Scrisoare deschisă
by Sabina Sofigheo on Saturday, November 26, 2011 at 1:07pm
Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.
În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.
Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat înca de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.
Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile.
Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine îmsămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.
Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpâțânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!
Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.
Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.
M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.
Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678
Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. aici sau de pe blog, mai sunt persoane care nu folosesc FB. (http://armonii.blogspot.com/2011/11/scrisoare-deschisa.html) E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.
Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.
Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.
Fotografiile si postul original: https://www.facebook.com/#!/notes/sabina-sofigheo/scrisoare-deschis%C4%83/245117595552971
Se afișează postările cu eticheta facts. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta facts. Afișați toate postările
duminică, noiembrie 27, 2011
vineri, iulie 03, 2009
Intamplare de rahat intr-o tara de rahat
... pentru ca nu mai avea stare si urla continuu de mai bine de doua ore, am iesit sa ma plimb putin cu Radu in mei-tai prin cartierul nostru minunat, patrulat din 5 in 5 minute de cate o masina de politie. Masinile de politie se intalnesc pe la intersectii de stradute, se saluta, isi dau prioritate, si patruleaza... mai departe... linistite?!?!
Noi ne-am plimbat pe niste strazi frumoase, curate, cu vile proaspat rasarite, cu parcari marcate de primarie... locuri de joaca cate unul in capatul fiecarei alei...gee... am nimerit... unde?
Ma gandeam ce frumos poate sa arate un cartier care pana 2007 cel putin, cand il plimbam noi pe Raid pe-acolo, nici nu exista, acolo era un maidan murdar, numit de localnici "pe vale".
Ei, gandurile astea frumoase pana cand am simtit o durere puternica in picior. Desigur, greu de descris plastic desfasurarea evenimentelor, cert e ca intai m-a muscat, apropiindu-se pe furis, apoi a inceput sa latre si sa continue sa se repeada la mine.
Atata experienta am si eu cu cainii sa stiu ca nu ajuta la nimic sa fugi... oricum, nu puteam fugi, javra continua sa se repeada in mine.
I-as fi tras un picior, dar eram in sandale. Am inceput sa tip la el si sa bat din picior, mai mult de jumatate de metru nu reuseam sa-l indepartez, si cum incercam eu sa ma indepartez jap, era inapoi in pantalonii mei. Situatie fara iesire. Radu incepuse sa urle... cainele latra, spume la gura, si ataca fara oprire.
Nu mi-a trecut nimic altceva prin minte decat sa sun la 112. La un geam se aratau timid niste fete, si in timp ce in harmalaia generala incercam sa-i explic operatoarei in ce situatie sunt si ca poate este o patrula prin apropiere, am cerut adresa. Adica am intrebat CUM SE CHEAMA STRADA!
N-o sa va vina sa credeti. N-au vrut sa-mi zica. Cainele ataca in continuare... pana la urma din bloc a iesit alegand un domn, caruia, daca citeste bloguri, ii multumesc, si a fugit dupa caine sprint asa, voiniceste, punandu-l pe fuga (s-a pitit pe undeva pe sub bloc, prin tufisuri). Am inchis cu "112" si am plecat repede de-acolo...
Am apucat, abia atunci, sa observ ca parculetul aflat la nici 20m de mine era plin cu oameni, multi barbati in toata firea... nimeni nu a intervenit, sa ma scoata din rahat, desi ma vedeau clar ca sunt cu copilul in brate, cainele ataca continuu, si deja ma muscase... nimeni.. si nimeni nu a vrut sa-mi raspunda la intrebarea "cum se cheama aleea aceasta?"... suparator ca nu am zarit nicaieri placuta, deobicei in sectorul patru sunt constiincios marcate toate strazile.
Sa ma intorc s-o caut... no way, Jose...
Ce oameni, ce oameni draguti, si saritori, si empatici... si amabili... mi-e sila!
Mi-am ridicat cracul pantalonului sa vad care-i situatia, caci ma durea rau piciorul stang. Muscatura, adanca, blugii rupti, sange. Am sunat la CMU, noroc ca mai aveau program la ora respectiva, si m-am prezentat, tot cu Radu de gat, pentru antirabic, m-am ales si cu o reteta de antibiotic... antiinflamatoare. Distractia nu-i pe gratis, 115 lei o injectie, trebuie facute trei...
Cand sa platesc cu cardul, am vazut ca mi-a expirat de vreo luna... genial... in fine cred ca asta n-are legatura decat cu vorba aceea din poporul nostru amarat..."o nenorocire nu vine niciodata singura...".
Vorba sotului, ce-ti mai trebuie decat o amenda ca ai sunat la 112... !!!
Acasa cand am ajuns si m-am bagat la dus am vazut ca sunt muscata si la piciorul drept. Doar o perforatie, adanc, ca un punct. Nu am simtit, nici nu stiu, in toata invalmaseala aceea cand m-a muscat a doua oara...
Sper ca antirabicul si 5 zile de antibiotic sa ma scuteasca de spume la gura ulterior...
Nu ca n-as fi destul de virulenta si asa, poate nici nu s-ar vedea diferenta.
Oricum, vreau sa aflu numele strazii si sa fac reclamatie la primarie, era plin de copii pe-acolo si cainele e clar periculos... desi era marcat... in fine.
Mi-au mai inseninat ziua nitel (desi s-a inoptat intre timp...) asistenta de la CMU care l-a tinut pe Radu in brate si l-a distrat cat doctorita s-a ocupat de mine, si Teo acasa care mi-a povestit cum am intrat pe usa ca "mami a muscat un caine rau", si apoi m-a incantat cu jocuri de cuvinte "audi" - aude... "mami, audi aude"?!?!
