometrului digital.

Am ajuns la doctor şi n-am mai putut evita recoltarea de sânge pentru analize. Eram puţin "agitată" ma gândeam cum îi prinde lui acum cu febra aia să-l chinuie şi să-l inţepe şi să-i ia sânge... De, mamă toantă de baiat.

Băiatul meu, un curajos, şi mai ales un curios! N-a vrut să tina capul întors, s-a uitat pe parcursul întregii proceduri şi a cerut şi explicatii. Da de ce mă ţii de mână? Da de ce ma legi cu aia?
Cand l-a inţepat s-a uitat foarte atent, nici măcar n-a tresarit, şi zice "mami, uite mi-a pus o aţă cu fluturaş, o aţă hoaţă, care imi fură sângele...

Aseară stăteam amândoi pe canapea şi ne uitam la televizor. Mami, de ce au îmbătrânit tălpile tale?
Uuuuf, abia aştept să ajungem la mare, să-mi întineresc niţel tălpile prin nisip...

gandesc... deci am ce vorbi!

Una din perlele lui Teo cu care mi-a inseninat aceasta dimineata:

Radu si soricelul lui de plus, numit acum de proprietar insusi "Shopiii" sunt nedespartiti. Cand l-am vazut ca il apuca de coada si il pocneste de un geam, lasandu-l apoi pe covor si uitand de el, m-am mirat (desi, clar, era doar o metoda safe de explorare a partilor tari) si i-am zis "radu, ce-i faci lui Shopi, dragul de el - unde l-ai lasat, doar sunteti inseparabili!"

La care Radu se uita dupa Shopi prin casa si-l recupereaza bucuros, de parca nu-l mai vazuse de o saptamana, uitand de geam (intre timp se catarase pe pervaz, Shopi ii spusese ca nu e niciun pericol..) iar Dorelu se pune pe gandit.

- Mami. Eu si Dudu... suntem separabili, sa stii! Toata ziua suntem separabili, si numai seara la culcare suntem inseparabili!
Dudu e maimutica de plus cu care doarme Teo.

Cel mai pretios "la multi ani"

Cel mai pretios "la multi ani" este "la multi ani, mami!"

Si pentru ca m-au intrebat prietenii cum am petrecut de ziua mea, mi-am amintit un pic de multe alte zile de nastere.

Anul acesta n-am facut nimic special, o zi de stat cu copilasii, ca multe altele. Nu am apucat sa ma simt de 36 de ani, oricum, de cand am nascut am dat in mintea copiilor, am un an, ba doi, ba trei...

Imi amintesc ca ma mai apuca cate o panica mica pe vremuri, ziceam uite, am facut 30 si n-am realizat nimic... uite 32... cand am fost de ziua mea o saptamana la Roma si TL (pe vremea aia domnul arici sef suparat pe viata si care nu-si dorea copii in lumea asta de cacat) n-a avut chef sa facem sex in istoricul oras, doar ne-am tarat talpile ranite pe drumuri inhaland maretie si mestecand trecut glorios.
Iar mie imi parea putin rau, pentru ca imi propusesem sa raman insarcinata la Roma, ca sa suprapun putin istoria mea umila cu misterele antichitatii.
N-a fost sa fie, dar a fost sa fie ultima noastra vacanta de oameni singuri si fara obligatii si fara griji si fara stress... si nu, atunci nu ne simteam deloc asa... ce pacat.
Apoi s-a schimbat totul, m-am schimbat eu, am primit o sansa de a ma naste si a creste din nou. Si nu odata... ci de doua ori... AMIN!


Si pentru ca sotul meu m-a tot pupat de ziua mea si mi-a tot zis la multi ani, Teo a produs o perla frumoasa cadou.

- Mami, de ce te-ai iubit tu cu tati?

M-a luat un pic prin surprindere intrebarea, si i-am raspuns spontan:

- Ca sa avem doi copii frumosi si destepti si iubiti ca voi!

S-a incruntat la mine:

- Mami eu nu-i cunosc... Inca doi? Exact ca mine si ca Radu?!!! Cum ii cheama...?!

- VOI DOI... MA!!!

gradinita, reloaded

Ehei, a trecut o luna de la ultimul articol despre gradinita. De ce oare, ia sa vedem, ghiceste cineva?!
E destul de simplu... n-am prea fost la gradinita luna asta (doar vreo doua saptamani), apoi ne-am luptat din toate puterile cu o viroza pacatoasa, abia de am scapat fara spitalizare... aerosoli, siropele, homeopate, o gramada de vizite la doctori... mucisori si tuse la greu si pusee de febra peste 39, cu recod absolut la Teo, 39.7

A fost groaznic, nu dorim sa mai trecem prin asa ceva si nimanui nu dorim asta...

Teo a reluat gradinita pe 3 mai, Radu inca nu, abia luni il duc si pe el.

Reintegrarea a fost neasteptat de pasnica, dupa ce mi-a cerut de cateva ori sa confirm ca vin sa il iau, si ca nu, nu il las acolo (cu explicatiile de rigoare, cum ca ar fi si imposibil sa-l las acolo, pentru ca gradinita se inchide, toti copiii merg acasa la parintii lor... da, si eu vin sa te iau... la ce ora? da, da, chiar vin... sigur vin!!!)
Nu-mi explic de unde ii vine nesiguranta, de unde ideea ca as putea sa ratez sa-l iau... ma intristeaza nespus sa-l vad nesigur si temator ca s-ar putea intampla asa ceva! Sa-l las acolo... brrr....

Progresul se vede, zilnic vine cu cate ceva nou, franturi de cantec, cuvinte noi in engleza sau germana, e fantastic cat de repede asimileaza si cum se schimba.

Marti, a doua zi dupa revenire, m-a luat prin surprindere intrebandu-ma daca poate si el sa doarma in patutul lui de la gradinita, ca are si el patutul lui care il asteapta...
M-am bucurat ca a venit de la el, chiar ma gandeam intens cum as putea sa-l aduc spre aceasta etapa cat mai netraumatic. I-am pregatit pijamaua si miercuri i-am explicat ca voi veni sa il iau cand se trezeste. M-a intrebat ce-i drept, cu lacrimi in ochi, daca mai vin sa il iau si, dupa ce a fost satisfacut de raspunsuri, a plecat la copii fara sa se mai uite in urma.
Ora de culcare a venit fara probleme, baietelul meu curajos si-a incercat patutul impreuna cu Maimuta Dudu si au dormit fara probleme de miercuri in fiecare zi!

