Se afișează postările cu eticheta various. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta various. Afișați toate postările
luni, octombrie 30, 2017
Asociație liberă
Închise sesiunea cu psihoterapeuta și se ghemui in cadă. Ședea cu picioarele strânse și fruntea proptită temeinic pe genunchi, neputând să-și adune gândurile.
Jetul puternic și fierbinte de apă facu firele de păr deja căzute și încurcate printre celelalte să o ia la vale pe mâini, pe picioare, ca o colonie de furnici fugind de inundații.
Unul, lung și roșu și destul de gros - păcat de el, așa-i... rămase agățat pe un picior, într-un fir care scăpase la epilat, spărgând monotonia pielii fine, și se zbătea neajutorat acolo.
Afurisită treabă, părul pe care vrei să-l ții pe cap iți cade, și părul de care te chinui să scapi îți crește... pe picioare.
Cam asa și restul vieții de femeie. Între vreau să mănânc și trebuie să slăbesc, iubește-mă pentru ceea ce sunt, spune-mi însă că arăt bine... și alte contradicții tipice care fac femeile să pară bărbaților atât de complicate.
De fapt femeile chiar sunt mai complicate, veni un gând. Gândurile astea au obiceiul să se agațe de gândurile care le-au precedat, și care nu aveau nicio legătură cu ele, și să se transforme uneori, deși transformarea nu e tocmai punctul lor forte, precum e multiplicarea. Multe gânduri, probabil invitate de colonia de furnici, se repeziră de-odată sfărâmând liniștea precară instaurată în urma discuției cu psihoterapeuta. Printre ele un hohot isteric de râs o făcu să pufnească reprimator și să oprească apa.
Nu are rost, își spuse, nu are rost. N-o să fie niciodată liniște. Luă prosopul și începu să se usuce frecând temeinic fiecare centimetru de piele, fiecare șuviță de păr.
Apoi cedă și se lăsă pradă gândurilor, care aparent nu au niciun traseu și sar așa din fire de păr în furnici, din furnici în filosofie și din filosofie în gălăgie, amintindu-și că nu mai e pâine, nici vin, vineri trebuie să facă revizia la mașină, ce frumos a fost în august pe Transalpina... de când n-a mai vorbit cu Anda... mâine avem ședință și trebuie să calc o cămașă... Oare așa arată nebunia? Sau așa sunt femeile, care spun “sunt bine” atunci când le e mai rău...
Și cum picăturile de apă oricât de multe, ca și furnicile venind de oriunde, se strând toate laolaltă, într-o baltă sau într-o colonie... așa și gândurile ei invariabil se strâng în el, iau forma feței lui și mirosul pielii lui.
Mda. Sigur așa arată nebunia.
duminică, noiembrie 27, 2011
Pentru Bibi, de la Sabina...
Scrisoare deschisă
by Sabina Sofigheo on Saturday, November 26, 2011 at 1:07pm
Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.
În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.
Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat înca de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.
Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile.
Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine îmsămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.
Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpâțânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!
Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.
Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.
M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.
Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678
Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. aici sau de pe blog, mai sunt persoane care nu folosesc FB. (http://armonii.blogspot.com/2011/11/scrisoare-deschisa.html) E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.
Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.
Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.
Fotografiile si postul original: https://www.facebook.com/#!/notes/sabina-sofigheo/scrisoare-deschis%C4%83/245117595552971
by Sabina Sofigheo on Saturday, November 26, 2011 at 1:07pm
Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.
În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.
Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat înca de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.
Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile.
Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine îmsămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.
Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpâțânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!
Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.
Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.
M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.
Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678
Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. aici sau de pe blog, mai sunt persoane care nu folosesc FB. (http://armonii.blogspot.com/2011/11/scrisoare-deschisa.html) E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.
Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.
Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.
Fotografiile si postul original: https://www.facebook.com/#!/notes/sabina-sofigheo/scrisoare-deschis%C4%83/245117595552971
duminică, aprilie 04, 2010
Hristos a inviat!
Oua rosii, vopsite in Joia mare si decorate de Teo cu abtibilduri cu gargarite. Nu s-a spart niciunul, desi manevrele n-au fost tocmai... fine...
Pasca, buna dar cam mica, le-a luat vreo jumatate de ora s-o dea gata...
Data viitoare, scara 1:1...
Despre cele sfinte, Teo deja si-a format o parere si nu prea renunta la ea.
Aseara in timp ce urmaream slujba la TV:
"eu nu vreau sa merg la biserica!"
de ce puiule, uite ce frumos e la biserica, e casa lui Doamne-Doamne...
"nu vreau, ca acolo sunt oamenii aia rai!"
care oameni rai?!
"oamenii aia foarte rai, care l-au prins pe Iisus si i-au facut rau..."
Iepurasul le-a adus masinute, de data asta la fel, si autobuze, tot la fel, ca sa nu se mai bata pe ele.
S-au batut oricum, doar putin, si au cazut la pace, Radu a vrut doua autobuze, Teo doua masinute, si cu ele in cate-o mana s-au ciocnit pana le-au facut praf...
Tot iepurasul a adus tort pentru baietelul care implineste trei ani peste o saptamana:
Baietelul, impreuna cu taticul, au bricolat din lut "lumanarea" in forma cifrei trei, pentru ca tati a uitat sa cumpere...
A suflat cu patos in lumanare, si a reusit s-o stinga din vreo doua incercari. La anul cred ca putem sa-i povestim si despre dorinte...
La multi ani, Teo!
Cadoul si l-a ales singur:
Cred ca o sa-l folosim pentru sporturi extreme, toata familia, vreo 10 ani de-acum incolo...
Si la final, dorim intregii blogosfere, cat si sferei albastre si un pic mai mari SARBATORI FERICITE, cu pace si lumina, HRISTOS A INVIAT!
Pasca, buna dar cam mica, le-a luat vreo jumatate de ora s-o dea gata...
Data viitoare, scara 1:1...
Despre cele sfinte, Teo deja si-a format o parere si nu prea renunta la ea.
Aseara in timp ce urmaream slujba la TV:
"eu nu vreau sa merg la biserica!"
de ce puiule, uite ce frumos e la biserica, e casa lui Doamne-Doamne...
"nu vreau, ca acolo sunt oamenii aia rai!"
care oameni rai?!
"oamenii aia foarte rai, care l-au prins pe Iisus si i-au facut rau..."
Iepurasul le-a adus masinute, de data asta la fel, si autobuze, tot la fel, ca sa nu se mai bata pe ele.
S-au batut oricum, doar putin, si au cazut la pace, Radu a vrut doua autobuze, Teo doua masinute, si cu ele in cate-o mana s-au ciocnit pana le-au facut praf...
Tot iepurasul a adus tort pentru baietelul care implineste trei ani peste o saptamana:
Baietelul, impreuna cu taticul, au bricolat din lut "lumanarea" in forma cifrei trei, pentru ca tati a uitat sa cumpere...
A suflat cu patos in lumanare, si a reusit s-o stinga din vreo doua incercari. La anul cred ca putem sa-i povestim si despre dorinte...
La multi ani, Teo!
Cadoul si l-a ales singur:
Cred ca o sa-l folosim pentru sporturi extreme, toata familia, vreo 10 ani de-acum incolo...
Si la final, dorim intregii blogosfere, cat si sferei albastre si un pic mai mari SARBATORI FERICITE, cu pace si lumina, HRISTOS A INVIAT!
joi, octombrie 08, 2009
Sac de dormit
Pe scurt as vrea sa fac o sugestie producatorilor de saci de dormit pentru bebelusi:
Sa faca ei un lucru istet, care le va creste vanzarile:
sa puna fermoarul pe lateral, nu pe mijloc (nu pe burta, adica)
si
fermoarul acela, pus pe lateral, sa se incheie dinspre sus spre jos, dinspre subrat spre picioare...
DE CE???
Pe lung... de cand folosim noi saci de dormit pentru copii am gasit un singur model care sa permita iesirea picioruselor nazdravane in timp ce corpul este (inca, totusi) protejat la caldura sacului!!!
Si am cautat, am vizionat, si am investigat.
Ori au fermoarele pe mijloc... ori daca cumva le au pe lateral, se incheie de la picioare spre cap.
Pai la ce foloseste asta?! nici scutecul nu-l poti schimba fara sa dezvelesti complet copilul.
Si apoi, ei, copiii (cel putin ai mei) nu se simt deloc bine in sacii astia.
Se simt prizonieri, imobilizati, contentionati.
Nu se pot deplasa, nu-si pot vedea, pipai si suge degetele de la picioare... si alte activitati specifice bebelusilor sunt imposibile!
Daca sacul se deschide de la picioare spre cap... e atat de simplu si placut pentru toata lumea! Lasi fermoarul putin desfacut. Radu isi scoate picioarele pe-acolo, le ridica peste cap, se uita la ele... le mai baga in gura.. se mai foieste.
Se mai ridica, se mai plimba prin pat... pana la urma adoarme... trag fermoarul... si gata!
Teo umbla prin casa cu sacul pe el, ca o camesoaie lunga, se mai urca in pat mai coboara, iar mai urca... iar coboara... pana la urma se cuibareste si el pe perna si adoarme. Ii scot sosetele, trag fermoarul pana la capat si gata! pregatit pentru un somn linistit, la caldura!
Se stie (printre parinti :D) deja ca bebelusii urasc sacii de dormit. De ce? Tocmai pentru ca le limiteaza miscarile!
Daca sacii s-ar desface putin jos, fara sa devina impracticabili, toata lumea ar fi multumita, iar producatorii de saci ar putea vinde si saci pentru copii de 6 ani!
Nu numai pentru bebelusi...
Sa fiu sincera, la cat de frig se face noaptea, mi-as dori si eu un sac de dormit cu fermoar la picioare... ca sa ma pot deplasa prin casa gratios, bine invelita, fara sa dardai masiv de dor de plapuma in timpul evenimentelor nocturne declansate de copiii mei...
Designeri! FERMOARUL!!! Va rugam....
Sa faca ei un lucru istet, care le va creste vanzarile:
sa puna fermoarul pe lateral, nu pe mijloc (nu pe burta, adica)
si
fermoarul acela, pus pe lateral, sa se incheie dinspre sus spre jos, dinspre subrat spre picioare...
DE CE???
Pe lung... de cand folosim noi saci de dormit pentru copii am gasit un singur model care sa permita iesirea picioruselor nazdravane in timp ce corpul este (inca, totusi) protejat la caldura sacului!!!
Si am cautat, am vizionat, si am investigat.
Ori au fermoarele pe mijloc... ori daca cumva le au pe lateral, se incheie de la picioare spre cap.
Pai la ce foloseste asta?! nici scutecul nu-l poti schimba fara sa dezvelesti complet copilul.
Si apoi, ei, copiii (cel putin ai mei) nu se simt deloc bine in sacii astia.
Se simt prizonieri, imobilizati, contentionati.
Nu se pot deplasa, nu-si pot vedea, pipai si suge degetele de la picioare... si alte activitati specifice bebelusilor sunt imposibile!
Daca sacul se deschide de la picioare spre cap... e atat de simplu si placut pentru toata lumea! Lasi fermoarul putin desfacut. Radu isi scoate picioarele pe-acolo, le ridica peste cap, se uita la ele... le mai baga in gura.. se mai foieste.
Se mai ridica, se mai plimba prin pat... pana la urma adoarme... trag fermoarul... si gata!
Teo umbla prin casa cu sacul pe el, ca o camesoaie lunga, se mai urca in pat mai coboara, iar mai urca... iar coboara... pana la urma se cuibareste si el pe perna si adoarme. Ii scot sosetele, trag fermoarul pana la capat si gata! pregatit pentru un somn linistit, la caldura!
Se stie (printre parinti :D) deja ca bebelusii urasc sacii de dormit. De ce? Tocmai pentru ca le limiteaza miscarile!
Daca sacii s-ar desface putin jos, fara sa devina impracticabili, toata lumea ar fi multumita, iar producatorii de saci ar putea vinde si saci pentru copii de 6 ani!
Nu numai pentru bebelusi...
Sa fiu sincera, la cat de frig se face noaptea, mi-as dori si eu un sac de dormit cu fermoar la picioare... ca sa ma pot deplasa prin casa gratios, bine invelita, fara sa dardai masiv de dor de plapuma in timpul evenimentelor nocturne declansate de copiii mei...