Noi ne-am plimbat pe niste strazi frumoase, curate, cu vile proaspat rasarite, cu parcari marcate de primarie... locuri de joaca cate unul in capatul fiecarei alei...gee... am nimerit... unde?
Ma gandeam ce frumos poate sa arate un cartier care pana 2007 cel putin, cand il plimbam noi pe Raid pe-acolo, nici nu exista, acolo era un maidan murdar, numit de localnici "pe vale".
Ei, gandurile astea frumoase pana cand am simtit o durere puternica in picior. Desigur, greu de descris plastic desfasurarea evenimentelor, cert e ca intai m-a muscat, apropiindu-se pe furis, apoi a inceput sa latre si sa continue sa se repeada la mine.
Atata experienta am si eu cu cainii sa stiu ca nu ajuta la nimic sa fugi... oricum, nu puteam fugi, javra continua sa se repeada in mine.
I-as fi tras un picior, dar eram in sandale. Am inceput sa tip la el si sa bat din picior, mai mult de jumatate de metru nu reuseam sa-l indepartez, si cum incercam eu sa ma indepartez jap, era inapoi in pantalonii mei. Situatie fara iesire. Radu incepuse sa urle... cainele latra, spume la gura, si ataca fara oprire.
Nu mi-a trecut nimic altceva prin minte decat sa sun la 112. La un geam se aratau timid niste fete, si in timp ce in harmalaia generala incercam sa-i explic operatoarei in ce situatie sunt si ca poate este o patrula prin apropiere, am cerut adresa. Adica am intrebat CUM SE CHEAMA STRADA!
N-o sa va vina sa credeti. N-au vrut sa-mi zica. Cainele ataca in continuare... pana la urma din bloc a iesit alegand un domn, caruia, daca citeste bloguri, ii multumesc, si a fugit dupa caine sprint asa, voiniceste, punandu-l pe fuga (s-a pitit pe undeva pe sub bloc, prin tufisuri). Am inchis cu "112" si am plecat repede de-acolo...
Am apucat, abia atunci, sa observ ca parculetul aflat la nici 20m de mine era plin cu oameni, multi barbati in toata firea... nimeni nu a intervenit, sa ma scoata din rahat, desi ma vedeau clar ca sunt cu copilul in brate, cainele ataca continuu, si deja ma muscase... nimeni.. si nimeni nu a vrut sa-mi raspunda la intrebarea "cum se cheama aleea aceasta?"... suparator ca nu am zarit nicaieri placuta, deobicei in sectorul patru sunt constiincios marcate toate strazile.
Sa ma intorc s-o caut... no way, Jose...
Ce oameni, ce oameni draguti, si saritori, si empatici... si amabili... mi-e sila!
Mi-am ridicat cracul pantalonului sa vad care-i situatia, caci ma durea rau piciorul stang. Muscatura, adanca, blugii rupti, sange. Am sunat la CMU, noroc ca mai aveau program la ora respectiva, si m-am prezentat, tot cu Radu de gat, pentru antirabic, m-am ales si cu o reteta de antibiotic... antiinflamatoare. Distractia nu-i pe gratis, 115 lei o injectie, trebuie facute trei...
Cand sa platesc cu cardul, am vazut ca mi-a expirat de vreo luna... genial... in fine cred ca asta n-are legatura decat cu vorba aceea din poporul nostru amarat..."o nenorocire nu vine niciodata singura...".
Vorba sotului, ce-ti mai trebuie decat o amenda ca ai sunat la 112... !!!
Acasa cand am ajuns si m-am bagat la dus am vazut ca sunt muscata si la piciorul drept. Doar o perforatie, adanc, ca un punct. Nu am simtit, nici nu stiu, in toata invalmaseala aceea cand m-a muscat a doua oara...
Sper ca antirabicul si 5 zile de antibiotic sa ma scuteasca de spume la gura ulterior...
Nu ca n-as fi destul de virulenta si asa, poate nici nu s-ar vedea diferenta.
Oricum, vreau sa aflu numele strazii si sa fac reclamatie la primarie, era plin de copii pe-acolo si cainele e clar periculos... desi era marcat... in fine.
Mi-au mai inseninat ziua nitel (desi s-a inoptat intre timp...) asistenta de la CMU care l-a tinut pe Radu in brate si l-a distrat cat doctorita s-a ocupat de mine, si Teo acasa care mi-a povestit cum am intrat pe usa ca "mami a muscat un caine rau", si apoi m-a incantat cu jocuri de cuvinte "audi" - aude... "mami, audi aude"?!?!
joi, mai 14, 2009
BabyDex si campania Trezeste-te!
Babydex a pornit o campanie de informare asupra NECESITATII folosirii scaunelor auto pentru copii.
Of, cum suna. Dar asa si trebuie sa sune. Important. Ca un enunt cu greutate, si valoare. Sec.
Scaunele auto pentru bebelusi si copii SUNT o NECESITATE. Sunt OBLIGATORII. Si nu prididesc (cei care ma cunosc s-au saturat deja...) sa explic asta tuturor, de cate ori am ocazia.
Nu stiu de unde mi se trage un asemenea comportament... Nu am patit niciun accident. Da, stiu o poveste, chiar doua, pe care le voi rezuma in acest post. Din fericire atat.
Tata, dragul de el, conducator auto pasionat, poate ca el mi-a transmis (genetic?) anumite norme de conduita, pe care le-am simtit ale mele, supra-eul meu auto...