Cum n-am avut masina chiar de miercuri, si am recuperat-o doar vineri, am avut cateva probleme la revenirea de la gradinita cu mijloacele de transport in comun. Desi calatoria in sine ii place foarte mult, aproape de casa incep scene neasteptate, cu plansete, urlete si tipete. Nu reusesc sa-i dau de capat. In fiecare zi a fost alt leit-motiv, singura trasatura comuna fiind ora si manifestarile.
Miercuri s-a suparat ca vorbeam la telefon. Apoi a urlat la mine ca nu vrea acasa. Apoi, ca nu vrea niciun frate. Si cum a intrat pe usa a sarit la bataie cu cel mic.
Joi a vazut intr-o masina parcata un ford cu eleron, de jucarie. Lipit de bord. A incercat sa deschida masina, abia l-am smuls de acolo ca incepea sa care pumni in masina omului... apoi mi-a urlat pana acasa ca vrea ACUM ford cu eleron... ACUM!!!
La usa aceeasi placa, nu vreau acasa, nu vreau sa am niciun frate (de unde?! de ce?!)
I-am separat inainte sa se bata si am stat cu Teo in alta camera pana s-a calmat. N-a fost prea dragut.
Vineri mi-a facut o scena la urcarea in tramvai. El vrea sa bea apa. Jos din tramvai! Aici pe strada! Nu vreau sa ma urc! Nu vreau sa beau in tramvai!!!!
Abia l-am urcat, si nu l-as fi urcat deloc daca nu am fi stat deja 25 de minute in statie pana sa apara primul 19. Dar n-am avut ce face, l-am luat pe sus si ne-am urcat, a zbierat in tramvai inca vreo doua statii spre "deliciul" calatorilor.
La service s-a potolit, a admirat masinile expuse si apoi ne-am recuperat masina noastra si am calatorit spre casa fara probleme.
Inca nu stiu ce-a fost asta... si de ce.

Urmatoarea etapa va fi obisnuirea cu transportul oferit de gradinita. Pentru ca, in curand, prea curand, incep serviciul.
Iar de luni, revine si Radu la gradinita, sper ca de data asta sa reziste mai mult de 4 zile sanatos.
Wish me luck!

Frumoasa din Padurea Adormita

Seara trecuta, pentru prima data, Teo a avut rabdare sa-i citesc o poveste. Cu zane, dintr-o carte... cu litere...
A fost sa fie Frumoasa din Padurea Adormita.

Dupa ce am citit-o vroia sa o mai cititm de cateva ori, pana la urma am stins lumina si am "re-povestit" de cateva ori, pana a adormit "si au trait frumosi si fericiti... 100 de ani"...
:D

Pana aseara era foarte reticent la ideea de lectura. Prefera sa-i povestesc ceva, cel mai des sfarsind sa povesteasca el (despre niste masini) si eu sa adorm cuminte mormaind "da... da... ihi..."
Acum mi-a cerut specific "sa-mi citesti" "poveste cu zane"!
Ce face gradinita din copil...

aveti grija de aspectul dumneavoastra :D

De o vreme bunicul isi lucreaza un dinte, si nepotul curios nu-l slabeste din "de ce"-uri.

"Da de ce"? "si te doare"? "si cum ti l-a scos"? "si ti-l mai da inapoi"? "tot p-ala"?

Astazi la plimbare s-au intalnit cu o vecina al carei zambet larg si nefinisat l-a impresionat pe copil:

"auzi da dintele tau cand e gata sa ti-l puna doctorul la loc in gura??"

Asa sunt copiii, mami!

Dorele, ce te vei face tu cand vei fi mare? Vad ca te pricepi deja asa de bine la masini...
- Eu cand o sa fiu mare.... (pauza de gandire intensa)
Da?
- o sa ma fac... OM MARE! Da, om mare o sa ma fac.
Bravo Dorele, asa sa faci. Imi place de tine!
- sunt destept?
Da, esti foarte destept. Si asa de dragalas.
- Asa sunt copiii, mami....

Am inceput gradinita...

Mda. Am inceput-o.... sau mai bine zis ne-a cam inceput ea pe noi.

22 martie e de fapt inceputul sfarsitului, si mi-am tot promis ca o sa povestesc "la jurnal", ca sa am ceva amintiri, desigur din perspectiva mea de parinte, dar n-am reusit sa ma adun.
Pana la urma hai sa-ncep cumva. Am inceput deci, pe 22 martie. La o gradinita particulara aleasa pe criterii mai mult sau mai putin practice, in niciun caz financiare...
Mancare gatita inhouse, camere de supraveghere, putini copii in grupa, transport la cerere si faptul ca primesc si pitici sub doi ani la o grupa speciala de bebelusi, versus distanta & trafic criminal de dimineata... locatie langa parc versus curtea cam mica si scarile cam abrupte dupa gustul meu, vacante mai putine decat la stat(doar doua saptamani, una de Paste si una de Craciun) versus pretul nu tocmai accesibil...
In fine.

Prima zi a decurs oarecum normal, Teo s-a prezentat cu placere acolo, dar a inceput sa miorlaie de indata ce s-a prins ca el ramane si eu plec. Apoi au inceput problemele, la care oricum ma asteptam, cu plans rauri de lacrimi pana sa plec eu de acolo, si plans rauri de lacrimi cand ma vedea ca vin sa-l iau... "ai venit? credeam ca nu mai vii"...

Educatoarea i-a spus ca intarzii (eu nu intarziam, dar notiunea timpului e relativa la el) ca sa-i cumpar o masinuta, si asta a generat o multime de discutii filosofico-didactice pe marginea intrebarii zilnice "azi ce masinuta mi-ai adus?!"

Deci luni a fost cum a fost, marti mai rau, miercuri si mai rau, joi mai bine si vineri si mai bine.
As fi crezut ca lunea a doua va fi si mai bine, dar n-am apucat sa aflu pentru ca Viroza, la care de altfel ma asteptam, a dat navala sambata.
Ca atare saptamana Patimilor am patimit-o cu muci si laringita, pusee de febra, si ei, amandoi, si eu, mai rau ca niciodata, si ca amandoi la un loc.
Ca un fel de recompensa insa, am constatat cu surprindere ca, dupa numai o saptamana in colectivitate, ne-a cantat un cantec nou. Teo canta, si Radu zumzaia pe fundal si executa dans tematic. Ne-am spart de ras... "copacel, copacel / te iubesc de mititel"

Dupa Paste gradinita a fost o saptamana in vacanta, ca de altfel tot poporul.
Luni 12 aprilie am reluat "proiectul", de data asta cu proteste din prima, cum desfasuratorul nu mai era o noutate.
Unde mergem? Nu vreau sa merg! Eu raman acasa! Sunt cuminte pana vii tu...
L-am suit cu greu in masina, unde a stat cuminte (e clar ca isi aminteste de zdruncinaturile in utero, altfel nu-mi explic cum de in masina avem leacul tuturor crizelor, atata timp cat motorul e pornit) si mi-a ascultat explicatiile exhaustive asupra nevoii de a frecventa gradinita, scoala, liceul, apoi facultatea sau macar o scoala de meserii...
Cumva sintagma "pana si ca sa conduci masina trebuie sa faci o scoala, scoala de soferi!!!" a parut sa il convinga pe deplin. Asta desigur pana am parcat langa gradinita, si am oprit motorul. Urlete. Nu vreaaaaauuuu aiiiiiici!!!! Tavaleala pe jos. Agatat de poarta. Agatat de usa de la intrare, agatat de cuier.
S-a linistit cand una din educatoare l-a luat in brate si l-a incantat cu diverse, lasandu-ma sa plec, dupa ce i-am explicat cand anume vin sa-l iau.
Parea ca de asta se teme cel mai tare. Ca nu mai vin sa-l iau, asa ca am insistat cat am putut cu asigurari ca, dupa masa de pranz, ma gaseste in hol asteptandu-l.