Designeri! FERMOARUL!!! Va rugam....
duminică, septembrie 20, 2009
daca toata lumea e in vacanta...
zicem si noi ca suntem. Oricum, septembrie e luna mea favorita pentru vacanta. Sau era, pe vremea cand lucram...
Iar acum? Vacanta de la ce?
De la nedormit (ia sa dorm si eu amiezile, cu copiii, in loc sa scriu pe blog) de la Bucurestiul fierbinte prafuit (doar putin, putin, o fuga)...
De la mai ce? Pai... atata, nu ajunge? Cateva zile in care sa nu dormi (ca asta fac tot timpul, nu apuc sa dorm) acasa, ci sa nu dormi la munte... alte cateva zile in care sa dormi amiezile, cate o jumatate de ora, o ora... ce huzur. O zi petrecuta prin parcuri (de la zece dimineata, pana la opt, seara!)
Am adormit la soare, in curtea pensiunii, douazeci de minute (wooow)...
Am fost la piscina. Am inotat, my regular 20laps (wooooooooooooooow)...
Am fost la munte, cu copiii si cu TL. Asta da, realizare!
Iar acum? Vacanta de la ce?
De la nedormit (ia sa dorm si eu amiezile, cu copiii, in loc sa scriu pe blog) de la Bucurestiul fierbinte prafuit (doar putin, putin, o fuga)...
De la mai ce? Pai... atata, nu ajunge? Cateva zile in care sa nu dormi (ca asta fac tot timpul, nu apuc sa dorm) acasa, ci sa nu dormi la munte... alte cateva zile in care sa dormi amiezile, cate o jumatate de ora, o ora... ce huzur. O zi petrecuta prin parcuri (de la zece dimineata, pana la opt, seara!)
Am adormit la soare, in curtea pensiunii, douazeci de minute (wooow)...
Am fost la piscina. Am inotat, my regular 20laps (wooooooooooooooow)...
Am fost la munte, cu copiii si cu TL. Asta da, realizare!
vineri, iulie 03, 2009
Intamplare de rahat intr-o tara de rahat
... pentru ca nu mai avea stare si urla continuu de mai bine de doua ore, am iesit sa ma plimb putin cu Radu in mei-tai prin cartierul nostru minunat, patrulat din 5 in 5 minute de cate o masina de politie. Masinile de politie se intalnesc pe la intersectii de stradute, se saluta, isi dau prioritate, si patruleaza... mai departe... linistite?!?!
Noi ne-am plimbat pe niste strazi frumoase, curate, cu vile proaspat rasarite, cu parcari marcate de primarie... locuri de joaca cate unul in capatul fiecarei alei...gee... am nimerit... unde?
Ma gandeam ce frumos poate sa arate un cartier care pana 2007 cel putin, cand il plimbam noi pe Raid pe-acolo, nici nu exista, acolo era un maidan murdar, numit de localnici "pe vale".
Ei, gandurile astea frumoase pana cand am simtit o durere puternica in picior. Desigur, greu de descris plastic desfasurarea evenimentelor, cert e ca intai m-a muscat, apropiindu-se pe furis, apoi a inceput sa latre si sa continue sa se repeada la mine.
Atata experienta am si eu cu cainii sa stiu ca nu ajuta la nimic sa fugi... oricum, nu puteam fugi, javra continua sa se repeada in mine.
I-as fi tras un picior, dar eram in sandale. Am inceput sa tip la el si sa bat din picior, mai mult de jumatate de metru nu reuseam sa-l indepartez, si cum incercam eu sa ma indepartez jap, era inapoi in pantalonii mei. Situatie fara iesire. Radu incepuse sa urle... cainele latra, spume la gura, si ataca fara oprire.
Nu mi-a trecut nimic altceva prin minte decat sa sun la 112. La un geam se aratau timid niste fete, si in timp ce in harmalaia generala incercam sa-i explic operatoarei in ce situatie sunt si ca poate este o patrula prin apropiere, am cerut adresa. Adica am intrebat CUM SE CHEAMA STRADA!
N-o sa va vina sa credeti. N-au vrut sa-mi zica. Cainele ataca in continuare... pana la urma din bloc a iesit alegand un domn, caruia, daca citeste bloguri, ii multumesc, si a fugit dupa caine sprint asa, voiniceste, punandu-l pe fuga (s-a pitit pe undeva pe sub bloc, prin tufisuri). Am inchis cu "112" si am plecat repede de-acolo...
Am apucat, abia atunci, sa observ ca parculetul aflat la nici 20m de mine era plin cu oameni, multi barbati in toata firea... nimeni nu a intervenit, sa ma scoata din rahat, desi ma vedeau clar ca sunt cu copilul in brate, cainele ataca continuu, si deja ma muscase... nimeni.. si nimeni nu a vrut sa-mi raspunda la intrebarea "cum se cheama aleea aceasta?"... suparator ca nu am zarit nicaieri placuta, deobicei in sectorul patru sunt constiincios marcate toate strazile.
Sa ma intorc s-o caut... no way, Jose...
Ce oameni, ce oameni draguti, si saritori, si empatici... si amabili... mi-e sila!
Mi-am ridicat cracul pantalonului sa vad care-i situatia, caci ma durea rau piciorul stang. Muscatura, adanca, blugii rupti, sange. Am sunat la CMU, noroc ca mai aveau program la ora respectiva, si m-am prezentat, tot cu Radu de gat, pentru antirabic, m-am ales si cu o reteta de antibiotic... antiinflamatoare. Distractia nu-i pe gratis, 115 lei o injectie, trebuie facute trei...
Cand sa platesc cu cardul, am vazut ca mi-a expirat de vreo luna... genial... in fine cred ca asta n-are legatura decat cu vorba aceea din poporul nostru amarat..."o nenorocire nu vine niciodata singura...".
Vorba sotului, ce-ti mai trebuie decat o amenda ca ai sunat la 112... !!!
Acasa cand am ajuns si m-am bagat la dus am vazut ca sunt muscata si la piciorul drept. Doar o perforatie, adanc, ca un punct. Nu am simtit, nici nu stiu, in toata invalmaseala aceea cand m-a muscat a doua oara...
Sper ca antirabicul si 5 zile de antibiotic sa ma scuteasca de spume la gura ulterior...
Nu ca n-as fi destul de virulenta si asa, poate nici nu s-ar vedea diferenta.
Oricum, vreau sa aflu numele strazii si sa fac reclamatie la primarie, era plin de copii pe-acolo si cainele e clar periculos... desi era marcat... in fine.
Mi-au mai inseninat ziua nitel (desi s-a inoptat intre timp...) asistenta de la CMU care l-a tinut pe Radu in brate si l-a distrat cat doctorita s-a ocupat de mine, si Teo acasa care mi-a povestit cum am intrat pe usa ca "mami a muscat un caine rau", si apoi m-a incantat cu jocuri de cuvinte "audi" - aude... "mami, audi aude"?!?!
Noi ne-am plimbat pe niste strazi frumoase, curate, cu vile proaspat rasarite, cu parcari marcate de primarie... locuri de joaca cate unul in capatul fiecarei alei...gee... am nimerit... unde?
Ma gandeam ce frumos poate sa arate un cartier care pana 2007 cel putin, cand il plimbam noi pe Raid pe-acolo, nici nu exista, acolo era un maidan murdar, numit de localnici "pe vale".
Ei, gandurile astea frumoase pana cand am simtit o durere puternica in picior. Desigur, greu de descris plastic desfasurarea evenimentelor, cert e ca intai m-a muscat, apropiindu-se pe furis, apoi a inceput sa latre si sa continue sa se repeada la mine.
Atata experienta am si eu cu cainii sa stiu ca nu ajuta la nimic sa fugi... oricum, nu puteam fugi, javra continua sa se repeada in mine.
I-as fi tras un picior, dar eram in sandale. Am inceput sa tip la el si sa bat din picior, mai mult de jumatate de metru nu reuseam sa-l indepartez, si cum incercam eu sa ma indepartez jap, era inapoi in pantalonii mei. Situatie fara iesire. Radu incepuse sa urle... cainele latra, spume la gura, si ataca fara oprire.
Nu mi-a trecut nimic altceva prin minte decat sa sun la 112. La un geam se aratau timid niste fete, si in timp ce in harmalaia generala incercam sa-i explic operatoarei in ce situatie sunt si ca poate este o patrula prin apropiere, am cerut adresa. Adica am intrebat CUM SE CHEAMA STRADA!
N-o sa va vina sa credeti. N-au vrut sa-mi zica. Cainele ataca in continuare... pana la urma din bloc a iesit alegand un domn, caruia, daca citeste bloguri, ii multumesc, si a fugit dupa caine sprint asa, voiniceste, punandu-l pe fuga (s-a pitit pe undeva pe sub bloc, prin tufisuri). Am inchis cu "112" si am plecat repede de-acolo...
Am apucat, abia atunci, sa observ ca parculetul aflat la nici 20m de mine era plin cu oameni, multi barbati in toata firea... nimeni nu a intervenit, sa ma scoata din rahat, desi ma vedeau clar ca sunt cu copilul in brate, cainele ataca continuu, si deja ma muscase... nimeni.. si nimeni nu a vrut sa-mi raspunda la intrebarea "cum se cheama aleea aceasta?"... suparator ca nu am zarit nicaieri placuta, deobicei in sectorul patru sunt constiincios marcate toate strazile.
Sa ma intorc s-o caut... no way, Jose...
Ce oameni, ce oameni draguti, si saritori, si empatici... si amabili... mi-e sila!
Mi-am ridicat cracul pantalonului sa vad care-i situatia, caci ma durea rau piciorul stang. Muscatura, adanca, blugii rupti, sange. Am sunat la CMU, noroc ca mai aveau program la ora respectiva, si m-am prezentat, tot cu Radu de gat, pentru antirabic, m-am ales si cu o reteta de antibiotic... antiinflamatoare. Distractia nu-i pe gratis, 115 lei o injectie, trebuie facute trei...
Cand sa platesc cu cardul, am vazut ca mi-a expirat de vreo luna... genial... in fine cred ca asta n-are legatura decat cu vorba aceea din poporul nostru amarat..."o nenorocire nu vine niciodata singura...".
Vorba sotului, ce-ti mai trebuie decat o amenda ca ai sunat la 112... !!!
Acasa cand am ajuns si m-am bagat la dus am vazut ca sunt muscata si la piciorul drept. Doar o perforatie, adanc, ca un punct. Nu am simtit, nici nu stiu, in toata invalmaseala aceea cand m-a muscat a doua oara...
Sper ca antirabicul si 5 zile de antibiotic sa ma scuteasca de spume la gura ulterior...
Nu ca n-as fi destul de virulenta si asa, poate nici nu s-ar vedea diferenta.
Oricum, vreau sa aflu numele strazii si sa fac reclamatie la primarie, era plin de copii pe-acolo si cainele e clar periculos... desi era marcat... in fine.
Mi-au mai inseninat ziua nitel (desi s-a inoptat intre timp...) asistenta de la CMU care l-a tinut pe Radu in brate si l-a distrat cat doctorita s-a ocupat de mine, si Teo acasa care mi-a povestit cum am intrat pe usa ca "mami a muscat un caine rau", si apoi m-a incantat cu jocuri de cuvinte "audi" - aude... "mami, audi aude"?!?!
sâmbătă, iunie 27, 2009
Platon
Pentru ca se ia o leapsa cu pisoi prin blogosfera m-am intrebat daca nu merita si Platon o intrare la mine pe blog (mama sigur se va bucura!)...
(eu zic ca merita. A facut facultatea de medicina veterinara impreuna cu sora-mea... i-a fost mereu alaturi tatei, si acum pisiceste pe langa mama, cuminte...)
Si poze (unele, by_Andreea, altele, by_me).
Perdea cu motiv:
la caldura:
mic-mititel-si-tare-curios:
joi, iunie 18, 2009
reclama la pufuleti
Azi pe la pranz pe KissTv am vazut o reclama care m-a socat. Am ramas masca si am privit pana la capat, apoi m-am intrebat cum de m-am putut uita, de ce nu am stins TV, cati copii de diverse varste si cati tineri au vazut-o in acelasi timp cu mine... si daca ii afecteaza si pe ei cumva... sau o fi doar o reclama pe care eu nu o inteleg?!
Apoi am inceput sa ma intreb ce o fi in capul celor care au produs-o... a celor care au dat bani grei pe ea... in fine... astfel de "productii" nu sunt supravegheate? Nu au nevoie de aprobari ca sa apara catre public?!