Centura (DA), alcoolul (NU), oboseala(NICI MACAR), si amintirea placuta a conforabilului meu scaunel auto din piele neagra, de la magazinul Fiat (un fiat 850 aveam noi)!!! Avand in vedere ca sunt nascuta in 74'... scaunul auto nu e deci chiar o noutate...
Asa ca, inainte sa nasc (cu doua zile, ce potrivire) am cumparat scoica auto. Pe care am folosit-o cand l-am scos pe Teo din maternitate. La fel si Radu, a iesit din spital in scoica auto.
Copiii mei nu au calatorit niciodata cu masina fara scaunul adecvat. Scoica o luam si in alte masini, oricat de aproape mergeam. Asa cum imi pun centura, oricat de putin conduc... de ce nu as face asta si pentru copiii mei?!
Cu scaunul auto e mai greu sa ma mut dintr-o masina in alta, asa ca evit sa duc copiii cu alta masina decat a mea.
In ce priveste parerea copiilor despre aceste scaune... ei bine... Daca nu au calatorit niciodata altfel, nu am avut probleme!
De cate ori il pun pe Teo in masina (si pe Radu acum) ii spun, uite scaunelul, asezam pe bebe, aranjam centurile, inchidem centurile... Cand ne jucam cu masinile, il intreb. Unde sta mami? Unde sta tati? Unde sta Dorel? Unde sta Radu? Si deja stie locul fiecaruia in masina. Nu negociem, nu stam pe alte scaune, nu schimbam locurile. E mai clar asa, pentru toata lumea.
Imi amintesc o patanie, din capitolul "juma' de neuron". Eram insarcinata cu Radu, in vreo 8 luni, sa zic, si l-am scos pe Teo in parc (deci avea 18 luni aproximativ). In timp ce il puneam in scaunelul lui, a sunat sotul meu la telefon, i-am raspuns, si ne-am lungit la vorba, in contradictoriu. In timp ce vorbeam la telefon, m-am urcat in masina, mi-am pus centura, am pornit motorul... am inchis cu barbatul meu si am pornit repede spre parc.
Teo din spate incepe sa strige ceva, nu prea vorbea bine si nu intelegeam, cert e ca era cam agitat.
Asa ca am fost fortata sa opresc in curand, sa vad ce-i. Am tras deci pe dreapta, si m-am dat jos, uitasem rucsacul cu apa (ma gandeam ca-i e sete...) in portbagaj. Ca sa n-o mai lungesc... ce credeti ca facea Teo si de ce era asa de necajit?
Uitasem sa-i inchid centura de la scaunel!!! Vai, mama denaturata.
Si el, atat de obisnuit deja cu aceasta rutina, a observat ca nu m-am executat, si incerca el sa o inchida... mai avea putin si plangea de ciuda ca nu reuseste.
Mi-a fost o rusine de el....
Sunt copii carora nu le place sa mearga cu masina, si urla, plang, se zbat in spatiul sufocant in care sunt obligati sa stea. Din pacate, nu este o solutie sa ii pacalim sa mearga cu masina lasandu-i liberi, fara scaunele, doar pentru a nu-i auzi cum plang... E prea periculos!
Ce scaunele am folosit noi: primul, scoica lui Teo, a fost cea mai usoara si mica scoica pe care am gasit-o. Trebuia sa incapa in Matiz... ei bine, da, e greu sa pui centura peste o scoica intr-un Matiz!!! Castigatoarea a fost o scoicuta Mothercare.
Intrucat atunci cand am ales caruciorul, am primit si scoica la el, scoicuta mica a luat drumul unui alt Matiz, si a scos-o din maternitate pe fetita unei prietene, trei luni mai tarziu. Astfel, Radu a avut o alta scoica, de la Chicco, foarte buna, putin mai mare si mai grea decat cea de la Mothercare, insa. Intre timp, am schimbat si masina.
Acum copiii au scaune grupa 0+ (Radu, Chicco) si grupa 1 (Teo, Mothercare), si am facut cateva drumuri prin tara in formatia aceasta, fara probleme, Doamne ajuta!
Si acum, povestile promise. In masina, mama, tata in fata, in spate fetita in scaunelul auto. Accident pe drumul spre mare / impact frontal, viteza excesiva / masinile, o skoda octavia parca si altceva de calibru similar, facute praf... Soldat cu victime. Au murit, atat parintii fetitei, cat si cuplul din cealalta masina.
Singura, fetita, a scapat cu viata, fara traume si fara leziuni. Scaunul de masina (si Dumnezeu) i-au salvat viata.
Si inca una: in Bucuresti, intr-o intersectie nu mergea semaforul pe drumul cu "prioritate"... Pe drumul cu "cedeaza trecerea" mergea, si era verde.
Prietenii mei, cu fetita in masina. Mama in spate. Tocmai pusese fetita adormita in scaunul auto. "de obicei n-o pun, plange, si o tin mai mereu in brate"... mi-a povestit prietena mea. Si tot ca niciodata, i-a inchis si centura de la scaun.
Au trecut prin intersectie cum treci printr-una in care ai verde, sau prioritate. Au fost loviti din stanga, masina lor s-a rasturnat, si-a continuat drumul cu rotile in sus si s-a lovit de un stalp. Nu va mai spun ca fetita, aflata in scaun, s-a trezit agatata "de tavan"... iar din masina au iesit dupa ce a venit serviciul de descarcerare. Accident in Bucuresti, daca va puteti imagina....
Fetita nu a patit nimic. Nici parintii nu au patit nimic grav. Soferul purta centura, iar prietena mea s-a tinut cum a putut mai bine. Cum s-ar fi tinut daca avea fata in brate?! Nici nu vreau sa ma gandesc.