Marti, copie fidela a zilei de luni, cu bonus acasa unde a trebuit sa-l alerg ca sa-l pot imbraca, si sa-l duc in brate la masina pentru ca pe picioare n-a vrut, agatindu-se de usa de la intrare, si cu supliment la gradinita, unde s-a aruncat pe spate cand a vrut educatoarea sa-l ia in brate, lovindu-ma peste fata si zburandu-mi ochelarii de pe nas...

Miercuri a inceput sa planga inca de dimineata, cand a venit la mine in pat. Hai ca-i tarziu, trebuie sa plecam la gradinita, si pac! a inceput cu smiorcaiala...

Am pornit totusi destul de hotarata sa nu-mi ies din fire si sa incerc sa-l calmez, sa-i dau curaj si incredere, am varsat la rand din mine tot ce mi-a venit "la inspiratie"...

Iata "strategiile", nu stiu care din ele a avut efect... oare???

1. i-am spus ca e normal sa planga, si sa nu-i placa gradinita, dar face parte din viata si nu avem incotro, ca sa ajungem sa facem ce ne place trebuie sa trecem si prin astea.
Adica, nu i-am negat sentimentele, i le-am recunoscut, si l-am lasat sa simta ca il inteleg (nici mie nu-mi placea la gradinita cand eram de varsta ta, nici Iuliei... dar lui tati ii placea :D) si ca e liber sa exprime ceea ce simte.

2. desi e ok sa planga si sa nu-i placa, nu e ok sa se tavaleasca pe jos, sa se arunce din bratele educatoarei cu capul de diverse si sa dea din picioare, lovindu-ne.
Daca imi arata ca stie sa se poarte si nu se mai tavaleste, mai primeste masini (el ar vrea una pe zi, vai de finantele noastre daca ne-am lua dupa el) daca nu, nu mai primeste nicio masina noua.
Adica, desi iti inteleg sentimentele, si ti le accept, manifestarea acestora are o limita. Tavaleala si loviturile sunt dincolo de aceasta limita. Oau... suna ca la carte...

3. mi-a spus ca el plange in bratele educatoarei pentru ca ii e dor de mine, si vrea ca ea sa-i povesteasca ceva despre mine.
Asa ca l-am intebat, de unde crede el ca ma cunoaste pe mine cineva de la gradinita, cand el si numai el ma cunoaste pe mine cel mai bine?
Ce-ar fi sa-i povestesti tu educatoarei despre mine, tot ce-ti aduci tu aminte, ca doar stii atatea lucruri despre mami. Cand ti-e dor, te duci la ea si-i povestesti despre mami, si ea o sa te asculte.
Curat inspiratie am avut aici...

4. In timp ce-l fugaream prin casa ca sa-l imbrac, m-a intrebat din minut in minut daca vin sa-l iau dupa ce mananca de pranz, si i-am zis de fiecare data ca da, desi la un moment dat am fost asa tentata sa-i zic NU MAI VIN DACA TE MAI TAVALESTI PE JOS SI NU MA LASI SA TE IMBRAC!!! dar m-am abtinut si tare bine am facut.

5. si nu in ultimul rand cred, i-am dat pastilutele homeopate de nervi si teroare de la Hylands, cate una la 15 min si 2 cand am ajuns la gradi (in total 5, cam un sfert din doza de criza, care e 2 pastilute la 15 min de 8 ori apoi cate 2 din 4 in 4 ore pana trece criza).
Sunt sigura ca au avut si ele efect, ca doar pentru asta sunt facute. A fost mult mai calm, mai dispus sa rationeze si sa raspunda la dialog...
O sa investighez cu homeopata noastra si varianta florilor lui Bach.

6. i-am tot zis, in ideea sa nu se simta singur si sa nu planga pana la epuizare, ca o supara pe Pops (burtica) daca plange asa, si o sa o doara pe Pops si nu mai are niciun farmec, asa sa te doara burta nu poti nici sa te joci...

Cand am ajuns la gradinita, s-a dat jos din masina, s-a dus direct in clasa, a luat-o pe educatoare de mana si dus a fost cu ea sa-i povesteasca el ceva de mami a lui.
Nici pa nu mi-a zis, nici vii sa ma iei, nimic.

Chiar nu stiu care "strategie" a avut efect, dar asa bine imi pare ca nu mi-am iesit din fire si am avut rabdare cu el!
Evident am fugit sa cumpar niscai masini, si am stocat in portbagaj pentru copii cuminti care nu se tavalesc pe jos la gradinita...

Din fericire, joi si vineri au decurs la fel de lin, fara lacrimi, doar de cateva ori intrebarea, pe un ton din ce in ce mai sigur "vii sa ma iei exact dupa ce mananc de pranz, da?", si desigur, si-a facut in fiecare dimineata datoria de a incerca "azi nu mergem la gradinita, nu-i asa? Nu acum, acum mergem in parc / la Carrefour/ la Cora"...
Vineri nu s-a incheiat la fel de bine cum a inceput, i s-a pus pata pe o masinuta de la gradinita, pe care a vrut cu orice pret s-o ia acasa, si cu orice pret nu l-am lasat pentru ca nu sunt de acord ca putem lua orice de oriunde, oricand ne vine cheful. Interdictia a degenerat in criza de isterie, care a degenerat si ea... abia acasa am putut sa stam de vorba si sa ne explicam, cerem iertare unul altuia s.a.m.d.

Privim acum cu optimism (?!?!?!) spre ziua de maine... o noua saptamana de gradinita ne va pune nervii la incercare.
Azi dimineata primul lucru dupa ce s-a trezit m-a intrebat "azi nu mergem la gradi, nu-i asa???!??!! Alta data mergem...."
Auspicii... favorabile?!