Stiti reclamele cu Dorel la cognac Unirea? Sunt pline de umor, chiar dulci pe langa aceasta, au finete, in comparatie, desigur...
Reclama la pufuletii cu pricina se desfasoara cam asa (de unde am vazut eu)...
Un tanar suna la usa. Un corp fara cap (gatul insangerat, taietura "smooth") se chinuie sa nimereasca usa, reuseste pana la urma la indicatiile geniale ale capului (la stanga, cealalta stanga, inca putin, asa!). Tanarul intra si vede un cap pe covor, langa o punga de pufuleti si un cutit, si-o portocala. Taiat desigur "smooth", pe o linie insangerata.
Vai, da ce-ai patit?!
Am incercat sa tai o portocala... dar ma simt bine... (intre timp corpul tot bajbaie dupa ceva - n-am retinut, de soc probabil - si pana la urma cade pe fereastra - de la un etaj superior, caci intr-un tarziu se aude BUF! si o alarma de masina).
Doar sa-mi dai si mie niste pufuleti te rog...
Musafirul se aseaza pe canapea, cu capul taiat, insangerat, in brate si un suc. Mananca pufuleti si nu uita sa-l serveasca si pe "cap" din cand in cand.
Concluzia... cand ai pufuletii Gusto... nimic nu-ti mai trebuie... (nici macar portocale sanatoase, nu?!)
Apoi am inceput sa ma intreb ce o fi in capul celor care au produs-o... a celor care au dat bani grei pe ea... in fine... astfel de "productii" nu sunt supravegheate? Nu au nevoie de aprobari ca sa apara catre public?!
Stiti reclamele cu Dorel la cognac Unirea? Sunt pline de umor, chiar dulci pe langa aceasta, au finete, in comparatie, desigur...
Reclama la pufuletii cu pricina se desfasoara cam asa (de unde am vazut eu)...
Un tanar suna la usa. Un corp fara cap (gatul insangerat, taietura "smooth") se chinuie sa nimereasca usa, reuseste pana la urma la indicatiile geniale ale capului (la stanga, cealalta stanga, inca putin, asa!). Tanarul intra si vede un cap pe covor, langa o punga de pufuleti si un cutit, si-o portocala. Taiat desigur "smooth", pe o linie insangerata.
Vai, da ce-ai patit?!
Am incercat sa tai o portocala... dar ma simt bine... (intre timp corpul tot bajbaie dupa ceva - n-am retinut, de soc probabil - si pana la urma cade pe fereastra - de la un etaj superior, caci intr-un tarziu se aude BUF! si o alarma de masina).
Doar sa-mi dai si mie niste pufuleti te rog...
Musafirul se aseaza pe canapea, cu capul taiat, insangerat, in brate si un suc. Mananca pufuleti si nu uita sa-l serveasca si pe "cap" din cand in cand.
Concluzia... cand ai pufuletii Gusto... nimic nu-ti mai trebuie... (nici macar portocale sanatoase, nu?!)
joi, iunie 11, 2009
leapsa cu palarii
Mi-a placut leapsa cu palarii, asa ca am preluat-o de la Sabina.
Prima caciulita a lui Teo. Prima caciula tricotata de mine, pentru Radu.
Alte poze haioase cu sepci, glugi, caciuli si palarii. Ce de amintiri, haioase. Etape din viata copiilor mei.
Le-am strans pe toate intr-un album. Albumul ramane deschis!
Radu:
si Teo:
sâmbătă, mai 23, 2009
cand-duci-gunoiul-pune-ti-cheile-de-gat...
De ce-am iesit sa duc gunoiul?
Am o mare cutie intr-o mana, pungoiul prea-plin de se tara pe jos si cheile in cealalta.... am nevoie de chei ca avem interfon si se inchide usa, poc, cum iesi... si intri cu cartela.
aleg una din cele trei pubele, cea care avea capacul deja deschis.... oricum trebuie sa ridic mana cu pungoiul pana peste cap ca sa reusesc sa-l arunc (parca ziceam ca sunt inalta, mdah, mdah.... ma cam face pubela aia) ma decid deci, arunc cutia, si hop ridic mana cu pungoiul, balansez, si...
ham-hammmmaaaammmhaaammmham-ham un pudel se repede de niciunde in cracii de la pantalonii mei.
(in paranteza va zic ca eu si cainii = love, orice caine, oriunde, oricum, n-am patit in viata mea sa se dea un caine la mine, am umblat intr-o iarna cu o haita intreaga dupa mine, de la metrou pana acasa, parca eram de-a lor...)
asa... deci balansul era activ si de soc am dat drumul la pungoi. Si da, ati ghicit. Poooc! s-au dus si cheile mele direct in fundul blestematei de pubele.
Din spate apare persoana ingrata care avea bestia in stapanire. Era precis o isterica. Numai o isterica poate plimba un caine isteric. Pubelo-senzitiv. Hodoronco-zronco senzitiv.
Si rade cu rasul ei isteric si ma intreaba "alea erau cheile?"
Eu vad rosu cu stelute si ma balbai de furie, nereusind sa ma hotarasc daca sutez pudelu (love, love, love, nu pot, nu pot, nu e vina lui sarmanul ca e isteric, si negru pe deasupra, nu-l nimeream nici daca vroiam) sau cap-gura la cucoana care umbla cu bestii incontrolabile fara lesa.
Pana sa ma hotarasc la ce cale violenta sa apuc, dusi au fost, si ea si pudelutzul ei.
Asa ca m-am vazut nevoita sa intru in alta lupta, si anume lupta cu pubela. Am rugat-o frumos, neah... am incercat sa ma uit in ea, ha-ha, era bezna pe toata strada.
Pana la urma mi-am facut curaj si am apucat de-o margine, balans, si harsti cu pubela de pamant.
Punga mea de gunoi fas-fas a alunecat afara, apoi cutia, si la urma cheile. Biiine... pot sa renunt la ele?
Ah, nu, nici macar nu erau ale mele, ci ale sotului. Mai erau pe inel un token special pe USB (ati mai pomenit fratilor, token pe usb?!?!) o cheie kensington, o cheie de valiza, cartela de interfon, alaturi de vreo 10 chei. Toate bine acoperite cu o mazga urat mirositoare care probabil salasuieste prin pubele de obicei.
Ooo, ce noroc ca nu a trebuit sa strang de pe trotuar si gunoiul altor vecini... pubela goala, curat noroc, ce mai!
Am insfacat rapid (deja simteam vecina de la unu tinandu-se de nas din balconul ei ca sa nu bubuie de ras) mazga de jos, am ales cartela, am infipt-o in interfon asa jegoasa, si asta a fost.
Urmatoarea jumatate de ora mi-am petrecut-o injurand-o pe stapana isterica, soarta, cainele, si desigur spaland cheile, stergandu-le, examinandu-le, dandu-le cu spirt (am incercat sa nu ud tokenul voi afla curand daca am reusit...) apoi spalandu-ma pe mine pe maini, pana la coate, gel antibacterian, spirt, dati-mi un chibritel... yuk....
inca ma mananca pielea.
Am o mare cutie intr-o mana, pungoiul prea-plin de se tara pe jos si cheile in cealalta.... am nevoie de chei ca avem interfon si se inchide usa, poc, cum iesi... si intri cu cartela.
aleg una din cele trei pubele, cea care avea capacul deja deschis.... oricum trebuie sa ridic mana cu pungoiul pana peste cap ca sa reusesc sa-l arunc (parca ziceam ca sunt inalta, mdah, mdah.... ma cam face pubela aia) ma decid deci, arunc cutia, si hop ridic mana cu pungoiul, balansez, si...
ham-hammmmaaaammmhaaammmham-ham un pudel se repede de niciunde in cracii de la pantalonii mei.
(in paranteza va zic ca eu si cainii = love, orice caine, oriunde, oricum, n-am patit in viata mea sa se dea un caine la mine, am umblat intr-o iarna cu o haita intreaga dupa mine, de la metrou pana acasa, parca eram de-a lor...)
asa... deci balansul era activ si de soc am dat drumul la pungoi. Si da, ati ghicit. Poooc! s-au dus si cheile mele direct in fundul blestematei de pubele.
Din spate apare persoana ingrata care avea bestia in stapanire. Era precis o isterica. Numai o isterica poate plimba un caine isteric. Pubelo-senzitiv. Hodoronco-zronco senzitiv.
Si rade cu rasul ei isteric si ma intreaba "alea erau cheile?"
Eu vad rosu cu stelute si ma balbai de furie, nereusind sa ma hotarasc daca sutez pudelu (love, love, love, nu pot, nu pot, nu e vina lui sarmanul ca e isteric, si negru pe deasupra, nu-l nimeream nici daca vroiam) sau cap-gura la cucoana care umbla cu bestii incontrolabile fara lesa.
Pana sa ma hotarasc la ce cale violenta sa apuc, dusi au fost, si ea si pudelutzul ei.
Asa ca m-am vazut nevoita sa intru in alta lupta, si anume lupta cu pubela. Am rugat-o frumos, neah... am incercat sa ma uit in ea, ha-ha, era bezna pe toata strada.
Pana la urma mi-am facut curaj si am apucat de-o margine, balans, si harsti cu pubela de pamant.
Punga mea de gunoi fas-fas a alunecat afara, apoi cutia, si la urma cheile. Biiine... pot sa renunt la ele?
Ah, nu, nici macar nu erau ale mele, ci ale sotului. Mai erau pe inel un token special pe USB (ati mai pomenit fratilor, token pe usb?!?!) o cheie kensington, o cheie de valiza, cartela de interfon, alaturi de vreo 10 chei. Toate bine acoperite cu o mazga urat mirositoare care probabil salasuieste prin pubele de obicei.
Ooo, ce noroc ca nu a trebuit sa strang de pe trotuar si gunoiul altor vecini... pubela goala, curat noroc, ce mai!
Am insfacat rapid (deja simteam vecina de la unu tinandu-se de nas din balconul ei ca sa nu bubuie de ras) mazga de jos, am ales cartela, am infipt-o in interfon asa jegoasa, si asta a fost.
Urmatoarea jumatate de ora mi-am petrecut-o injurand-o pe stapana isterica, soarta, cainele, si desigur spaland cheile, stergandu-le, examinandu-le, dandu-le cu spirt (am incercat sa nu ud tokenul voi afla curand daca am reusit...) apoi spalandu-ma pe mine pe maini, pana la coate, gel antibacterian, spirt, dati-mi un chibritel... yuk....
inca ma mananca pielea.
duminică, martie 29, 2009
Leapsa. Ce-as fi daca as fi...
Pentru ca leapsa e foarte la moda, va invit la "una mica", daca aveti chef...
Am primit-o recent de la prietena mea RitaSophie, si am raspuns prompt...
Who's next?!
O floare: floare de colt
Un anotimp: primăvara
O culoare: verde
Un animal : un setter
Un obiect vestimentar: o pereche de jeans.
O piesă de mobilier: un Chaise longue
O piesă muzicală: sexy (black eyed peas)
Un vers: To be or not to be... this is the question...
Un peisaj: Grand Canion :D
Un obiect: un televizor
Un instrument muzical: o harpa
Un copac: un mesteacan
Un oraș: Roma
Persoană publică: Neagu Djuvara
O persoană apropiată: Iulia
O carte: 11 minute
Un fel de mâncare: pizza
Un supererou: pai... James... James Bond!
Un fenomen al naturii: fulgerul
O masina: Aston Martin
Un fruct: o lamaie
O parte a corpului: un umar
Un film: Thomas the Engine (The Great Discovery)
Ei bine... cine interpreteaza?!
Am primit-o recent de la prietena mea RitaSophie, si am raspuns prompt...
Who's next?!
O floare: floare de colt
Un anotimp: primăvara
O culoare: verde
Un animal : un setter
Un obiect vestimentar: o pereche de jeans.
O piesă de mobilier: un Chaise longue
O piesă muzicală: sexy (black eyed peas)
Un vers: To be or not to be... this is the question...
Un peisaj: Grand Canion :D
Un obiect: un televizor
Un instrument muzical: o harpa
Un copac: un mesteacan
Un oraș: Roma
Persoană publică: Neagu Djuvara
O persoană apropiată: Iulia
O carte: 11 minute
Un fel de mâncare: pizza
Un supererou: pai... James... James Bond!