Deci, subliniez si eu. Parinti, folositi scaunele auto! Cautati unele de calitate, confortabile, si obisnuiti bebelusii de mici cu ideea ca acela este locul lor in masina. E mai sigur! E mai simplu! E confortabil pentru ei. Le poate salva viata!
Chiar... reduce numarul de accidente. Mama conduce, si copilul se fataie liber pe bancheta din spate. Cam de cate ori intoarce mama capul?!
Of, cum suna. Dar asa si trebuie sa sune. Important. Ca un enunt cu greutate, si valoare. Sec.
Scaunele auto pentru bebelusi si copii SUNT o NECESITATE. Sunt OBLIGATORII. Si nu prididesc (cei care ma cunosc s-au saturat deja...) sa explic asta tuturor, de cate ori am ocazia.
Nu stiu de unde mi se trage un asemenea comportament... Nu am patit niciun accident. Da, stiu o poveste, chiar doua, pe care le voi rezuma in acest post. Din fericire atat.
Tata, dragul de el, conducator auto pasionat, poate ca el mi-a transmis (genetic?) anumite norme de conduita, pe care le-am simtit ale mele, supra-eul meu auto...
Centura (DA), alcoolul (NU), oboseala(NICI MACAR), si amintirea placuta a conforabilului meu scaunel auto din piele neagra, de la magazinul Fiat (un fiat 850 aveam noi)!!! Avand in vedere ca sunt nascuta in 74'... scaunul auto nu e deci chiar o noutate...
Asa ca, inainte sa nasc (cu doua zile, ce potrivire) am cumparat scoica auto. Pe care am folosit-o cand l-am scos pe Teo din maternitate. La fel si Radu, a iesit din spital in scoica auto.
Copiii mei nu au calatorit niciodata cu masina fara scaunul adecvat. Scoica o luam si in alte masini, oricat de aproape mergeam. Asa cum imi pun centura, oricat de putin conduc... de ce nu as face asta si pentru copiii mei?!
Cu scaunul auto e mai greu sa ma mut dintr-o masina in alta, asa ca evit sa duc copiii cu alta masina decat a mea.
In ce priveste parerea copiilor despre aceste scaune... ei bine... Daca nu au calatorit niciodata altfel, nu am avut probleme!
De cate ori il pun pe Teo in masina (si pe Radu acum) ii spun, uite scaunelul, asezam pe bebe, aranjam centurile, inchidem centurile... Cand ne jucam cu masinile, il intreb. Unde sta mami? Unde sta tati? Unde sta Dorel? Unde sta Radu? Si deja stie locul fiecaruia in masina. Nu negociem, nu stam pe alte scaune, nu schimbam locurile. E mai clar asa, pentru toata lumea.
Imi amintesc o patanie, din capitolul "juma' de neuron". Eram insarcinata cu Radu, in vreo 8 luni, sa zic, si l-am scos pe Teo in parc (deci avea 18 luni aproximativ). In timp ce il puneam in scaunelul lui, a sunat sotul meu la telefon, i-am raspuns, si ne-am lungit la vorba, in contradictoriu. In timp ce vorbeam la telefon, m-am urcat in masina, mi-am pus centura, am pornit motorul... am inchis cu barbatul meu si am pornit repede spre parc.
Teo din spate incepe sa strige ceva, nu prea vorbea bine si nu intelegeam, cert e ca era cam agitat.
Asa ca am fost fortata sa opresc in curand, sa vad ce-i. Am tras deci pe dreapta, si m-am dat jos, uitasem rucsacul cu apa (ma gandeam ca-i e sete...) in portbagaj. Ca sa n-o mai lungesc... ce credeti ca facea Teo si de ce era asa de necajit?
Uitasem sa-i inchid centura de la scaunel!!! Vai, mama denaturata.
Si el, atat de obisnuit deja cu aceasta rutina, a observat ca nu m-am executat, si incerca el sa o inchida... mai avea putin si plangea de ciuda ca nu reuseste.
Mi-a fost o rusine de el....
Sunt copii carora nu le place sa mearga cu masina, si urla, plang, se zbat in spatiul sufocant in care sunt obligati sa stea. Din pacate, nu este o solutie sa ii pacalim sa mearga cu masina lasandu-i liberi, fara scaunele, doar pentru a nu-i auzi cum plang... E prea periculos!
Ce scaunele am folosit noi: primul, scoica lui Teo, a fost cea mai usoara si mica scoica pe care am gasit-o. Trebuia sa incapa in Matiz... ei bine, da, e greu sa pui centura peste o scoica intr-un Matiz!!! Castigatoarea a fost o scoicuta Mothercare.
Intrucat atunci cand am ales caruciorul, am primit si scoica la el, scoicuta mica a luat drumul unui alt Matiz, si a scos-o din maternitate pe fetita unei prietene, trei luni mai tarziu. Astfel, Radu a avut o alta scoica, de la Chicco, foarte buna, putin mai mare si mai grea decat cea de la Mothercare, insa. Intre timp, am schimbat si masina.
Acum copiii au scaune grupa 0+ (Radu, Chicco) si grupa 1 (Teo, Mothercare), si am facut cateva drumuri prin tara in formatia aceasta, fara probleme, Doamne ajuta!
Si acum, povestile promise. In masina, mama, tata in fata, in spate fetita in scaunelul auto. Accident pe drumul spre mare / impact frontal, viteza excesiva / masinile, o skoda octavia parca si altceva de calibru similar, facute praf... Soldat cu victime. Au murit, atat parintii fetitei, cat si cuplul din cealalta masina.
Singura, fetita, a scapat cu viata, fara traume si fara leziuni. Scaunul de masina (si Dumnezeu) i-au salvat viata.