Sentimente

Teo se tot foieste in pat pe intuneric, freaca o masinuta pe tablia patului si bombane in surdina.
Mi-am pierdut rabdarea asa ca ridic vocea la el un pic, culca-te odata mai copile!!! E aproape 11!!! GATA FOIALA!!!

Te urasc! Imi raspunde el prompt.
Bine. Eu te iubesc si tu stii asta.

Mai trece putin timp... iar foiala, iar vrrrrmmmm, vrrrrrmmmmm... Ce ti-am zis sa te culci?!?!?! E miezul noptii deja!!! Inchide ochii si liniste!

Esti urata!!!!, vine si replica.
(mda, stiu).

Cateva minute liniste.
Hai sa te plimb cu mercedesu meu, nu mai dormi atata!!!

Ce (mai) inseamna Pastele pentru mine...

Pentru mine, din 2007, succesiunea evenimentelor de Paste este urmatoarea:

- Duminica, acasa, calm, pace, plus plimbare, insorita daca se poate pe Aviatorilor si prin Herastrau. Hristos a inviat!

- Luni, masa la ai mei... Noaptea, dupa ce am ajuns acasa, mi s-a rupt apa si am plecat la spital

- Marti, s-a nascut Teo, primul meu fiu.

Desi de-atunci mai am un fiu, am mai nascut odata, si nu intotdeauna Pastele pica in aceeasi zi, simt aceeasi emotie pe care am simtit-o atunci.

Asa ca de anul acesta, vom avea un nou obicei. De Paste, mami primeste si ea un tort! Tort de mama. Aniversam trei ani de cand am fost mama pentru prima oara. De Paste.

Postez acum, marti, la 16.45. Acum s-a nascut Teo... chiar la aceasta ora. Sunt ametita. De fericire!

Hristos a inviat!

Oua rosii, vopsite in Joia mare si decorate de Teo cu abtibilduri cu gargarite. Nu s-a spart niciunul, desi manevrele n-au fost tocmai... fine...



Pasca, buna dar cam mica, le-a luat vreo jumatate de ora s-o dea gata...
Data viitoare, scara 1:1...



Despre cele sfinte, Teo deja si-a format o parere si nu prea renunta la ea.
Aseara in timp ce urmaream slujba la TV:
"eu nu vreau sa merg la biserica!"
de ce puiule, uite ce frumos e la biserica, e casa lui Doamne-Doamne...
"nu vreau, ca acolo sunt oamenii aia rai!"
care oameni rai?!
"oamenii aia foarte rai, care l-au prins pe Iisus si i-au facut rau..."

Iepurasul le-a adus masinute, de data asta la fel, si autobuze, tot la fel, ca sa nu se mai bata pe ele.
S-au batut oricum, doar putin, si au cazut la pace, Radu a vrut doua autobuze, Teo doua masinute, si cu ele in cate-o mana s-au ciocnit pana le-au facut praf...

Tot iepurasul a adus tort pentru baietelul care implineste trei ani peste o saptamana:



Baietelul, impreuna cu taticul, au bricolat din lut "lumanarea" in forma cifrei trei, pentru ca tati a uitat sa cumpere...



A suflat cu patos in lumanare, si a reusit s-o stinga din vreo doua incercari. La anul cred ca putem sa-i povestim si despre dorinte...

La multi ani, Teo!



Cadoul si l-a ales singur:



Cred ca o sa-l folosim pentru sporturi extreme, toata familia, vreo 10 ani de-acum incolo...

Si la final, dorim intregii blogosfere, cat si sferei albastre si un pic mai mari SARBATORI FERICITE, cu pace si lumina, HRISTOS A INVIAT!

Ti-ai pierdut vocea?

Tragem toti pe rand cu nesat dintr-o viroza scarboasa cu febra 39.2, dureri crancene de cap, amigdalita, laringita... si ce se mai da bonus (muci, varsaturi, sa nu va inchipuiti ca reduceri la colectia de primavara).

Intai Radu, apoi Teo au facut febra, cu gatul in pioneze si vocea ragusita, lipsa de apetit, voma si ceva mucisori... apoi tati, febra mare si dureri de cap, si in cele din urma ieri m-a doborat pe mine, cu amigdalita pultacee, febra si dureri groaznice de cap, dar nu la fel de groaznice ca cele de gat.
Mai pe intelesul tuturor, parca as mesteca cioburi. Ma doare rau, dar parca trebuie sa termin toata portia, si mai e ceva de rontait.

Azi dimineata n-am reusit sa ma adun si sa conduc pana la gradinita (am inceput si gradinita, dar despre asta... in alt post) si zaceam asa pe fotoliu, cu marea bucurie ca ei, copiii sunt ceva mai bine, fara febra...
Cand il aud pe Teo vorbind asa cam ragusit si jos, aspru.
- Aoleu, copile, zic... ti-ai pierdut vocea?!
Si el foarte senin, raspunde...
- Nu mami, n-am pierdut-o. Am pus-o aici pe raft sa se odihneasca.
- Ce ma?
- Vocea mea, mami...

Ce sa mai zic? N-a pierdut-o. O are. Inca.

Lost&found

Drama. Dezastru. Febra cautarii fara rezultat. Nu-l gasim. Nu-i nicaieri. Shobix. Sobolanul puturos. Mon Doudou... (adica al lui Radu).
Cum se poate pierde un plush intr-o camera? 20mp, un pat, o canapea, sifonier, biblioteca... Foarte multe jucarii, sa fi orbit si tot reuseam sa deosebim sobolanul preferat printre ele. Dar nu-i. Si-am cautat peste tot, am tras patul, am ridicat canapeaua, am miscat dulapul, scaune, cutii cu jucarii, televizorul, am cautat si printre carti, in patul de sus, pe hol, in gunoi, in baie, in bucatarie chiar daca era practic imposibil sa ajunga acolo. Puteam localiza spatial si temporal ultima intalnire cu Shobix, si da, sunt sigura ca nu a parasit sufrageria. Asta nu m-a oprit sa caut tremurand de nervi in masina de spalat, in WC, sub cada si in cosul de rufe. Sau in holul de la intrare. Pe ora ce trece cautarea se extinde parasind punctul logic de origine, fiecare vine cu cate o idee, si singurii care stiu cu siguranta ceva, copiii, nu se exprima deloc inteligibil.