Un fenomen al naturii: fulgerul
O masina: Aston Martin
Un fruct: o lamaie
O parte a corpului: un umar
Un film: Thomas the Engine (The Great Discovery)
Ei bine... cine interpreteaza?!
joi, februarie 19, 2009
marea voma
E trecut binisor de miezul noptii iar eu am de lucru cu niste rufe ude. Ligheanul plin ochi sta pe coltul cazii iar eu stau cu talpile pe cate o latura, intr-un echilibru imprecis ajutat de cate o rufa uda pentru care fac extensie pana la lighean si apoi repede pana la franghie.
Inainte de a intinde rufele, am spalat un pic pe jos, cada, holul, si am schimbat cearceaful si niste fete de perna...
E un emoticon dragut pe forum cu o sticla de alcool. Intra bine aici.
Imi aduc aminte de un film in care Angelina Jolie intindea o draperie cu care Brad Pitt nu fusese de acord, jucand un scaun pe doua picioare, dintr-o miscare gratioasa din genunchi. Cam asa si eu pe cada...although I'm no Jolie...
Cum am ajuns sa am atata activitate la ora asta? Nu e genul meu sa fac atata munca benevola intr-o saptamana la un loc...
Pai ce sa fie... d-ale copilariei. Teo s-a dat in leaganul zen vreo ora. In poza e Radu, dar nu-i nimic. Pentru leagan e poza. Si a adormit. L-am luat frumos in brate, inca mai pot, ce pui mic si scump e... si l-am dus in patul lui. L-am aranjat frumos in perne, l-am invelit, l-am pupat pe un colt si am dat sa ies, stingand lumina. Cand am auzit un galgait ciudat. Hmmm... ce-o fi...
Aprind din nou lumina. Teo in mijlocul unei balti lipicoase care a tinut mortis sa aiba de-a face si cu cearceaful, si cu patura, si cu pernele. Si cu pijamalele.
L-am dus cu frumosul la baie, vorbind cu el ca sa nu-l sperii mai tare decat era deja... Personal consider ca e bine sa vomiti cand ti-e rau, si stiu ca sunt unii oameni ca nu pot s-o faca. Eu zic ca e sanatos. Nu-i placut... dar e sanatos. Si nu vroiam sa-i dau impresia ca a facut ceva rau. Asa ca tinandu-mi respiratia incercam sa alin copilul care suferea clar. Acum ca vorbeste... mi-a spus pe rand, ochii, capul, caca... burta... Numai bine nu-i era.
In drum spre baie a mai varsat pe hol, in baie, pe cada; in cada. Deja nu mai stiam cum sa ma descurc eu. In fine, l-am dezbracat fara sa-i pun toata treaba si in par si l-am bagat la dus, dupa ce in 5 minute am spalat cada si pe jos in baie ca sa ne facem o cale de iesire care sa nu ne faca iar greata....
Si uite asa am bagat o masina. Mai bagasem doua mai devreme, si ligheanele erau pline (ca numai doua am), si asa am ajuns sa intind rufele. La miezul noptii. Inainte de asta, desigur, am valsat putin prin casa cu salteaua si cu toate pernele. Tati a fost foarte de ajutor. Mi-a explicat in termeni simpli, foarte clari, intariti prin repetarea unui cuvand care sade bine langa alt cuvant, si anume langa baga-mi-as... ca din cauza mea a vomitat copilul, ca l-am lasat sa se dea in leagan (si nu pentru ca a mancat dintr-un McD), ca am gresit fundamental punandu-l in patul fratiorului mai mic cat am pus cearcef curat, influentandu-i astfel negativ dezvoltarea psihologica si evolutia emotionala...[alcool... unde-i alcoolul ala...] si ca ma misc foooaaarte incet cu facutul odata naibii al patului.
Pana am terminat eu sa ma misc foarte inceeet el nu reusise inca sa il imbrace pe Teo, care era deja in pampers, ii trebuia doar o pijama si un body.
In fine s-a facut liniste si imi amintesc ca inainte de toata tevatura imi era cam rau de la stomac (cu tot tacamul- ochii, capul, burta, caca...) dar am luat repede doua No-spa, ca nu aveam timp sa vomit pentru ca Radu vroia sa manance.
Precis e din cauza ca m-am dat si eu in leagan... si nu pentru ca am mancat McD.
Argumentul "vrei sa iti arat cum nici lui Radu nu i-a priit laptele ca era stricat si vomita" m-a facut sa renut la dizertatia pregatita si sa o sterg discret spre vastele-mi dormitoare.
Inainte de a intinde rufele, am spalat un pic pe jos, cada, holul, si am schimbat cearceaful si niste fete de perna...
E un emoticon dragut pe forum cu o sticla de alcool. Intra bine aici.
Imi aduc aminte de un film in care Angelina Jolie intindea o draperie cu care Brad Pitt nu fusese de acord, jucand un scaun pe doua picioare, dintr-o miscare gratioasa din genunchi. Cam asa si eu pe cada...although I'm no Jolie...
Cum am ajuns sa am atata activitate la ora asta? Nu e genul meu sa fac atata munca benevola intr-o saptamana la un loc...
Pai ce sa fie... d-ale copilariei. Teo s-a dat in leaganul zen vreo ora. In poza e Radu, dar nu-i nimic. Pentru leagan e poza. Si a adormit. L-am luat frumos in brate, inca mai pot, ce pui mic si scump e... si l-am dus in patul lui. L-am aranjat frumos in perne, l-am invelit, l-am pupat pe un colt si am dat sa ies, stingand lumina. Cand am auzit un galgait ciudat. Hmmm... ce-o fi...
Aprind din nou lumina. Teo in mijlocul unei balti lipicoase care a tinut mortis sa aiba de-a face si cu cearceaful, si cu patura, si cu pernele. Si cu pijamalele.
L-am dus cu frumosul la baie, vorbind cu el ca sa nu-l sperii mai tare decat era deja... Personal consider ca e bine sa vomiti cand ti-e rau, si stiu ca sunt unii oameni ca nu pot s-o faca. Eu zic ca e sanatos. Nu-i placut... dar e sanatos. Si nu vroiam sa-i dau impresia ca a facut ceva rau. Asa ca tinandu-mi respiratia incercam sa alin copilul care suferea clar. Acum ca vorbeste... mi-a spus pe rand, ochii, capul, caca... burta... Numai bine nu-i era.
In drum spre baie a mai varsat pe hol, in baie, pe cada; in cada. Deja nu mai stiam cum sa ma descurc eu. In fine, l-am dezbracat fara sa-i pun toata treaba si in par si l-am bagat la dus, dupa ce in 5 minute am spalat cada si pe jos in baie ca sa ne facem o cale de iesire care sa nu ne faca iar greata....
Si uite asa am bagat o masina. Mai bagasem doua mai devreme, si ligheanele erau pline (ca numai doua am), si asa am ajuns sa intind rufele. La miezul noptii. Inainte de asta, desigur, am valsat putin prin casa cu salteaua si cu toate pernele. Tati a fost foarte de ajutor. Mi-a explicat in termeni simpli, foarte clari, intariti prin repetarea unui cuvand care sade bine langa alt cuvant, si anume langa baga-mi-as... ca din cauza mea a vomitat copilul, ca l-am lasat sa se dea in leagan (si nu pentru ca a mancat dintr-un McD), ca am gresit fundamental punandu-l in patul fratiorului mai mic cat am pus cearcef curat, influentandu-i astfel negativ dezvoltarea psihologica si evolutia emotionala...[alcool... unde-i alcoolul ala...] si ca ma misc foooaaarte incet cu facutul odata naibii al patului.
Pana am terminat eu sa ma misc foarte inceeet el nu reusise inca sa il imbrace pe Teo, care era deja in pampers, ii trebuia doar o pijama si un body.
In fine s-a facut liniste si imi amintesc ca inainte de toata tevatura imi era cam rau de la stomac (cu tot tacamul- ochii, capul, burta, caca...) dar am luat repede doua No-spa, ca nu aveam timp sa vomit pentru ca Radu vroia sa manance.
Precis e din cauza ca m-am dat si eu in leagan... si nu pentru ca am mancat McD.
Argumentul "vrei sa iti arat cum nici lui Radu nu i-a priit laptele ca era stricat si vomita" m-a facut sa renut la dizertatia pregatita si sa o sterg discret spre vastele-mi dormitoare.
joi, februarie 12, 2009
Eugenia Bey
Astazi se implinesc patru ani de la trecerea in nefiinta a matusii mele, sora tatei, pe care toti o strigam cu drag "tanti Jenica".
Mi-o amintesc cu drag si mi-e inca dor de ea, uneori. Moartea ei m-a marcat profund...i-am dedicat acest text incercand sa ma eliberez putin de durere, l-am scris in 2005, printre multe lacrimi, si inca mai plang cititndu-l.
Ai mei din partea tatei sunt din Prejmer. Aveau acolo casa mare, cu acareturi, pamant, cai... imi amintesc vag ce-mi povesteau bunica, Jenica, tata...
Cand am fost intr-o excursie la Prejmer, imi amintesc ca l-am sunat pe tata sa ii spun ca sunt in cetate, si el mi-a zis ca caut o anumita chilie, nr. 102, unde isi tineau ai mei bunurile in timpul razboiuli (provizii, in caz de izolare). Hm, ce mix de amintiri... Din pacate nu imi amintesc prea bine casa. Am vazut-o doar pe dinafara, familia a vandut-o intre razboaie si s-a mutat in Ploiesti. Aici si-au facut o casa mare, care mi-a placut din totdeauna, desi era "pe dos" (cu spatele la soare, pe dos fata de toate casele de pe strada). De ce? Pai simplu, erau vecini cu tata mare, si bunica i-a pus pe toti sa intoarca proiectul in asa fel incat casa sa fie cu fata la casa de alaturi, din respect ("cum sa stam cu fundul la tata mare?!?!").
Tata era furios mereu pe casa pe dos, in care era intuneric si cam frig din cauza acestei pozitionari respectuase... Intre timp nu mai locuia tata mare alaturi, ci altcinva care isi ridicase un gard urias, si uite asa casa era cu fata la... gard.
In casa din Ploiesti locuiau bunica si Jenica. Bunicul murise de mult, nu l-am cunoscut. Jenica era divortata de primul sot, iar cel de-al doilea murise si el mult inainte sa ma nasc eu. Am si un var, care a emigrat in Canada in anul in care m-am nascut eu. Nu l-am vazut deci niciodata, nu a putut veni macar la inmormantarea mamei lui... Nu e locul meu sa judec asta, dar m-am necajit un pic atunci.
Ei si-asa. In casa de la Ploiesti mi-am petrecut in fiecare an cate o vacanta. Mamaie (asa ii spuneam bunicii) cu povestile ei, cu prajiturile, ea m-a invatat sa spun la culcare "inger ingerasul meu" si mai apoi Tatal nostru... Cand a murit mamaie a fost prima oara pentru mine cand am simtit ca pierd pe cineva drag. A murit in 92, la 92 de ani, in somn. Era oarba, dar in putere, inca trebaluia prin casa si prin curte cat putea. Nu statea o clipa locului, si ziua dinainte de a muri a fost la fel cu toate celelalte. Nu-mi amintesc decat vag inmormantarea... stiu ca m-am imbolnavit la cimitir, poate de la atata plans, si m-am pricopsit cu blestemata mea de rinita cronica cu care m-am chinuit zece ani, si care revine de cate ori sunt presata psihic.
Iar tanti Jenica, uite ce m-am luat cu vorba... tanti Jenica a devenit incet incet, an de an, vacanta de vacanta cea mai buna prietena a mea. Vorbeam cu ea tot ce nu puteam vorbi cu mama sau cu tata. Ea a fost prima care mi-a cunoscut toti prietenii, ii duceam pe toti in vizita la Ploiesti si ea isi dadea cu parerea... asta nu, asta nu, asta da... si uneori, deseori, verdictul ei era corect. Imi dadea in carti. Stateam ore in sir si jucam carti, sau cricket in curte (am si acum jocul ei de criket, a fost singurul lucru pe care mi l-am dorit de la Ploiesti, in afara de balansoar). Cand ne uitam la vreun film comentam amandoua tot ce se intampla si radeam, doamne ce mai radeam. Tot ea m-a invatat sa tricotez si sa brodez. Sa croiesc, sa cos la masina...