Si inca una: in Bucuresti, intr-o intersectie nu mergea semaforul pe drumul cu "prioritate"... Pe drumul cu "cedeaza trecerea" mergea, si era verde.
Prietenii mei, cu fetita in masina. Mama in spate. Tocmai pusese fetita adormita in scaunul auto. "de obicei n-o pun, plange, si o tin mai mereu in brate"... mi-a povestit prietena mea. Si tot ca niciodata, i-a inchis si centura de la scaun.
Au trecut prin intersectie cum treci printr-una in care ai verde, sau prioritate. Au fost loviti din stanga, masina lor s-a rasturnat, si-a continuat drumul cu rotile in sus si s-a lovit de un stalp. Nu va mai spun ca fetita, aflata in scaun, s-a trezit agatata "de tavan"... iar din masina au iesit dupa ce a venit serviciul de descarcerare. Accident in Bucuresti, daca va puteti imagina....
Fetita nu a patit nimic. Nici parintii nu au patit nimic grav. Soferul purta centura, iar prietena mea s-a tinut cum a putut mai bine. Cum s-ar fi tinut daca avea fata in brate?! Nici nu vreau sa ma gandesc.
Deci, subliniez si eu. Parinti, folositi scaunele auto! Cautati unele de calitate, confortabile, si obisnuiti bebelusii de mici cu ideea ca acela este locul lor in masina. E mai sigur! E mai simplu! E confortabil pentru ei. Le poate salva viata!
Chiar... reduce numarul de accidente. Mama conduce, si copilul se fataie liber pe bancheta din spate. Cam de cate ori intoarce mama capul?!
duminică, mai 10, 2009
vineri, aprilie 10, 2009
La multi ani Teo, iubitule!
Cateva poze facute in jurul varstei de doi ani.
Ce simtim noi astazi? Hmmm... Teo deocamdata e mic. Stie ca unele jucarii le vrea numai pentru el, dar parca e prea mult sa cuprinda cu gandul o intreaga zi numai a lui.
Repeta dupa noi, "la multi ani!" si "am doi ani" dar cred ca va dura ceva pana sa isi insuseasca notiunile.
Iar mama... adica eu... ei bine azi noapte pe la 5 ma gandeam cum umblam eu pe holurile Eliasului acum doi ani, in travaliu... si m-a napadit emotia, stresul, teama de atunci... Cred ca si mamele trebuie sarbatorite in ziua/zilele cand au dat nastere puiutilor lor.
In preajma datei ma simt si anul acesta, ca si anul trecut, de parca as fi tot in travaliu, parca organismul meu se pregateste sa depuna un efort urias. Sunt ametita, si emotiva, si nu-mi iese nimic cum trebuie... Si azi parca ma nasc si eu de-odata cu fiul meu, ca mama, ca femeie implinita.
Teo a facut febra (mare, 39.9) asa ca planurile de iesit in oras, dat in masinute si alte distractii s-au amanat, ne multumim cu cheful cu novocalmin... of-of, asa de rau imi pare!
Totusi e vesel si ne bucura nespus cu veselia lui, si cu minunatele lui perle.
Ultimele minunatii:
"uite, Bucse, e ca un camion!" (acum e fan Cars si de ziua lui a primit suita de personaje);
"macuin (McQueen) coate limba, de oboseala, da"...
"mami ae pau nou!" cand m-a vazut aparand din baie vopsita roscat;
"oadu papa. oadu, dai la mama liguita!" cand Radu s-a agatat de lingurita cu care il hraneam si mi-a smuls-o din mana;
progresam si la limba engleza: "ma dau in leagan, adica swing... nu vei pe tobogan, nu vei la slide!" (are o carte cu poze si cuvinte in lb engleza care-i place foarte mult si tot repeta dupa noi, si ne intreaba ce scrie pe-acolo);
"mami e asa fumoasa" imi spune seara, la culcare, cand stau cu el in pat pana adoarme, si ma mangaie pe obraz...
Sunt indragostita, pana peste urechi, si fericita pana peste poate.
Multumesc lui Dumnezeu pentru familia mea superba.
La multi ani, Teo, iubitule!
Adaug si bilantul de doi anisori: 11,8kg si 90cm.
Edit de sfarsit de mai. Am fost la cabinet si l-am cantarit pe Teo pe toate cantarele. 12.5kg hurray! Am iesit din clubul slabanogilor... Si 92cm.
luni, februarie 02, 2009
Botezul lui Dionisie
Ziua: Duminica, 1 februarie. Desi meteorologii se asteptau sa se inrautateasca vremea (toata saptamana a plouat rau in fiecare zi, si s-a racit treptat), a fost o zi calma, chiar luminoasa, desi soarele nu ne-a rasfatat prea mult... asa cat sa nu ne-o luam in cap; doua- trei grade si uscat, fara ploaie, fara vant. Mult prea cald pentru februarie, dar numai bine pentru Radu.
Biserica: parohia Podeanu este o biserica foarte frumoasa. Am copilarit pe strada ei, si am vazut-o schimbandu-se, infrumusetandu-se cu fiecare renovare. O minunata si primitoare casa a Domnului, cu icoane minunate, un cor incantator si preoti de mai mare dragul, care pentru mine cel putin sunt figuri familiare. Tot aici s-a botezat si Teodor. Si tot aici m-au botezat si pe mine, desigur erau alti preoti, dar oricum nu tin minte, nu?
Si sora mea, (nasa lui Radu) tot aici s-a botezat.
In biserica a fost destul de cald si apa calda de asemenea. Dupa noi a fost inca un botez la care nas a fost Gainusa! (din Huidu si Gainusa).