Vine ora de culcare si Radu umbla bezmetic prin casa, cautand si suspinand. Recurgem la "ultima solutie"? imi intreb sotul de parca i-as cere parerea despre un credit nou la banca. Da, fie, hai s-o facem si pe asta.
Unde naiba poate sa dispara??!! Ne mai uitam odata pe jos, pe sus, pe dupa, peste... nu e de gasit.
Desfac pe furis cutia, injur producatorii, nicio sansa sa le priasca orezul de data asta (fiecare membru, gatul, urechile si codita sunt cusute sau capsate pe ambalajul de carton, e foarte clar ca nu au copii, nu stiu ce inseamna cosmarul cadoului ambalat, cand micutul beneficiar urla si bate din picioare "scoate, scoate, desfa, desfa!!!!" si plange amarnic in loc sa se bucure ca are jucarie noua...).
Noul sobolanel adormit e pufos, moale, miroase bine si are o eticheta matasoasa. Dreapta. Neteda. La fel si coada lui roz, catifelata, usor rasucita spre capat. Fetisoara lui de bebe dulce, imi vine sa-l pup. Il depun frumos in pat si ma duc cu Radu la culcare.
I se lumineaza fata cand il vede, de la distanta, de cum am intat in camera, si se repede la el.
Il insfaca lacom. Ma uit la el cu drag, ce simplu e, copiii astia... Doudou replacement. Orice, pentru fericirea puiului mic.

Tipa. Radu tipa. Isi retrage mana scarbit, parca a atins o broasca. Plange si se uita furios, neputincios la mine. Apoi insfaca intrusul de coada, si jap, il arunca din pat.
Hai, dragule, e Shobix, uite-l, ia-l. (l-am spalat de aia e pufos asa) el e, uite-i codita care iti place tie, uite-i eticheta...
Proteste furioase si sobolanul zboara in capul meu.

I l-am mai dat de cateva ori, cu acelasi rezultat. Pana la urma am renuntat, din fericire amandoi, si Radu a adormit la mine in brate, fara doudou. Nu-i rau. Poate a sosit momentul despartirii. Si Teo a avut un fel de doudou, era nedespartit de suzeta lui, si pe la un an si jumatate a renuntat la ea.

L-am pus totusi pe Pufos in pat langa Radu, se trezeste noaptea si il mai ia la morfolit pana adoarme la loc, cine stie, poate adormit... WRONG! Dupa ce m-am trezit brusc pe la trei dupa o ciocnire violenta cu capul tare al Pufosului, pe care Radu il tinea de coada si incerca sa-l arunce din pat, am renuntat.

Am auzit ca in Franta exista magazine specializate care vand Doudou din astia, si inlocuitori de Doudou, spre linistea parintilor... BLA BLA BLA.

Astia ori n-au copii, ori copiii lor n-au Doudou, adica nu au dezvoltat tipul de atasament care face ACEL obiect, si nu "imaginea" acelui obiect, de neinlocuit.
Mirosul atator locuri prin care a fost tarat, al detergentului cu care a fost spalat, in ciuda lacrimilor si protestelor.
Gustul atator mancaruri prin care a trecut, al salivei imbibate cu sarg dupa o spalare, in semn de recunostere si acceptare a micii transformari, forma ne-forma, blana tocita si jerpelita, urechile supte si roase, coada rasucita de atatea ori pe acelasi deget incat pastreaza raza curburilor si cand se odihneste.
Oh, si eticheta. Lui Radu ii plac etichetele. Eticheta e tocita, uzata, colturile i se indoaie usor spre mijlocul ei formand doua tuneluri de diametrul degetului mic, care se odihneste ascuns acolo deseori.

Dragi parinti, cand copilul vostru si-a pierdut animalul preferat de plush, daca s-a ajuns deja la stadiul de Doudou... nu incercati sa i-l inlocuiti! Nu-i luati altul la fel... nu-i dati altul identic si nu incercati sa-l convingeti ca este ACELASI.
Consolati copilul ca dupa o pierdere importanta, caci pentru el chiar asta este!

Ducand ideea la extrem, cum ar fi sa va dea intr-o zi la gradinita alt baietel? ("nu vedeti, doamna, seamana leit cu al dumneavoastra! acelasi par, aceleasi haine, si la fata seamana binisor... NU VA PLACE???")

Doudou s-a pierdut. Il vom plange. Apoi il vom uita. Sigur il vom plange impreuna caci vom adormi mai greu. Si sigur el, copilul, il va uita mai repede decat noi, parintii...

Ca dovada ca am continuat sa caut. Am intors un pahar. O cana. Si o vaza cu gura in jos. Ma duc acum repede sa le multumesc si sa le intorc la loc.
Da, caci l-am gasit!!!!!
Dupa ce am vizitat de cateva zeci de ori toate locurile in care ar fi putut sa incapa Sobolanul Puturos, care s-a pierdut marti pe la amiaza, astazi, sambata, mi-a dat in gand sa ma uit si in locuri unde n-ar fi putut sa incapa nicicum. Doar asa, pentru ca logica spune ca un sobolan de plush nu are cum sa dispara fara urma dintr-o camera. Si pentru ca babele spun ca daca intorci un pahar cu gura in jos, sigur vei gasi ceea ai pierdut.
Exclus sa fi fost aruncat pe geam, niciunul din copii nu ajunge sa-l deschida. Nu mai zic ca avem si plasa. Asadar logica spune ca el e inca in camera, bine ascuns, sau atata de "la vedere" incat nu-l putem vedea.
(nu mai zic ca am cautat si in lampa)
Si ma strecor, obrazul si tampla turtite dureros, pana ce un ochi reuseste sa survoleze curios spatiul infim ramas intre perete si biblioteca. Sobolanul Puturos imi face cu ochiul, sta de marti cu capul in jos, infipt acolo la racoare.
Cred ca a fost aruncat cu putere, violenta, as zice, in sus, busit de perete undeva deasupra televizorului, de unde a alunecat in viteza si, profitand de faptul ca la noi in bloc niciun perete nu face unghi chiar drept cu nicio podea, s-a infipt ca o pana, curband nitel spatele, se pare flexibil, al bibliotecii. Nu stiu exact, caci nu vrea sa-mi povesteasca.
A fugit repede la Radu in brate si nu pot descrie in cuvinte bucuria regasirii, dupa ce l-a privit intai cu reticenta, fiind sigur ca il tentez din nou cu Pufosul, l-a pipait pe la urechi, coada si eticheta, si l-a mirosit.
Apoi l-a insfacat de un picior si s-a suit singur in pat, unde a adormit instantaneu cu degetul mic varat in eticheta rasucita.
Ce va spuneam, parintii sunt mai stresati decat copilul cand se pierde un Doudou...

taticul nostru e pe faza

Ca intr-o adevarata zi de vacanta (= concediu, he he...) am iesit in Herastrau de dimineata, sa ne bucuram de aleile insorite si de faptul ca Teo poate sa mearga asa mult pe jos si sa vorbeasca coerent pe diverse subiecte, fara sa ceara de mancare sau de baut prea des.
De fapt, am facut traseul nostru standard de indragostiti. Traseul de iarna, ca cel de vara are vreo 20km. Noi doi si Teo, pe Radu si caruciorul, geanta, biberoanele, biscuitii, scutecele lui l-am lasat acasa cu bunicul.
Cu metroul pana in Herastrau, tur de alei insorite, popas pe Insula Trandafirilor, retur pe aleile insorite, metrou pana la Unirii, McD, top-top pe jos pana in Tineretului si metrou din nou pana acasa.
De la McD Teo a luat un betisor de amestecat in cafea si a zis ca el e un cavaler Jedai si betisorul e sabia lui.
"ce-mi dai?"
NUUU! Jedai!
Aha, "Dorel One Ce-miDai, caveler Jedai".
Da!