Si inca ceva "mostenit" de la ea... cat pe ce sa uit, atat de "in sange" imi este. Automatizarea, domnule, automatizarea. Avea Jenica prin casa tot felul de aparate moderne, de bagat in priza sau cu baterii. Cate o priza pentru orice. Foarfeca electrica, ruleta electrica, bigudiuri electrice, aparat de facut masaj electric, roboti, robotei, cafetiere, fierbatoare... de toate. Tot ce se inventase modern de bagat in priza, gaseai la ea in casa. La mine in casa nu mai ai loc de prelungitoare, si toate sunt pline. Imi sta in fire sa ma interesez de tot ce e mai nou (de bagat in priza) si sa apelez la tot felul de aparate care sa imi /isi faca treaba... incat am uitat de unde mi se trage.
Be Organized era al doilea ei nume. Nu am vazut nicaieri un program mai strict si o ordine mai riguroasa. Tabieturi mai tabieturi ca la ea. Tinea contabilitatea casei cum ar fi tinut-o pe a unei afaceri profitabile. Registru de intrari, registru de iesiri. Dosare de facturi.
Totul era o rutina. Pana si bucata de cascaval muscata pe care ma ateptam s-o gasesc in frigider... am gasit-o acolo...
Luni mergea la Hale, joi mergea in piata, de doua ori pe luna mergea la banca... Stiam la ce ora sa o sun ca sa auda telefonul... din bucatarie nu-l auzea.
Cand eram mica aveam un obicei frumos impreuna, ne scriam scrisori. Ne-am scris scrisori in fiecare saptamana, pana l-am cunoscut pe sotul meu si am devenit interesata de altele... sau poate pana a murit bunica? Nu stiu de care eveniment sa leg incetarea scrisorilor, cert e ca de la un moment dat am rarit-o si cu vizitele la Ploiesti si cu scrisorile. Ne sunam insa saptamanal.
Apoi m-am maritat si viata mea s-a schimbat destul de mult. Saptamanal a devenit "la doua saptamani"... apoi "lunar"... apoi "cand imi aduceam aminte". Am pastrat totusi obiceiul de a ma urca in tren cand eram amarata si de a aparea in poarta la Ploiesti pentru o ceasca de cafea buna, un ghicit in carti (si in zat) si cateva sfaturi imbatabile.
De la ea mi se trage obsesia fata de pantofi. Avea pantofi superbi, eleganti, cumparati de prin toate colturile lumii, fara numar, fara numar...
Tot de la ea, nu ma pot uita nici acum la un film fara sa comentez, sa anticipez ce urmeaza... sa gandesc alte variante de desfasurare a actiunii...
Uf. Scriu ce scriu, amintiri placute, dar imi vin mereu in minte detaliile acelor zile. Februarie 12, 2005. Sambata pe la ora 3 dimineata. Am visat ca imi doream balansoarul de la Ploiesti. Am visat ca m-am urcat in masina si m-am dus la ea, sa o rog sa imi dea mie balansoarul. Asa de intens a fost visul, de puternic si de real,atat de clar am simtit-o si am vazut-o fata in fata cu mine, incat m-am trezit buimaca crezand ca sunt la Ploiesti si daca scrutez bine intunericul profund generat de obloanele de lemn trase fara exceptie in fiecare seara peste toate geamurile, o vad, strecurandu-se prin casa sa aprinda soba, cum facea in fiecare dimineata, la ora 5.
M-a surprins atat de tare acest vis, abia am asteptat o ora decenta sa pun mana pe telefon. Si am sunat, o data, de zece ori, de o mie de ori, toata ziua. Niciun raspuns. Si am stiut in acel moment. De fapt, cred ca stiusem de la inceput, de cand am visat, dar nu-mi dadeam seama CE stiam... L-am sunat pe tata si i-am povestit. S-a apucat si el sa sune; intre timp s-a facut luni... am identificat si sunat vecinii, nu ne-au putut spune decat ca obloanele nu sunt trase si ca este lumina, si ca ultima data au vazut-o joi.
Ne-am urcat in masina si ne-am dus. Ce am gasit acolo nu am cuvinte sa descriu, nu pot uita, din pacate mi-a patat toate amintirile placute ale casei din Ploiesti si nu pot sa nu ma simt vinovata ca nu am insistat mai mult, nu am sunat mai des si nu am fost acolo mai des in ultimii ani. Stiu ca nu puteam face mare lucru, dar nu ma pot opri sa simt asa. Era extraordinar de incapatanata. Am incercat cu totii s-o convingem sa vanda casa si sa se mute in Bucuresti, ca sa fim mai aproape. Fiul ei a incercat s-o convinga se mearga in Canada, sa fie langa el. Nu a vrut, nu a acceptat nicio tulburare a rutinei zilnice, a pasilor atent desenati prin viata, unul dupa altul... pana cand nu a mai putut pasi.
Nu s-a plans niciodata. Nu ne-a spus cand s-a simtit rau, cand a zacut bolnava... nu a chemat pe nimeni, niciodata... nici macar salvarea. DE CE?!
In noaptea de 12 februarie, la 3 dimineata cand am visat-o eu, a murit. Chiar atunci, si-a luat la revedere de la mine, si pentru asta sunt recunoscatoare, oricat de rau ar durea. Am aflat datele exacte la autopsie...
Am gasit-o in casa, cazuta langa fereastra, chircita. Focul era oprit, desi in ultimii ani isi cumparase un termostat special pentru sobele pe gaze, care se pornea singur. Termostatul era inchis (ce cruda si realista planificare; daca ar fi fost pornit nu am mai fi gasit nimic intreg din ea). Curtea era intr-o paragina infernala. Lastari crescuti pe peste tot, de printre dalele de piatra, peste simetria obsesiva pe care mi-o aminteam, peste trandafiri... ne-am luptat cu ei ca sa ajungem la usa. In curte se oplosise o catea care avea si pui.
Dragostea de caini e in familie la noi... matusa mea a avut caini dintotdeauna. Mi-i amintesc pe toti terierii ei, Rick, cand eram eu foarte mica, apoi inca unul, nu mai stiu numele, poate tot Rick il chema, si apoi Lola... cateaua parea familiara cu locul si cand am reusit sa descuiem usa, s-a napustit in casa urland ingrozitor.
Am gasit in scrin, la locul stiut, in caietul de contabilitate, un plic. O scrisoare, cu detalii clare cine ce sa faca, cum, ce sa dea, cui... cat... cu ce sa o imbrace... bani pentru inmormantare... Tipic pentru ea.
Scrisoarea era insa mai veche, de cativa ani. In timpul acesta casa se mai darapanase un pic. Rochia pregatita de ea pentru inmormantare avea aripi de molii si a zburat in scame peste tot cand am vrut s-o scoatem din dulap. Covoarele si ele, erau macinate. Tavanul fosnea ciudat, din pod poate, unde suspectez ca se aciuasera si niste rozatoare. Frigiderul era in schimb asa cum ma asteptam, organizat. Seara la culcare obisnuia sa ciuguleasca ceva, o bucatica de cascaval... un strugure... Felia muscata era acolo, semn ca tabieturile acelei seri fusesera duse la bun sfarsit.
Erau deci cativa ani de la scrisoare, doi - trei. Ani in care zi de zi isi urmase rutina gandindu-se ca nu se va trezi pentru ziua urmatoare...
Patul nu era desfacut. Am dedus ca de ceva vreme dormea in fotoliu...
Si nu voi uita niciodata mirosul. Mirosul dulceag, greu, de moarte. Plutea prin toata casa, pe jos, pana la genunchi, intrai in el ca intr-o mlastina.
Ma bucur, matusa draga, ca ai trecut pe la mine sa-ti iei adio, in ultima ta clipa.
Am luat balansoarul si jocul de cricket.
Si sutele de drumuri pe care le-am facut la Ploiesti cu inmormantarea, cu organizarea lucrurilor si cu vanzarea casei m-au facut sa mai uit durerea. Si vina.
Cu anii toate se acopera in uitare. Sau in ceva pufos, albicios si vascos. Pe care noi il numim uitare. Poate e doar salicilat pentru conserve.
Si intr-o zi ca asta imi amintesc de toti. Mamaie, Jenica, tata. S-au dus toti. Mi-e dor de ei.
Mi-o amintesc cu drag si mi-e inca dor de ea, uneori. Moartea ei m-a marcat profund...i-am dedicat acest text incercand sa ma eliberez putin de durere, l-am scris in 2005, printre multe lacrimi, si inca mai plang cititndu-l.
Ai mei din partea tatei sunt din Prejmer. Aveau acolo casa mare, cu acareturi, pamant, cai... imi amintesc vag ce-mi povesteau bunica, Jenica, tata...
Cand am fost intr-o excursie la Prejmer, imi amintesc ca l-am sunat pe tata sa ii spun ca sunt in cetate, si el mi-a zis ca caut o anumita chilie, nr. 102, unde isi tineau ai mei bunurile in timpul razboiuli (provizii, in caz de izolare). Hm, ce mix de amintiri... Din pacate nu imi amintesc prea bine casa. Am vazut-o doar pe dinafara, familia a vandut-o intre razboaie si s-a mutat in Ploiesti. Aici si-au facut o casa mare, care mi-a placut din totdeauna, desi era "pe dos" (cu spatele la soare, pe dos fata de toate casele de pe strada). De ce? Pai simplu, erau vecini cu tata mare, si bunica i-a pus pe toti sa intoarca proiectul in asa fel incat casa sa fie cu fata la casa de alaturi, din respect ("cum sa stam cu fundul la tata mare?!?!").
Tata era furios mereu pe casa pe dos, in care era intuneric si cam frig din cauza acestei pozitionari respectuase... Intre timp nu mai locuia tata mare alaturi, ci altcinva care isi ridicase un gard urias, si uite asa casa era cu fata la... gard.
In casa din Ploiesti locuiau bunica si Jenica. Bunicul murise de mult, nu l-am cunoscut. Jenica era divortata de primul sot, iar cel de-al doilea murise si el mult inainte sa ma nasc eu. Am si un var, care a emigrat in Canada in anul in care m-am nascut eu. Nu l-am vazut deci niciodata, nu a putut veni macar la inmormantarea mamei lui... Nu e locul meu sa judec asta, dar m-am necajit un pic atunci.
Ei si-asa. In casa de la Ploiesti mi-am petrecut in fiecare an cate o vacanta. Mamaie (asa ii spuneam bunicii) cu povestile ei, cu prajiturile, ea m-a invatat sa spun la culcare "inger ingerasul meu" si mai apoi Tatal nostru... Cand a murit mamaie a fost prima oara pentru mine cand am simtit ca pierd pe cineva drag. A murit in 92, la 92 de ani, in somn. Era oarba, dar in putere, inca trebaluia prin casa si prin curte cat putea. Nu statea o clipa locului, si ziua dinainte de a muri a fost la fel cu toate celelalte. Nu-mi amintesc decat vag inmormantarea... stiu ca m-am imbolnavit la cimitir, poate de la atata plans, si m-am pricopsit cu blestemata mea de rinita cronica cu care m-am chinuit zece ani, si care revine de cate ori sunt presata psihic.
Iar tanti Jenica, uite ce m-am luat cu vorba... tanti Jenica a devenit incet incet, an de an, vacanta de vacanta cea mai buna prietena a mea. Vorbeam cu ea tot ce nu puteam vorbi cu mama sau cu tata. Ea a fost prima care mi-a cunoscut toti prietenii, ii duceam pe toti in vizita la Ploiesti si ea isi dadea cu parerea... asta nu, asta nu, asta da... si uneori, deseori, verdictul ei era corect. Imi dadea in carti. Stateam ore in sir si jucam carti, sau cricket in curte (am si acum jocul ei de criket, a fost singurul lucru pe care mi l-am dorit de la Ploiesti, in afara de balansoar). Cand ne uitam la vreun film comentam amandoua tot ce se intampla si radeam, doamne ce mai radeam. Tot ea m-a invatat sa tricotez si sa brodez. Sa croiesc, sa cos la masina...
Si inca ceva "mostenit" de la ea... cat pe ce sa uit, atat de "in sange" imi este. Automatizarea, domnule, automatizarea. Avea Jenica prin casa tot felul de aparate moderne, de bagat in priza sau cu baterii. Cate o priza pentru orice. Foarfeca electrica, ruleta electrica, bigudiuri electrice, aparat de facut masaj electric, roboti, robotei, cafetiere, fierbatoare... de toate. Tot ce se inventase modern de bagat in priza, gaseai la ea in casa. La mine in casa nu mai ai loc de prelungitoare, si toate sunt pline. Imi sta in fire sa ma interesez de tot ce e mai nou (de bagat in priza) si sa apelez la tot felul de aparate care sa imi /isi faca treaba... incat am uitat de unde mi se trage.