Nasii: Nasii lui Raducu sunt Iulia, sora mea, si prietenul ei, Florin. Sunt foarte simpatici impreuna... sunt dedicati si le plac copiii, si cred ca Radu va profita din plin de asta. Desi sora mea e o mititica, s-a descurcat cu nazdravanul meu de opt kilograme, fara mari probleme... Florin dupa vreo 15 minute obosise rau si i l-a pasat nasei... "nu mai pot, ma dor mainile de mor" si s-a resemnt sa tina lumanarea. Desi nu are experienta cu copii asa mici, s-a descurcat nasica si cu dezbracatul - imbracatul, si cu linistitul piticului urlator.
Astazi ii asteptam la baia de mir.
Teodor: ehehe... Teo s-a trezit de dimineata putin inbufnat. In timp ce ii dadeam micul dejun i-am povestit ce zi mare avem astazi. O sa mergem in casa lui Doamne-Doamne, (el "doame-doame?") sa il botezam pe Raducu. Mama te roaga sa fii cuminte. El rade.
Si incepe sa faca mari eforturi sa fie cuminte: nu mai vrea sa termine mancarea, se ridica in picioare pe scaunul lui si incepe sa ceara pe rand "tona, tona (asta e ce a ajuns Thomas, dupa "popa" si "moma"), "manana"(masina, mereu alta), "tautoru" (tractorul) si tot asa.
Am alergat dupa el prin toata casa ca sa-l imbrac. Cum a intrat in biserica a inceput sa planga, si a tinut-o asa aproape toata slujba... iar cand plangea Radu, plangea si el si mai tare, probabil din solidaritate.
In masina, in drum spre restaurant, a inceput sa strige "caca, caca". Nu a ajutat cu nimic ca i-am explicat ca la restaurant il schimb si il spal... desi acasa cand face caca, miroase de mori si el nu se da prins si spalat. Striga din ce in ce mai tare, pana a dat in plans, din plans in urlet, din urlet in sufocare si nu se mai oprea, criza de isterie-i gata! Radu, auzindu-l pe Teo, a inceput sa urle si el... am taiat-o scurt spre casa in loc de restaurant si i-am debarcat pe amandoi.
De fapt pe tustrei, a ramas tati cu ei acasa si m-am dus numai eu la restaurant. Daca tot am fost singura, am lasat si masina acasa, si m-am dus cu tramvaiul. Cred ca, din 2002 de cand am masina, e prima data ca merg la o petrecere fara masina si pot sa beau si eu ceva.
Pe la noua seara am ajuns inapoi acasa si am aflat ca Teo nu dormise in tot acest timp. L-am gasit tot plangand. Imi arata diverse parti ale corpului, le numeste, si adauga "buba" si plange asa, din tot sufletul. Ai zice ca e grav bolnav: "patele, buba", "capu, buba", "gua, buba", "gatul, buba", "poaiele, buba", "buta, buba" si tot asa. Cand a ajuns la "paul, buba" (parul) am zis ca nu-i a buna si i-am dat un Nurofen. Cred ca ii sparg doua masele, cu care ne tot ameninta de la Craciun, ca se tot vaita mai ales de gat, si rosu nu e... iar gingiile arata destul de ferfenitite. Dupa ce l-am uns si cu Dentinox pe gingii s-a mai pototlit, ne-am jucat, ne-am pregatit de culcare... pe la unu noaptea cand l-am lasat cu tati nu dormea inca!
popa Vasile: Vasile este de cativa ani paroh. Se vede influenta lui. Este foarte deschis, scolit prin strainatate, si a petrecut cativa ani buni in America cu diverse proiecte. Preda religia la scoala cand eram noi mici (Iulia l-a prins, ca ea mai era la scoala dupa revolutie...). Se vede ca a fost tare in verva la botezul nostru. Poate faptul ca vineri s-au sarbatorit Trei Sfinti Ierarhi (Vasile, Ioan si Grigorie) sa se mai fi simtit si astazi... nu stiu, dar lui Vasile ii era tare cald, asa ca a pus sa se opreasca aeroterma, spre disperarea mea, avea ochii cam tulburi... si a fost foarte... darnic. In primul rand abia l-au convins nasii sa primeasca ceva, pentru biserica. A spus ca el boteaza ca sa aduca un nou crestin in casa Domnului, si ca nu primeste bani, si o tinea tot asa.
In al doilea rand... dupa ce a dezbracat nasa copilul, si statea gol-golut pe masa, vine sa il ia sa-l bage in cristelnita. "Cum ii zicem pruncului?"
"Radu" zic eu. "Hm! In ce zi s-a nascut?!"
"22 octombrie", zic eu.
Si lasa Vasile pruncul gol pe masa (dupa ce oprise aeroterma!!!) si fuge dupa Sfanta Scriptura. Vine cu ea, si incepe sa fosneasca frenetic. Copilul tot gol, nu ma pot opri sa repet, caci pentru mine asta era obsesia principala. Se sa miste totul cat mai repede, sa nu stea gol copilul, sa nu raceasca! (de, mama...)
"Hm... Averchie, nu, sapte tineri din Efes...", unul nu, altul nu (eu nu ii am in calendarul religios, dar la el in Carte avea toate numele tuturor sfintilor mici si mari, din toate zilele.
"am gasit... DIONISIE!"
DIONISIE?!?!??!?!???
Vasile continua netulburat. "se boteaza robul lui Dumnezeu, Radu-Dionisie...."
Asta asa, ca ne-am razboit luni de zile ca nu punem doua nume la copii, nu vroia Andrei... si Teo, desi l-a botezat tot Vasile, nu a primit cadou niciun nume.