A fost tare frumos, m-am distrat genial cu Teo... el zicea o marca de masina, incerca s-o sugereze cu degetele, iar eu incercam s-o sugerez cu intreg corpul. Radeam in hohote si topaiam amandoi de mana pe la soare, cu tati dupa noi zambind multumit si invaluit in norul lui de fum.
De exemplu pentru Opel Teo s-a asezat cu picioarele desfacute, varfurile indreptate intr-o diectie, si eu in fata lui, varfurile in sensul opus, am zis ca asta e un Z...
Pentru Audi, joc circular de genunchi, cu deplasare in lateral...
Pentru Citroen, picioarele fac un unghi, mainile, desfacute putin pe langa corp, al doilea. Pentru Jaguar, un salt energic de puma. Deja am lesinat de ras, nu cred ca se intelege ceva...
Pe cand saream si radeam noi asa, ne opreste un batran si ne intraba senin:
"exista pe lumea asta fericire mai mare decat sa-l bucuri pe ingerasul asta mic?"
Ma uitam la el si nu puteam sa-i raspund, aproape cu ochii in lacrimi, mi-a descris fericirea in cuvintele, cu intrebarea aceasta atat de simpla si de frumoasa. Radeam si eram fericita, dar n-as fi simtit-o cu atata tarie si din plin fara intrebarea lui. N-as fi constientizat, ca sa zic asa...
Iar tati a fost pe faza si i-a raspuns atat de prompt:
"DA, exista. Sa faci asta pentru inca unul ca el...Avem doi baieti"

O inima mare...

Teo sta cu capul pe pieptul lui tati.
"auzi cum bate inima?"
Da.
"unde se aude mai bine?"
aici, in burta. (pune mana pe burtica lui)
"inima mea", insista tati. "unde se aude mai tare?"
Aici (ii pune mana pe piept). Se aude destul de bine. Si eu am o inima.
"Toata lumea are inima. E cat pumnul stang al fiecaruia de mare"
Si Radu are inima
"da, si Radu"
Si mami are inima!
"sigur ca si mami are!"
Mami are inima. Mami are o inima fooooarte mare!
(arata cu bratele larg deschise in jur)
"cat pumnul stang"
Da. F-O-A-R-T-E mare... :D

Ce poate fi mai frumos pe lume dacat un copilas care adorme gandindu-se ca inima ta de mama e foarte mare...

Castigatorii

Avem castigatorii; alesii intre alesi, personajele de desene animate preferate ale lui Radu, acum pronuntate pentru prima oara!

1) POCOYO (se putea???) zis cu emfaza si CO-CO-OOO!!!
si
2) SALLY (Cars, iarasi... se putea?) zisa si SAIII!!! SAIII!!! (si roasa bine)

Bravo Raducu!

ce lume nebuna...

Mergem la real. La real Berceni, care are parcarea afara, in zloata, si nu la Carrefour Grand Arena cu parcare subterana... de ce nu mi-o fi dat in gand sa merg la Vitan - poate pentru ca nu aveam chef sa bat atata drum si sa stau intepenita in trafic...
In fine. Mergem la real, pentru ca Dorelu vrea bemweu nou, ca ala vechi s-a rupt.

Ninge cu farame moi, grele si ude de zapada; moina? Slibovita cum zicea tata. (alooo, tata, mai usor cu zapada... ti-ai luat jobul la meteo in serios?)
Pana extrag copilul din masina, pana ajungem aproape de carucioarele pline de zapada - ma ud si ma enervez. Cum pun eu copilul pe carucior? in mormanul de zapada???
Injur moliciunea de caracter care m-a facut sa cedez si sa ajung in real... cand vad un domn (???!!!?!) care impinge un carucior perfect uscat, gol, tocmai scos de la caldurica din magazin spre lotul de carucioare ude, unde vrea sa-l infiga sub mormanul de zapada pentru a-si recupera fisa.
Ma bucur, desigur, ca-l vad, si cu Dorelu de mana il abordez, aratandu-i fisa: "va rog frumos, pot sa iau eu..."
Omul o ia la pas vioi, ferindu-si privirea. Ma gandesc, nu m-o fi auzit. Ninge foarte moale, poate se vatuiesc urechile.
Asa ca il ajung din urma tragand de copil sa mearga mai iute "pot eu sa iau caruciorul dumneavoastra, va rog???"
Genial. Individul o ia la fuga. LA FUGA!!! Ajunge aproape de carucioarele inlantuite si mormanul de zapada. Pe bune ca era singurul carucior uscat.
Simt ca turbez. Incep sa urlu la el din nou rugamintea mea perfect normala, urlu si explicatia PENTRU CA E SINGURUL USCAT SI VREAU SA ASEZ COPILUL IN EL!!!! si maresc pasul, prinzandu-l din urma in extremis. De carucior adica, l-am prins.
Ca sa nu apuce sa-l vare in zapada.
Si ii arat fisa, si-i mai explic odata.
Cica "pai de ce n-ati zis asa, doamna?"

Adica daca urlu, zbier, gesticulez, ma agat de carucior si fac niscai spume la gura, devin brusc o doamna.
Altfel erau ceva sanse sa fiu o cersetoare. Sau vreo criminala. Cu copilul meu bine imbracat si cu geanta mea de piele galbena enervant de ostentativa. Fie.
Nu mai imbrac copilul la Kiabi, ca da drept cersetor. :D

grele, de dimineata...

Copiii la masa, farfuriile aproape goale.

Teo: "mami, dai drumul la televizor? Am mancat aproape tot!"

- da pui, ce vrei sa vezi? Bolt sau Alba ca Zapada?

"Lady GaGa..."

pau nou, reloaded - parerea lui Dorel

- mami, de ce te-ai facut neagra la par?

- ? (mai multe raspunsuri penibile imi balbaiau prin minte, noroc ca n-am apucat sa raspund)

- mie imi place mami cu paru rosu! Sa-l faci inapoi! Rosu.

- bine, il fac data viitoare.

- nu! ACUM!

- **@*@%^@@**.... sa speram ca lu' TL ii place.