Be Organized era al doilea ei nume. Nu am vazut nicaieri un program mai strict si o ordine mai riguroasa. Tabieturi mai tabieturi ca la ea. Tinea contabilitatea casei cum ar fi tinut-o pe a unei afaceri profitabile. Registru de intrari, registru de iesiri. Dosare de facturi.
Totul era o rutina. Pana si bucata de cascaval muscata pe care ma ateptam s-o gasesc in frigider... am gasit-o acolo...
Luni mergea la Hale, joi mergea in piata, de doua ori pe luna mergea la banca... Stiam la ce ora sa o sun ca sa auda telefonul... din bucatarie nu-l auzea.
Cand eram mica aveam un obicei frumos impreuna, ne scriam scrisori. Ne-am scris scrisori in fiecare saptamana, pana l-am cunoscut pe sotul meu si am devenit interesata de altele... sau poate pana a murit bunica? Nu stiu de care eveniment sa leg incetarea scrisorilor, cert e ca de la un moment dat am rarit-o si cu vizitele la Ploiesti si cu scrisorile. Ne sunam insa saptamanal.
Apoi m-am maritat si viata mea s-a schimbat destul de mult. Saptamanal a devenit "la doua saptamani"... apoi "lunar"... apoi "cand imi aduceam aminte". Am pastrat totusi obiceiul de a ma urca in tren cand eram amarata si de a aparea in poarta la Ploiesti pentru o ceasca de cafea buna, un ghicit in carti (si in zat) si cateva sfaturi imbatabile.
De la ea mi se trage obsesia fata de pantofi. Avea pantofi superbi, eleganti, cumparati de prin toate colturile lumii, fara numar, fara numar...
Tot de la ea, nu ma pot uita nici acum la un film fara sa comentez, sa anticipez ce urmeaza... sa gandesc alte variante de desfasurare a actiunii...
Uf. Scriu ce scriu, amintiri placute, dar imi vin mereu in minte detaliile acelor zile. Februarie 12, 2005. Sambata pe la ora 3 dimineata. Am visat ca imi doream balansoarul de la Ploiesti. Am visat ca m-am urcat in masina si m-am dus la ea, sa o rog sa imi dea mie balansoarul. Asa de intens a fost visul, de puternic si de real,atat de clar am simtit-o si am vazut-o fata in fata cu mine, incat m-am trezit buimaca crezand ca sunt la Ploiesti si daca scrutez bine intunericul profund generat de obloanele de lemn trase fara exceptie in fiecare seara peste toate geamurile, o vad, strecurandu-se prin casa sa aprinda soba, cum facea in fiecare dimineata, la ora 5.
M-a surprins atat de tare acest vis, abia am asteptat o ora decenta sa pun mana pe telefon. Si am sunat, o data, de zece ori, de o mie de ori, toata ziua. Niciun raspuns. Si am stiut in acel moment. De fapt, cred ca stiusem de la inceput, de cand am visat, dar nu-mi dadeam seama CE stiam... L-am sunat pe tata si i-am povestit. S-a apucat si el sa sune; intre timp s-a facut luni... am identificat si sunat vecinii, nu ne-au putut spune decat ca obloanele nu sunt trase si ca este lumina, si ca ultima data au vazut-o joi.
Ne-am urcat in masina si ne-am dus. Ce am gasit acolo nu am cuvinte sa descriu, nu pot uita, din pacate mi-a patat toate amintirile placute ale casei din Ploiesti si nu pot sa nu ma simt vinovata ca nu am insistat mai mult, nu am sunat mai des si nu am fost acolo mai des in ultimii ani. Stiu ca nu puteam face mare lucru, dar nu ma pot opri sa simt asa. Era extraordinar de incapatanata. Am incercat cu totii s-o convingem sa vanda casa si sa se mute in Bucuresti, ca sa fim mai aproape. Fiul ei a incercat s-o convinga se mearga in Canada, sa fie langa el. Nu a vrut, nu a acceptat nicio tulburare a rutinei zilnice, a pasilor atent desenati prin viata, unul dupa altul... pana cand nu a mai putut pasi.
Nu s-a plans niciodata. Nu ne-a spus cand s-a simtit rau, cand a zacut bolnava... nu a chemat pe nimeni, niciodata... nici macar salvarea. DE CE?!
In noaptea de 12 februarie, la 3 dimineata cand am visat-o eu, a murit. Chiar atunci, si-a luat la revedere de la mine, si pentru asta sunt recunoscatoare, oricat de rau ar durea. Am aflat datele exacte la autopsie...
Am gasit-o in casa, cazuta langa fereastra, chircita. Focul era oprit, desi in ultimii ani isi cumparase un termostat special pentru sobele pe gaze, care se pornea singur. Termostatul era inchis (ce cruda si realista planificare; daca ar fi fost pornit nu am mai fi gasit nimic intreg din ea). Curtea era intr-o paragina infernala. Lastari crescuti pe peste tot, de printre dalele de piatra, peste simetria obsesiva pe care mi-o aminteam, peste trandafiri... ne-am luptat cu ei ca sa ajungem la usa. In curte se oplosise o catea care avea si pui.
Dragostea de caini e in familie la noi... matusa mea a avut caini dintotdeauna. Mi-i amintesc pe toti terierii ei, Rick, cand eram eu foarte mica, apoi inca unul, nu mai stiu numele, poate tot Rick il chema, si apoi Lola... cateaua parea familiara cu locul si cand am reusit sa descuiem usa, s-a napustit in casa urland ingrozitor.
Am gasit in scrin, la locul stiut, in caietul de contabilitate, un plic. O scrisoare, cu detalii clare cine ce sa faca, cum, ce sa dea, cui... cat... cu ce sa o imbrace... bani pentru inmormantare... Tipic pentru ea.
Scrisoarea era insa mai veche, de cativa ani. In timpul acesta casa se mai darapanase un pic. Rochia pregatita de ea pentru inmormantare avea aripi de molii si a zburat in scame peste tot cand am vrut s-o scoatem din dulap. Covoarele si ele, erau macinate. Tavanul fosnea ciudat, din pod poate, unde suspectez ca se aciuasera si niste rozatoare. Frigiderul era in schimb asa cum ma asteptam, organizat. Seara la culcare obisnuia sa ciuguleasca ceva, o bucatica de cascaval... un strugure... Felia muscata era acolo, semn ca tabieturile acelei seri fusesera duse la bun sfarsit.
Erau deci cativa ani de la scrisoare, doi - trei. Ani in care zi de zi isi urmase rutina gandindu-se ca nu se va trezi pentru ziua urmatoare...
Patul nu era desfacut. Am dedus ca de ceva vreme dormea in fotoliu...
Si nu voi uita niciodata mirosul. Mirosul dulceag, greu, de moarte. Plutea prin toata casa, pe jos, pana la genunchi, intrai in el ca intr-o mlastina.
Ma bucur, matusa draga, ca ai trecut pe la mine sa-ti iei adio, in ultima ta clipa.
Am luat balansoarul si jocul de cricket.
Si sutele de drumuri pe care le-am facut la Ploiesti cu inmormantarea, cu organizarea lucrurilor si cu vanzarea casei m-au facut sa mai uit durerea. Si vina.
Cu anii toate se acopera in uitare. Sau in ceva pufos, albicios si vascos. Pe care noi il numim uitare. Poate e doar salicilat pentru conserve.
Si intr-o zi ca asta imi amintesc de toti. Mamaie, Jenica, tata. S-au dus toti. Mi-e dor de ei.
marți, februarie 03, 2009
Exista o explicatie...
Da, intotdeauna exista o explicatie!
De vreo luna Andrei imi tot spune ca la noi in camera miroase urat. Mirosul este localizat la usa, spune el... ce ar putea fi?!
Eu nu simt decat un miros greu in toata camera. Intotdeauna mi s-a parut ca miroase urat, a "ne-aerisit" oricat as fi tinut geamul deschis, inca de cand ne-am mutat.
Am pus-o pe seama faptului ca aceasta camera este spre nord-vest, subsolul e mereu inundat (stam la parter) si in casa este foarte frig, motiv pentru care acum iarna aerisesc doar putin, de doua ori pe zi... normal ca nu are cum sa se schimbe aerul in acest timp.
Andrei de cate ori intra in camera, trage aer pe nas, se enerveaza si ia usa la amusinat. I-am explicat ca mi-am facut o teorie. Oriunde in camera ar mirosi, totul se aduna la usa, poate pentru ca acolo e mai rece, sau e o vaga circulatie de aer pe langa canatul usii... dar mirosul remarcat de mine parea a avea darul de a se aduna tot pe langa usa.
Ieri insa... am intrat in camera si m-a izbit. Puternic, dulceag-acrisor, l-am simtit apasator si prafos umplandu-mi nasul si facandu-ma sa stranut.
Nu mi-a trebuit mult timp sa identific mirosul, este cel mai veritabil miros de MUCEGAI!!!!
Intr-adevar, miroase doar la usa. Iau totul la rand, centimetru cu centimetru: usa (trag pe nas din gaura cheii - putea fi mucegaita inauntru, cine stie cum au stocat-o la depozitul de unde am cumparat-o), tocul usii, peretele. Nu miroase de aici.
Imi amintesc teoria mea cu usa langa care se aduna tot mirosul si ma apuc sa amusinez restul camerei, era evident ca nu usa pute asa.
Iau la rand parchetul, proaspat pus, covorul, biblioteca, peretii. Andrei se temea ca a mucegait amorsa. A dat amorsa direct pe tencuiala, si deasupra a pus tapet de fibra de sticla, peste care a zugravit. Nu-mi pot imagina ce inseamna sa dam jos fibra de sticla de pe pereti ca sa inlaturam mucegaiul de dedesubt.... Doamne!
Totusi nu miroase din perete si nici nu am reusit sa identific nicio parte nelipita bine...
Mai departe miros ca un veritabil caine de vanatoare canapeaua (e o canapea veche din piele, cu perna din burete, pe care am luat-o acum fix zece ani de la second hand... ar putea fi ea... dar nu este..), salteaua de la pat, pernele, sifonierul... nu, nici aici, nici aici... nicaieri!
Dau cu ochii de lambriu si intepenesc. Daca cumva miroase lambriul... un perete intreg (5m20) lambrisat cu fasii marunte... dedesubt este polistiren expandat... ar putea mucegai nu?! Ma si vad cu mobila trasa de la perete, smulgand fasii de lambriu si carand afara metri cubi de polistiren mucegait...
Lambriul este totusi destul de bine aerisit. Nu l-am lacuit, si nodurile de lemn rezultate in urma prelucrarii fasiilor lasa peretele sa respire... ma rog. Imi fac curaj si imi lipesc o nara pe o un nod din asta... si trag frumos pe nas. Slava Domnului, nu ma lesina niciun miros urat. Doar un pic a praf miroase. Deci nu e lambriul? Il miros bine pe la toate nodurile, in ambele colturi, pe la mijloc si pe langa sifonier... nu. Nu e de aici.
Intrucat nu a mai ramas deja niciun centimetru nemirosit am obosit. Si nici nu am gasit de unde miroase. E groaznic.
Ma duc sa ma culc, cu gandul ca trebuie sa ne mutam... mi se pare periculos mucegaiul. Inseamna spori, nu? Nu sunt prea sigura, dar asa cred. Sporii circula. Ii respiram noi. Ii respira copiii!!!!
Clar, ne mutam. Groaznic.
Nu prea am reusit sa dorm... pe la 5 dimineata Radu incepe sa se foiasca in patut si sa scanceasca. Daca nu vreau toata casa in picioare la ora asta... TREBUIE sa ne ducem dincolo... da, dincolo la mucegai.
Intru in camera si ma loveste din nou in moalele capului: mirosul e tot acolo, mai puternic, tot a mucegai aduce... tot la usa e tot, gramada.
L-am linistit pe Radu, acum doarme.
Mie nu imi da pace mirosul. Cand ma departez de usa nu miroase. Daca mai stai cinci minute in camera, nu-l mai simti deloc. Totusi, daca e mucegai e periculos.
Ies pe hol. Intru inapoi. E tot acolo, la usa...
Iau iarasi tocul la mirosit... dar nu.