Radu-Dionisie: Radu (sau Radu-Dionisie, poate e cu totul alta persoana ?!) a fost cuminte pana l-au dezbracat. De aici incolo, s-a pus pe plans, si a plans pana l-a luat parintele si l-a dus in Altar.
Acolo s-a linisit si se uita curios la icoane. Nu a mai plans deloc, decat in masina inganandu-se cu Teo. De dimineata s-a trezit vesel si zambitor, a ras la mine cu gura pana la urechi cat l-am schimbat... Si ce frumos miroase (inca miroase) a mir... Abia ma abtin sa nu-l pup cum fac de obicei. Diseara ii face nasa baita, si intram in normal cu dragaleala.
Cam atata despre micul crestin...
Hm... Vasile in verva si darnicia lui a gresit certificatul de botez. Numele nostru de familie e supus greselii cam peste tot, desi dau buletinul de fiecare data. Si rolul la fisc e gresit, si dosarul de alocatie pentru Teo, si la banca chitantele mi le printeaza aiurea cand fac plati... si colete primesc pe "celalalt" nume. Totusi, buletinul si pasaportul, certificatul de nastere si casatorie, livretul de familie, sunt corecte. Nu inteleg de ce restul "oficialitatilor" nu au rabrare sa citesca numele pana la capat!?
Pai sa dea mielul, domnule!
Biserica: parohia Podeanu este o biserica foarte frumoasa. Am copilarit pe strada ei, si am vazut-o schimbandu-se, infrumusetandu-se cu fiecare renovare. O minunata si primitoare casa a Domnului, cu icoane minunate, un cor incantator si preoti de mai mare dragul, care pentru mine cel putin sunt figuri familiare. Tot aici s-a botezat si Teodor. Si tot aici m-au botezat si pe mine, desigur erau alti preoti, dar oricum nu tin minte, nu?
Si sora mea, (nasa lui Radu) tot aici s-a botezat.
In biserica a fost destul de cald si apa calda de asemenea. Dupa noi a fost inca un botez la care nas a fost Gainusa! (din Huidu si Gainusa).
Nasii: Nasii lui Raducu sunt Iulia, sora mea, si prietenul ei, Florin. Sunt foarte simpatici impreuna... sunt dedicati si le plac copiii, si cred ca Radu va profita din plin de asta. Desi sora mea e o mititica, s-a descurcat cu nazdravanul meu de opt kilograme, fara mari probleme... Florin dupa vreo 15 minute obosise rau si i l-a pasat nasei... "nu mai pot, ma dor mainile de mor" si s-a resemnt sa tina lumanarea. Desi nu are experienta cu copii asa mici, s-a descurcat nasica si cu dezbracatul - imbracatul, si cu linistitul piticului urlator.
Astazi ii asteptam la baia de mir.
Teodor: ehehe... Teo s-a trezit de dimineata putin inbufnat. In timp ce ii dadeam micul dejun i-am povestit ce zi mare avem astazi. O sa mergem in casa lui Doamne-Doamne, (el "doame-doame?") sa il botezam pe Raducu. Mama te roaga sa fii cuminte. El rade.
Si incepe sa faca mari eforturi sa fie cuminte: nu mai vrea sa termine mancarea, se ridica in picioare pe scaunul lui si incepe sa ceara pe rand "tona, tona (asta e ce a ajuns Thomas, dupa "popa" si "moma"), "manana"(masina, mereu alta), "tautoru" (tractorul) si tot asa.
Am alergat dupa el prin toata casa ca sa-l imbrac. Cum a intrat in biserica a inceput sa planga, si a tinut-o asa aproape toata slujba... iar cand plangea Radu, plangea si el si mai tare, probabil din solidaritate.
In masina, in drum spre restaurant, a inceput sa strige "caca, caca". Nu a ajutat cu nimic ca i-am explicat ca la restaurant il schimb si il spal... desi acasa cand face caca, miroase de mori si el nu se da prins si spalat. Striga din ce in ce mai tare, pana a dat in plans, din plans in urlet, din urlet in sufocare si nu se mai oprea, criza de isterie-i gata! Radu, auzindu-l pe Teo, a inceput sa urle si el... am taiat-o scurt spre casa in loc de restaurant si i-am debarcat pe amandoi.
De fapt pe tustrei, a ramas tati cu ei acasa si m-am dus numai eu la restaurant. Daca tot am fost singura, am lasat si masina acasa, si m-am dus cu tramvaiul. Cred ca, din 2002 de cand am masina, e prima data ca merg la o petrecere fara masina si pot sa beau si eu ceva.
Pe la noua seara am ajuns inapoi acasa si am aflat ca Teo nu dormise in tot acest timp. L-am gasit tot plangand. Imi arata diverse parti ale corpului, le numeste, si adauga "buba" si plange asa, din tot sufletul. Ai zice ca e grav bolnav: "patele, buba", "capu, buba", "gua, buba", "gatul, buba", "poaiele, buba", "buta, buba" si tot asa. Cand a ajuns la "paul, buba" (parul) am zis ca nu-i a buna si i-am dat un Nurofen. Cred ca ii sparg doua masele, cu care ne tot ameninta de la Craciun, ca se tot vaita mai ales de gat, si rosu nu e... iar gingiile arata destul de ferfenitite. Dupa ce l-am uns si cu Dentinox pe gingii s-a mai pototlit, ne-am jucat, ne-am pregatit de culcare... pe la unu noaptea cand l-am lasat cu tati nu dormea inca!