McDonald's

Daca stau in fata chiuvetei la bucatarie si ma uit spre camera copiilor, vad scaunele lor de masa (Highchairs, cum s-o spune asta in romana ca sa sune mai cu sens?!)
Spalam vasele, asa ca din cauza apei nu puteam auzi ce-i spune, dar il vedeam pe Teo aplecat deasupra lui Radu, care era in scaunel, mangaindu-l pe cap si povestind ceva cu verva. Radu se uita fascinat la el.
Evident, lesin de curiozitate si il strig pe Teo, sa-mi povesteasca si mie ce vorbea cu Radu.

- ii spuneam de cuburile alea, mami!

(ce cuburi???)

- cuburile alea de la televizor. Zambeau la mine, si faceau asa! (si isi lasa barbia in piept si scutura din cap)

(ce cuburi, iubitule, faceau asa?!)

- cuburile alea, mami, cu jumatate de sigla de McDonald!!! (imi dau seama deja ca e vorba de reclama la Happy Meal, cutiile seamana cu niste cuburi si au doar jumatate de M vizibila pe o parte...)

(aha, da, puiule, e o reclama la Happy Meal, de la McDonald's.)

- cuburile alea faceau asa (si lasa iar barbia in piept si scutura capul)... pentru ca nu puteau face asa!!! (si da capul pe spate mult de tot, scuturandu-l din nou). Sunt prea grele, si nu pot face asa!!!

(?!?!?!?! Radu in timpul acesta radea in hohote, de parca intelegea si el ce vorbim noi...)

INFERMABIL!!!

Teo jucandu-se cu o masina:

"i-am dat o directie INFERMABILA, si s-a cioc-nit!!!"


si, despre aceeasi masina:

"mami, pe masina asta scrie CAT"

- da, zic, asa scrie. si daca o intorci, inauntru stii ce scrie? (scrie Radu, ca e masinuta lui)

"TAC"... (genial piticu', huh...)

- nu... intoarce-o cu rotile in sus, si vezi ca scrie ceva pe sasiu.

"RA-DU... Radu... scrie RADU. Nu vreau sa i-o dau!!!!"

Masina de inghetata

A ales-o Teo special pentru Radu, si tati a cumparat-o. Odata ajunsi acasa, i-a aratat-o (de la distanta) apoi a retinut-o tot pentru el, ca s-o vada bine de tot...

- Nicule, omul asta serveste inghetata.
- Da? Si ce faci tu cu inghetata?
- O bag in buzunar...

- pai se topeste, cred ca mai bine o bagi in figider.
- O bagi tu in buzunar....


Cand nu vrea sa faca ceva zice "eu nu pot... eu sunt prea greu!" Hai vino sa te asezi la masa. Nu, nuuuu, sunt prea grrrreu...
Hai sa strangem jucariile de pe jos. Eu nu pot, nu pooooot!!! Sunt foarte grrrreu!

- Nicule, nu pot, sunt batran.
Nicu rade de se prapadeste. Hai ma, tu esti tanar, esti un copil!
- Da, sunt copil. Copil batran... taaaaare batran... (da-mi tu sa mananc, asta era "tema" discutiei)

Diferenta dintre biserica si restaurant; Maical

L-am culcat pe R si am revenit in sufragerie.

Teo in extaz alerga prin camera si striga Maical, Maical, Maical.
Cool... cand eram de varsta lui nu stiam cine e Michael. Nici n-aveam de unde.

Cand eram eu de varsta lui Teo, Michael isi facea un drum in muzica. Un drum care il face pe Teo sa urle azi, la zece seara Maical, Maical prin sufragerie, uitandu-se la MTV....

____________________"""""""""""""""""""""_____________________

Tati zapeaza agale cu telecomanda prin televizor. Pe Taraf TV un grup vesel canta si dantuieste printre niste mese, intr-o cladire cu iz medieval, care are tavanul inalt, boltit si sprijinit pe colonade.

Teo fericit:
- UITE, O BISERICA!!!
- Nu e biserica, e restaurant. Stii, ca acolo unde mergeai cu mami vara in parc sa mancati ciorbita.
- Tati, oamenii astia danseaza in biserica. Parintele Adrian a zis ca-mi da ceva bun daca merg si eu.... duminica.

(Hallelujah, brothers...)

Shhhhhht!

sweet pie

Hmmmm.... daca ma gandesc bine, retetele mele ar trebui etichetate "primul orice"... nu... "retete"...









Adica placinta cu iaurt, in varianta ei cea mai dietetica, fara foi, fara ulei, dar cu mere! Sau, prajitura de mere, dar fara pandispan :D nu ma pot hotari care suna mai dietetic.

3-4 mere mari, curatate de coaja, rase pe razatoarea mare, calite in tigaie cu unt, putin zahar brun si scortisoara, pana se rumenesc bine si scade zeama.
Intr-un vas de Jena, uns cu unt si tapetat discret cu (faina de obicei, dar la mine ca la nebuni, n-am avut asa ceva in casa...) cereale fara lapte Milupa (Radule, sa nu plangi dupa ele, le vei regasi mintenas!) am distribuit cat mai uniform merele calite.

Deasupra am turnat compozitia de placinta cu iaurt, fara stafide, caci la copiii mei, cum intra, asa si ies, sau, mai precis, ies struguri!
(Placinta cu iaurt in varianta mea: cate oua, atatea sute de grame de iaurt, atatea linguri de zahar, se amesteca bine... si.... gata! Acum am folosit 4 oua, 450g iaurt, 4 linguri de zahar).

La cuptor a stat cam 35-40 minute, 20 fara sa deschid usa, la 180 grade, restul la foc foarte mic.
Ca sa-mi dau seama ca s-a facut in profunzime am intepat-o cu un betisor de la setul chinezesc de masa, e gata cand betisorul iese uscat si fara nimic lipit pe el (ca la chec)

Teo a facut bis la bis... deci... un succes!
Radu a mancat si el de dimineata, dar nu i-am dat prea mult, ca mi s-a parut prea dulce pentru bebelus.

A, si sa nu uit, ideea cu cerealele lui Radu s-a dovedit salvatoare, nu s-a lipit deloc si s-a si desprins foarte usor de pe vas cand am rasturnat-o.

In timp ce placintaream Teo a stat cu mine in bucatarie si ne-am jucat cu maimuta care modeleaza plastilina. Coco Nutty Monkey...
Pentru mine, aproape la fel de solicitant si instructiv ca si gatitul...

Buchetul cu rosmarin de la nunta porcului

Din ciclul proaspat inaugurat "ce trasnai a mai gatit nevasta", iata am gasit un debuseu pentru navalnicia mea creatoare.

Zece fasii de carne de porc (am cumparat-o gata portionata, pentru gratar).