Conform teoriei mele ca mirosul urat, (ca si cum ar fi "greu" aerul) se aduna la usa unde e mai frig si o vaga circulatie de aer.... ar trebui sa existe si un corolar... mirosul vine din partea opusa usii. Nu vis-avis de usa, unde e lambriul, chiar nu miroase de la el (slava Domnului).
Opusul usii... sa nu radeti... e fereastra! Ce inseamna fereastra totusi? Termopan. Inchis ermetic. Nu exista curent, nu exista umezeala, geamul acela nu a facut niciodata totusi condens... oh, Doamne!!! Imi cad ochii pe ultima chestie la care m-as fi gandit vreodata.... ghivecele mele!
Ma reped in ele ca un uliu in porumbei si le amusinez bine. DA. DAAAA. DAAAAA. Pamantul din ghivece miroase a mucegai. Rau de tot. Puternic. Pregnant. Apasator. Sunt sigura, nu am nicio indoiala. Aceasta e sursa mirosului. Intrucat e deja sase jumatate imi trezesc consortul si il bag cu nasul in ghivece.
Ghivecele le scot pe hol. O sa le replantez. Dupa ce cumpar pamant. Sau o sa le azvarlu afara pur si simplu. Nu conteaza, dar in camera mea nu vor mai calca.
Acum astept sa se trezeasca Radu, sa il duc inapoi la Teo in camera ca sa pot aerisi multe ore.
De ce a mirosit asa de tare tocmai azi? Azi am facut curat. Am tras draperiile si au ramas trase in laturi. Am udat bine florile. Si uite asa s-a imprastiat in camera tot mirosul, mai puternic decat de obicei, si conform teorieri "aerului greu de putoare" s-a adunat tot la usa... si uite asa l-am prins!!!
Andrei dragul de el se mira si acum cum e posibil sa puta glastra la fereastra si el sa simta la usa.
Eu sunt mandra de logica mea imbatabila. Si daca nu, de nasul meu de copoi care a dat de urma infractorului. Si daca nici asa, macar perseverenta a fost, ca am amusinat si televizorul, si modemul, si laptopul numai sa dau de sursa blestematiei de miros. [:D]
De vreo luna Andrei imi tot spune ca la noi in camera miroase urat. Mirosul este localizat la usa, spune el... ce ar putea fi?!
Eu nu simt decat un miros greu in toata camera. Intotdeauna mi s-a parut ca miroase urat, a "ne-aerisit" oricat as fi tinut geamul deschis, inca de cand ne-am mutat.
Am pus-o pe seama faptului ca aceasta camera este spre nord-vest, subsolul e mereu inundat (stam la parter) si in casa este foarte frig, motiv pentru care acum iarna aerisesc doar putin, de doua ori pe zi... normal ca nu are cum sa se schimbe aerul in acest timp.
Andrei de cate ori intra in camera, trage aer pe nas, se enerveaza si ia usa la amusinat. I-am explicat ca mi-am facut o teorie. Oriunde in camera ar mirosi, totul se aduna la usa, poate pentru ca acolo e mai rece, sau e o vaga circulatie de aer pe langa canatul usii... dar mirosul remarcat de mine parea a avea darul de a se aduna tot pe langa usa.
Ieri insa... am intrat in camera si m-a izbit. Puternic, dulceag-acrisor, l-am simtit apasator si prafos umplandu-mi nasul si facandu-ma sa stranut.
Nu mi-a trebuit mult timp sa identific mirosul, este cel mai veritabil miros de MUCEGAI!!!!
Intr-adevar, miroase doar la usa. Iau totul la rand, centimetru cu centimetru: usa (trag pe nas din gaura cheii - putea fi mucegaita inauntru, cine stie cum au stocat-o la depozitul de unde am cumparat-o), tocul usii, peretele. Nu miroase de aici.
Imi amintesc teoria mea cu usa langa care se aduna tot mirosul si ma apuc sa amusinez restul camerei, era evident ca nu usa pute asa.
Iau la rand parchetul, proaspat pus, covorul, biblioteca, peretii. Andrei se temea ca a mucegait amorsa. A dat amorsa direct pe tencuiala, si deasupra a pus tapet de fibra de sticla, peste care a zugravit. Nu-mi pot imagina ce inseamna sa dam jos fibra de sticla de pe pereti ca sa inlaturam mucegaiul de dedesubt.... Doamne!
Totusi nu miroase din perete si nici nu am reusit sa identific nicio parte nelipita bine...
Mai departe miros ca un veritabil caine de vanatoare canapeaua (e o canapea veche din piele, cu perna din burete, pe care am luat-o acum fix zece ani de la second hand... ar putea fi ea... dar nu este..), salteaua de la pat, pernele, sifonierul... nu, nici aici, nici aici... nicaieri!
Dau cu ochii de lambriu si intepenesc. Daca cumva miroase lambriul... un perete intreg (5m20) lambrisat cu fasii marunte... dedesubt este polistiren expandat... ar putea mucegai nu?! Ma si vad cu mobila trasa de la perete, smulgand fasii de lambriu si carand afara metri cubi de polistiren mucegait...
Lambriul este totusi destul de bine aerisit. Nu l-am lacuit, si nodurile de lemn rezultate in urma prelucrarii fasiilor lasa peretele sa respire... ma rog. Imi fac curaj si imi lipesc o nara pe o un nod din asta... si trag frumos pe nas. Slava Domnului, nu ma lesina niciun miros urat. Doar un pic a praf miroase. Deci nu e lambriul? Il miros bine pe la toate nodurile, in ambele colturi, pe la mijloc si pe langa sifonier... nu. Nu e de aici.
Intrucat nu a mai ramas deja niciun centimetru nemirosit am obosit. Si nici nu am gasit de unde miroase. E groaznic.
Ma duc sa ma culc, cu gandul ca trebuie sa ne mutam... mi se pare periculos mucegaiul. Inseamna spori, nu? Nu sunt prea sigura, dar asa cred. Sporii circula. Ii respiram noi. Ii respira copiii!!!!
Clar, ne mutam. Groaznic.
Nu prea am reusit sa dorm... pe la 5 dimineata Radu incepe sa se foiasca in patut si sa scanceasca. Daca nu vreau toata casa in picioare la ora asta... TREBUIE sa ne ducem dincolo... da, dincolo la mucegai.
Intru in camera si ma loveste din nou in moalele capului: mirosul e tot acolo, mai puternic, tot a mucegai aduce... tot la usa e tot, gramada.
L-am linistit pe Radu, acum doarme.
Mie nu imi da pace mirosul. Cand ma departez de usa nu miroase. Daca mai stai cinci minute in camera, nu-l mai simti deloc. Totusi, daca e mucegai e periculos.
Ies pe hol. Intru inapoi. E tot acolo, la usa...
Iau iarasi tocul la mirosit... dar nu.
Conform teoriei mele ca mirosul urat, (ca si cum ar fi "greu" aerul) se aduna la usa unde e mai frig si o vaga circulatie de aer.... ar trebui sa existe si un corolar... mirosul vine din partea opusa usii. Nu vis-avis de usa, unde e lambriul, chiar nu miroase de la el (slava Domnului).
Opusul usii... sa nu radeti... e fereastra! Ce inseamna fereastra totusi? Termopan. Inchis ermetic. Nu exista curent, nu exista umezeala, geamul acela nu a facut niciodata totusi condens... oh, Doamne!!! Imi cad ochii pe ultima chestie la care m-as fi gandit vreodata.... ghivecele mele!
Ma reped in ele ca un uliu in porumbei si le amusinez bine. DA. DAAAA. DAAAAA. Pamantul din ghivece miroase a mucegai. Rau de tot. Puternic. Pregnant. Apasator. Sunt sigura, nu am nicio indoiala. Aceasta e sursa mirosului. Intrucat e deja sase jumatate imi trezesc consortul si il bag cu nasul in ghivece.
Ghivecele le scot pe hol. O sa le replantez. Dupa ce cumpar pamant. Sau o sa le azvarlu afara pur si simplu. Nu conteaza, dar in camera mea nu vor mai calca.
Acum astept sa se trezeasca Radu, sa il duc inapoi la Teo in camera ca sa pot aerisi multe ore.
De ce a mirosit asa de tare tocmai azi? Azi am facut curat. Am tras draperiile si au ramas trase in laturi. Am udat bine florile. Si uite asa s-a imprastiat in camera tot mirosul, mai puternic decat de obicei, si conform teorieri "aerului greu de putoare" s-a adunat tot la usa... si uite asa l-am prins!!!
Andrei dragul de el se mira si acum cum e posibil sa puta glastra la fereastra si el sa simta la usa.
Eu sunt mandra de logica mea imbatabila. Si daca nu, de nasul meu de copoi care a dat de urma infractorului. Si daca nici asa, macar perseverenta a fost, ca am amusinat si televizorul, si modemul, si laptopul numai sa dau de sursa blestematiei de miros. [:D]
marți, ianuarie 13, 2009
Agitatie mare...
Radu era astazi foarte agitat... cum il lasam jos din brate, cum protesta zgomotos...
Pentru ca aveam multa treaba, rufe, mancare, vase murdare, nu mancasem inca nimic pe toata ziua... ma rog diverse cu localizare in bucatarie, am facut si eu cum m-a dus capul mai bine:
Am pus rufele la spalat, l-am pus pe Radu pe masina care mergea (cand stoarce... se zgaltaie, nu gluma), am pus si trenuletul cel mai agomotos al lui Teo in functiune
si iata ce frumos a adormit Radu int-un haos general, ce infern de zgomote...
iar eu mi-am vazut de treaba... (ma cam doare capul ce-i drept de la atata harmalaie!)
Pentru ca aveam multa treaba, rufe, mancare, vase murdare, nu mancasem inca nimic pe toata ziua... ma rog diverse cu localizare in bucatarie, am facut si eu cum m-a dus capul mai bine:
Am pus rufele la spalat, l-am pus pe Radu pe masina care mergea (cand stoarce... se zgaltaie, nu gluma), am pus si trenuletul cel mai agomotos al lui Teo in functiune
si iata ce frumos a adormit Radu int-un haos general, ce infern de zgomote...
iar eu mi-am vazut de treaba... (ma cam doare capul ce-i drept de la atata harmalaie!)
miercuri, ianuarie 07, 2009
La vanatoare cu Leica
Imi place atat de mult sa fotografiez. Locuri prin care m-am plimbat, oameni frumosi, expresivi pe care ii intalnesc in cale, strazi, case, cerul... suprapuneri inedite care sunt acum si aici...
Nu sunt o profesionista, nici pe departe... poate am putin "ochi", pasiunea - placerea si cam atat. O camera digitala nu cine stie ce... pana i se incarca blitul
mai pleaca din personaje... oricum era nedezlipita de mana mea pe unde umblam.
Am fost in Rodos, am stat sapte zile (de fapt cinci, prima si ultima zi au fost dedicate transportului) si am facut 700 de poze. Daca vreau sa revad ceva, ma uit pe poze. A, aici ne-am oprit sa mancam, aici obosisem, aici mi s-a rupt sandaua, si aici am stat putin sub o fereastra cu flori rosii, sa ne odihnim. Practic, pot retrai fiecare suta de metri si fiecare jumatate de ora prin pozele acelea.
Inchid insa ochii acum... si nu vad nimic legat de Rodos. Cred ca si marea, si apusul le-am vazut prin lentila aparatului de fotografiat. Castelul, cetatea, oamenii, tarabele vii si colorate, la fel.
Trebuie sa deschid un folder ca sa declansez amintirile.
In alt an, am fost la Roma. La fel, eram pregatita sa "incarcerez" in dreptunghiuletul de plastic de multi giga orice minunatie care imi iese in cale.
Cred ca aici a fost primul soc. Totul era prea mare, prea inalt, prea frumos si prea impresionant. Stateam zece, douazeci de minute ca sa PRIVESC, sa INSPIR, apoi inca 10 ca sa caut un unghi care sa prinda cat mai mult. Nu era loc de instantanee... eram coplesita de frumusete. Am facut doar 150 de poze in sapte zile. Dar daca inchid ochii vad inca cupola ovala a unei biserici proiectate de Bernini, tavenul Capelei Sixtine sau bolta plina de pietre stralucitoare a unui altar subteran. Colisseumul, cu dintii lui stirbi si caldura zdrobitoare care ne-a calauzit pasii prin Forum. A, si piateta in care se afla Fontana di Trevi... si statuile imense ale celor 12 apostoli...
Copii mei. Sute de poze, poate peste mie. Un zambet, ganguritul, prima oara de-a busilea, primii pasi, prima lingurita de papa... In maternitate, proaspat erupti in lume...
M-am lasat din nou prinsa in vartejul placerii de a fotografia. Pana la poza aceasta
Teo nu vrea sa stea in poze. Alearga curios sa VADA, sa ATINGA... iar eu, obsedata de memorie, vreau sa imortalizez momentul.
Nu, nu aici sunt amintirile, nu asa, prin ochiul hapsan al Leicai va ramane ceva, ci in ochii si in sufletul meu.
Vreau sa privesc mai mult. Cu ochii, cu sufletul, cu inima.
Creierul meu bate orice card de memorie, cand pot incarca o imagine cu toate sentimentele care tin de momentul cand am vazut ceva, sau de momentul de dupa ce am vazut ceva... sau de momentul cand mi-am dorit din tot sufletul sa vad ceva!
Poate pierd la acuratete. Poate pierd la cantitatea de "momente-din-viata-mea-de-aratat-neamurilor". Dar castig la CALITATE.
In ce priveste fotografia... telefonul mobil cu camera foto e suficient si perfect pentru instantanee. Nu o sa mai "investesc" in super camera cu stabilizator de imagine pe care mi-o doream ca sa "prind" mai mult, mai repede si mai-mai.
Instantaneele sunt tocmai acelea care te surprind nepregatit... fara camera foto la tine, si cu ochii "larg inchisi".
Nu sunt o profesionista, nici pe departe... poate am putin "ochi", pasiunea - placerea si cam atat. O camera digitala nu cine stie ce... pana i se incarca blitul
mai pleaca din personaje... oricum era nedezlipita de mana mea pe unde umblam.
Am fost in Rodos, am stat sapte zile (de fapt cinci, prima si ultima zi au fost dedicate transportului) si am facut 700 de poze. Daca vreau sa revad ceva, ma uit pe poze. A, aici ne-am oprit sa mancam, aici obosisem, aici mi s-a rupt sandaua, si aici am stat putin sub o fereastra cu flori rosii, sa ne odihnim. Practic, pot retrai fiecare suta de metri si fiecare jumatate de ora prin pozele acelea.
Inchid insa ochii acum... si nu vad nimic legat de Rodos. Cred ca si marea, si apusul le-am vazut prin lentila aparatului de fotografiat. Castelul, cetatea, oamenii, tarabele vii si colorate, la fel.
Trebuie sa deschid un folder ca sa declansez amintirile.
In alt an, am fost la Roma. La fel, eram pregatita sa "incarcerez" in dreptunghiuletul de plastic de multi giga orice minunatie care imi iese in cale.
Cred ca aici a fost primul soc. Totul era prea mare, prea inalt, prea frumos si prea impresionant. Stateam zece, douazeci de minute ca sa PRIVESC, sa INSPIR, apoi inca 10 ca sa caut un unghi care sa prinda cat mai mult. Nu era loc de instantanee... eram coplesita de frumusete. Am facut doar 150 de poze in sapte zile. Dar daca inchid ochii vad inca cupola ovala a unei biserici proiectate de Bernini, tavenul Capelei Sixtine sau bolta plina de pietre stralucitoare a unui altar subteran. Colisseumul, cu dintii lui stirbi si caldura zdrobitoare care ne-a calauzit pasii prin Forum. A, si piateta in care se afla Fontana di Trevi... si statuile imense ale celor 12 apostoli...
Copii mei. Sute de poze, poate peste mie. Un zambet, ganguritul, prima oara de-a busilea, primii pasi, prima lingurita de papa... In maternitate, proaspat erupti in lume...
M-am lasat din nou prinsa in vartejul placerii de a fotografia. Pana la poza aceasta
Teo nu vrea sa stea in poze. Alearga curios sa VADA, sa ATINGA... iar eu, obsedata de memorie, vreau sa imortalizez momentul.
Nu, nu aici sunt amintirile, nu asa, prin ochiul hapsan al Leicai va ramane ceva, ci in ochii si in sufletul meu.
Vreau sa privesc mai mult. Cu ochii, cu sufletul, cu inima.
Creierul meu bate orice card de memorie, cand pot incarca o imagine cu toate sentimentele care tin de momentul cand am vazut ceva, sau de momentul de dupa ce am vazut ceva... sau de momentul cand mi-am dorit din tot sufletul sa vad ceva!
Poate pierd la acuratete. Poate pierd la cantitatea de "momente-din-viata-mea-de-aratat-neamurilor". Dar castig la CALITATE.
In ce priveste fotografia... telefonul mobil cu camera foto e suficient si perfect pentru instantanee. Nu o sa mai "investesc" in super camera cu stabilizator de imagine pe care mi-o doream ca sa "prind" mai mult, mai repede si mai-mai.
Instantaneele sunt tocmai acelea care te surprind nepregatit... fara camera foto la tine, si cu ochii "larg inchisi".
joi, decembrie 25, 2008
Am primit si eu pe e-mail, si dau mai departe: povestea lui Mos Craciun
Candva, de mult, la marginea unui oras, traia un mester batran care facea jucarii. Tot anul mesterea la ele cu dragoste si rabdare. Erau minunate si nu semanau una cu alta.
In Ajunul Craciunului, batranul mester pleca din oras sa-si vanda jucariile. Oameni din acel oras nu erau prea bogati. Mesterul le vindea jucariile pa mai nimic.
Dar asta nu-i scadea cu nimic bucuria de a face jucarii de care copiii sa se bucure, dupa datina, in dimineata de Craciun. Pana intr-un an in care…
Mesterul vanduse toate jucarile si se intorcea spre casa. La marginea orasului s-a oprit sa priveasca o fereasta. Stia ca acolo locuieste o familie saraca si se intreba ce jucarii or fi primit copii din acasta casa.
Trei copii visau cu voce tare:
-Daca am avea un soldatel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns…
-Ne-am juca impreuna si nu ne-am certa nicio data pentru el. Batranul stia ca nu mai avea nici o jucarie si tare ar vrea sa le daruiasca macar una. dar ce minune! Tocmai un soldatel de plumb rasarise, nu se stie de unde, in fundului sacului . Si, astfel, dorinta celor trei frati sarmani s-a indeplinit.
In drum spre casa , batranul gandea: "As vrea sa fac atat de multe jucarii, incat sa daruiesc cate una fiecaruri copil din lume dar mai ales celor sarmani, carora n-are cine sa le cumpere". Si acum mergand asa , pe ganduri , vazu in zapada un pui de caprioara care-l privea cu ochi tristi.
-Sarmana faptura , ce te doare?
Se pare ca puiul de caprioara se ranise la un picior. Cum a stiut si cu ce a avut la indemana , batranul i-a legat rana si la ajutat sa se ridice .
Atunci faptura aceea gingasa i-a a vorbit cu glas limpede ca de copil:
-Acum vad ca ai o inima buna. Dorinta ti de va indeplini.
Din senin a aparut o sanie fermecata purtata in zbor de niste reni minunati.
Si batranul s-a inaltat cu ei in slava cerului instelat, spre o lume de basme. Chiar si hainele lui saracacioase se preschimbasera in niste haine neobisnuite de culoare rosie.
N-ar fi putut spune cat si pe unde l-a purtat sania fermecata. Intr-un tarziu , a simntit cum coboara lin intr-un tinut inzapezit, unde il astepta o casuta cu fereste luminate. O multime de pitici ca si cei din povesti l-au intampinat bucurosi.
Piticii erau hainci si indemanatici , gata sa se apuce de treaba. Materialele se gaseau din belsug , caci, nu se stie cum, se imulteau mereu si nu se terminau niciodata . Iar batranul mester priceput ii indruma pe pitici si impreuna faceau jucarii , mereu mai multe si mai frumoase. Pentru fiecare copil din lume , jucaria pe care si-o doreste.
In seara de Ajun sosesc colindatorii, La fiecare casa , ei aduc vestea minunata a nasterea Domnului si ureaza un an bun si imbelsugat.
Tarziu, cand noaptea se lasa , copii se culcusesc in patucurile lor . In urechi le mai suna inca zvonul de colinde :"O ce veste minunata"…Apoi dorm si viseaza…..
Dar oare vis sa fie???
Este noaptea in care visele copiilor se implinesc. Adoua zi , in dimineata de Craciun in jurul bradului impodobit, bucuria nu mai are margini. Nici unul dintre ei n-a fost uitat. Iar dupa numele sarbatorii, copiii i-au pus numele Mos Craciun si asa a ramas pana astazi.
De aceea, in zilele acestei sfinte sarbatori, cand stam cu toti in jurul mesei incarcate cu bunatati, nu trebuie sa-i uitam pe cei sarmani. Mosul are grija de ei o data pe an. Noi trebuie sa ne gandim la ei mereu!
In Ajunul Craciunului, batranul mester pleca din oras sa-si vanda jucariile. Oameni din acel oras nu erau prea bogati. Mesterul le vindea jucariile pa mai nimic.
Dar asta nu-i scadea cu nimic bucuria de a face jucarii de care copiii sa se bucure, dupa datina, in dimineata de Craciun. Pana intr-un an in care…
Mesterul vanduse toate jucarile si se intorcea spre casa. La marginea orasului s-a oprit sa priveasca o fereasta. Stia ca acolo locuieste o familie saraca si se intreba ce jucarii or fi primit copii din acasta casa.
Trei copii visau cu voce tare:
-Daca am avea un soldatel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns…
-Ne-am juca impreuna si nu ne-am certa nicio data pentru el. Batranul stia ca nu mai avea nici o jucarie si tare ar vrea sa le daruiasca macar una. dar ce minune! Tocmai un soldatel de plumb rasarise, nu se stie de unde, in fundului sacului . Si, astfel, dorinta celor trei frati sarmani s-a indeplinit.
In drum spre casa , batranul gandea: "As vrea sa fac atat de multe jucarii, incat sa daruiesc cate una fiecaruri copil din lume dar mai ales celor sarmani, carora n-are cine sa le cumpere". Si acum mergand asa , pe ganduri , vazu in zapada un pui de caprioara care-l privea cu ochi tristi.
-Sarmana faptura , ce te doare?
Se pare ca puiul de caprioara se ranise la un picior. Cum a stiut si cu ce a avut la indemana , batranul i-a legat rana si la ajutat sa se ridice .
Atunci faptura aceea gingasa i-a a vorbit cu glas limpede ca de copil:
-Acum vad ca ai o inima buna. Dorinta ti de va indeplini.
Din senin a aparut o sanie fermecata purtata in zbor de niste reni minunati.
Si batranul s-a inaltat cu ei in slava cerului instelat, spre o lume de basme. Chiar si hainele lui saracacioase se preschimbasera in niste haine neobisnuite de culoare rosie.
N-ar fi putut spune cat si pe unde l-a purtat sania fermecata. Intr-un tarziu , a simntit cum coboara lin intr-un tinut inzapezit, unde il astepta o casuta cu fereste luminate. O multime de pitici ca si cei din povesti l-au intampinat bucurosi.
Piticii erau hainci si indemanatici , gata sa se apuce de treaba. Materialele se gaseau din belsug , caci, nu se stie cum, se imulteau mereu si nu se terminau niciodata . Iar batranul mester priceput ii indruma pe pitici si impreuna faceau jucarii , mereu mai multe si mai frumoase. Pentru fiecare copil din lume , jucaria pe care si-o doreste.
In seara de Ajun sosesc colindatorii, La fiecare casa , ei aduc vestea minunata a nasterea Domnului si ureaza un an bun si imbelsugat.
Tarziu, cand noaptea se lasa , copii se culcusesc in patucurile lor . In urechi le mai suna inca zvonul de colinde :"O ce veste minunata"…Apoi dorm si viseaza…..
Dar oare vis sa fie???
Este noaptea in care visele copiilor se implinesc. Adoua zi , in dimineata de Craciun in jurul bradului impodobit, bucuria nu mai are margini. Nici unul dintre ei n-a fost uitat. Iar dupa numele sarbatorii, copiii i-au pus numele Mos Craciun si asa a ramas pana astazi.
De aceea, in zilele acestei sfinte sarbatori, cand stam cu toti in jurul mesei incarcate cu bunatati, nu trebuie sa-i uitam pe cei sarmani. Mosul are grija de ei o data pe an. Noi trebuie sa ne gandim la ei mereu!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Lilypie Teo's Birthday tickers
Lilypie Radu's Birthday tickers