Un amestec de condimente dragi bucatarului (sau care merg cu carnea de porc, sau, ca mine, ce gasiti prin casa...) in putin ulei de masline - eu am pus usturoi, patrunjel, piper, sare, otet balsamic si un pic din ceea ce credeam ca este cimbru, dar s-a dovedit a fi rosmarin :D
In amestecul cu pricina am tavalit feliile de carne si le-am lasat vreo doua ore sa se destrabaleze acolo.

Intre timp am calit in tigaia de teflon niste ceapa (doua trei picaturi de ulei ajung ca sa nu se lipeasca), am adaugat mazarea (direct din congelator) si o cana cu apa in care am dizolvat un cub de supa.
Am lasat mazarea sa scada putin la foc mic si m-am intors la piscinuta cu purcei, sa le stric distractia.

Am luat fiecare fasie de carne, am rulat-o strans si am patruns-o cu cate o scobitoare. Iata si buchetul, pe care l-am aranjat delicat in vasul de Jena. Daca aveam (dar nu, sunt in modul dietetic) si felii de bacon, as fi rulat fiecare fasie de carne cu una de bacon la exterior.
Dar nu, nu am facut asta....

Am mutat mazarea din tigaie in Jena garnisind buchetul, plus o cana cu apa, jumatate de pahar cu vin alb, punga Fino intepata in cateva locuri si la cuptor cu toata smecheria.
Cred ca vreo doua ore, la 180grade a durat. Poate nitel mai mult.

Iata rezultatul in imagini, la gust a fost foarte bun, dar doar n-o sa ma creada nimeni pe cuvant... :D









Cred ca trebuia sa fac pozele inainte sa dau toata smecheria la cuptor, pentru ca dupa... mi s-a aburit obiectivul...

An nou cu noroc, sau de la 2k9 la 2kk10

Cel putin pentru Radu asa trebuie sa fie, caci la cumpana dintre ani i-a explodat pampersul. Am avut destul, intins pana si pe canapea, nu mai spun ca a si mancat din el. Deci, noroc si la multi ani!

------"""------

Cum trecerea de la un an la altul este un bun prilej pentru depanat amintiri, iata-le pe ale mele.
Cand am cumparat prima garsoniera, in '99, am apelat la o echipa de mesterici (MLP, mesterii lui peste cum spune prietena mea Lucia) care ne-a pus parchetul intr-o jumatate de camera, gresia pe un hol si in cealalta jumatate de camera (ceea ce vroia sa fie livingul, cu loc de luat masa), in baie si in bucatarie si a renovat complet baia.
Rezultatul a fost unul cumplit (gresie valuri, WC stramb, faianta vai mama ei, parchet cu "butoni*" si imediat dupa executie o inundatie de toata frumusetea, de la o teava mufata prost...Nu mai vreau sa-mi aduc aminte de mizeria lasata, si de chinurile de a aduce "echipa" la munca, avand in vedere ca au inceput in noiembrie, iar de Craciun au disparut in ceata) asa ca ne-am decis ca, daca mai facem ceva, vom face noi (lucrul manual se cheama, ce-si face omul cu mana lui).

Ei bine, avand in vedere viteza cu care s-au desfasurat lucrarile, n-as putea sa spun ca am fost mereu fericita cu decizia luata... dar ce am reusit sa facem am facut bine, de la pus gresie, faianta si cabina de dus, pana la pus parchet si proiectat-executat mobila de bucatarie.

Cum "seful de echipa" are un serviciu solicitant care-l retine cateodata zi-lumina si care deseori ii ocupa si gandurile de noapte, lucrarile se desfasoara de obicei in weekend-uri, in concedii si de sarbatorile legale.
Asa se face ca in fiecare vara, de Craciun si de revelion mai mesterim cate ceva, mai mic sau mai mare.

Bucatarioara noastra mica a fost tema petrecerii dintre ani de data aceasta.
Prin 2005 renuntasem deja de vreun an-doi la aragazul vechi ca vai de lume, mostenit de la doamna Soacra, si incaperea minuscula parea mai aerisita, in detrimentul culinarului, desigur.
Ciorba de peste si mamaliga, a mai facut cineva la microunde?!?! Eu da...



In acel an ne-am hotarat sa montam plita pe gaz, ca sa putem si noi fierbe sanatos o apa.



Atunci am facut mobila de bucatarie, cu blat pentru chiuveta, blat pentru plita si diverse rafturi si sertare:



Pana si marginile de aluminiu ale blatului sunt ajustate de noi. Pe vremea aceea nu se gaseau margini rotunjite. Doar drepte se gaseau, asa ca le-am rotunjit, cu mana mea, o pila si o foaie de smirghel fin.

Din cand in cand mai interveneam in favoarea spatiilor de stocare:



Ne-am tot codit, din acelasi vechi motiv - spatiul, pana la urma insa a invins imaginea unor "gingerbread men" si a catorva sufleuri delicioase pe care nu as avea cum sa le fac la microunde.
Pe 30 decembrie 2009 a sosit aragazul mult dorit.
El va ocupa locul corpului Antonius, cu sertare pline de obiecte, care mai de care mai utile (sau inutile)/ ce facem cu ele?
Iata solutia, 5m rafturi, cumparate si montate tot pe 30. Si umplute, tot atunci!!!




Am montat si aragazul, si un blat nou, in locul celui care incorpora plita. Evident ca n-am mai gasit aceeasi culoare, dar am avut noroc totusi de ceva foarte potrivit:




In timp ce noi mesteream la partea lemnoasa a sarbatorilor noastre, cuptorul si-a facut treaba, iata prima friptura de revelion, dupa... sa zicem un cincinal!





Intre salata, aperitive (pregatirea lor) am dat peste Radu care-si degusta norocul, apoi, lesinati de foame am atacat ce pregatisem, am bubuit o sampanie, si iata, am trecut pe nesimtite in 2010!
Mai complicat a fost sa-i explicam lui Teo ce se intampla si sa-l convingem sa zica, asa, fara motiv, la multi ani tuturor!
Cum amandoi copiii sunt raciti, au febra si tusesc, dormim fiecare cu cate unul intr-o camera, ca sa nu se deranjeze unul pe altul noaptea. De dimineata ne-am reunit in bucatarie, la o cafea, si am desavarsit opera, cu putina ceara naturala :D





Hai, trezirea!!! La multi ani! In prima zi a anului 2010, dam noi cafeaua!



.
.
.
.
.

Nota mica: daca se intreaba cineva ce sunt afurisitii de butoni... ei bine, ei sunt un fel de model ca un patrat, facut in colturile camerei, la parchetul montat "englezeste"; mai exact, toate fasiile vin una langa alta, ca niste caramizi (foarte frumos pana aici) dar la colturi se pun cateva lamele perpendiculare (cam 4) si se incojoara cu o bordura. Poate ca arata bine la Casa Poporului, dar la cei 2.5mp ai mei de parchet... nu... nu au cum sa arate bine...