popa Vasile: Vasile este de cativa ani paroh. Se vede influenta lui. Este foarte deschis, scolit prin strainatate, si a petrecut cativa ani buni in America cu diverse proiecte. Preda religia la scoala cand eram noi mici (Iulia l-a prins, ca ea mai era la scoala dupa revolutie...). Se vede ca a fost tare in verva la botezul nostru. Poate faptul ca vineri s-au sarbatorit Trei Sfinti Ierarhi (Vasile, Ioan si Grigorie) sa se mai fi simtit si astazi... nu stiu, dar lui Vasile ii era tare cald, asa ca a pus sa se opreasca aeroterma, spre disperarea mea, avea ochii cam tulburi... si a fost foarte... darnic. In primul rand abia l-au convins nasii sa primeasca ceva, pentru biserica. A spus ca el boteaza ca sa aduca un nou crestin in casa Domnului, si ca nu primeste bani, si o tinea tot asa.
In al doilea rand... dupa ce a dezbracat nasa copilul, si statea gol-golut pe masa, vine sa il ia sa-l bage in cristelnita. "Cum ii zicem pruncului?"
"Radu" zic eu. "Hm! In ce zi s-a nascut?!"
"22 octombrie", zic eu.
Si lasa Vasile pruncul gol pe masa (dupa ce oprise aeroterma!!!) si fuge dupa Sfanta Scriptura. Vine cu ea, si incepe sa fosneasca frenetic. Copilul tot gol, nu ma pot opri sa repet, caci pentru mine asta era obsesia principala. Se sa miste totul cat mai repede, sa nu stea gol copilul, sa nu raceasca! (de, mama...)
"Hm... Averchie, nu, sapte tineri din Efes...", unul nu, altul nu (eu nu ii am in calendarul religios, dar la el in Carte avea toate numele tuturor sfintilor mici si mari, din toate zilele.
"am gasit... DIONISIE!"
DIONISIE?!?!??!?!???
Vasile continua netulburat. "se boteaza robul lui Dumnezeu, Radu-Dionisie...."
Asta asa, ca ne-am razboit luni de zile ca nu punem doua nume la copii, nu vroia Andrei... si Teo, desi l-a botezat tot Vasile, nu a primit cadou niciun nume.
Radu-Dionisie: Radu (sau Radu-Dionisie, poate e cu totul alta persoana ?!) a fost cuminte pana l-au dezbracat. De aici incolo, s-a pus pe plans, si a plans pana l-a luat parintele si l-a dus in Altar.
Acolo s-a linisit si se uita curios la icoane. Nu a mai plans deloc, decat in masina inganandu-se cu Teo. De dimineata s-a trezit vesel si zambitor, a ras la mine cu gura pana la urechi cat l-am schimbat... Si ce frumos miroase (inca miroase) a mir... Abia ma abtin sa nu-l pup cum fac de obicei. Diseara ii face nasa baita, si intram in normal cu dragaleala.
Cam atata despre micul crestin...
Hm... Vasile in verva si darnicia lui a gresit certificatul de botez. Numele nostru de familie e supus greselii cam peste tot, desi dau buletinul de fiecare data. Si rolul la fisc e gresit, si dosarul de alocatie pentru Teo, si la banca chitantele mi le printeaza aiurea cand fac plati... si colete primesc pe "celalalt" nume. Totusi, buletinul si pasaportul, certificatul de nastere si casatorie, livretul de familie, sunt corecte. Nu inteleg de ce restul "oficialitatilor" nu au rabrare sa citesca numele pana la capat!?
Pai sa dea mielul, domnule!
marți, ianuarie 13, 2009
Agitatie mare...
Radu era astazi foarte agitat... cum il lasam jos din brate, cum protesta zgomotos...
Pentru ca aveam multa treaba, rufe, mancare, vase murdare, nu mancasem inca nimic pe toata ziua... ma rog diverse cu localizare in bucatarie, am facut si eu cum m-a dus capul mai bine:
Am pus rufele la spalat, l-am pus pe Radu pe masina care mergea (cand stoarce... se zgaltaie, nu gluma), am pus si trenuletul cel mai agomotos al lui Teo in functiune
si iata ce frumos a adormit Radu int-un haos general, ce infern de zgomote...
iar eu mi-am vazut de treaba... (ma cam doare capul ce-i drept de la atata harmalaie!)
Pentru ca aveam multa treaba, rufe, mancare, vase murdare, nu mancasem inca nimic pe toata ziua... ma rog diverse cu localizare in bucatarie, am facut si eu cum m-a dus capul mai bine:
Am pus rufele la spalat, l-am pus pe Radu pe masina care mergea (cand stoarce... se zgaltaie, nu gluma), am pus si trenuletul cel mai agomotos al lui Teo in functiune
si iata ce frumos a adormit Radu int-un haos general, ce infern de zgomote...
iar eu mi-am vazut de treaba... (ma cam doare capul ce-i drept de la atata harmalaie!)
joi, ianuarie 01, 2009
Noaptea dintre ani, in patru. La multi ani, 2009!
Am petrecut anul acesta primul Revelion in patru. Din 2006 minunile se tin lant. 2006 a venit cu primul Craciun si Revelion cu burtica. In 2007, primul Craciun in trei, caci de Revelion am evadat si am fost la o petrecere, lasandu-l pe Teo cu bunica. Si iata, 2008, cu primul Craciun si Revelion in patru!
Mai intai am trecut in revista realizarile anului, iata avem de la Radu primele hainute care nu-i mai vin bine
,
primul zambet pe la jumatatea lunii decembrie si, iata si primele gangureli "exprimate" chiar in seara aceasta.
Ne-am odihnit bine inainte de petrecere
, apoi a inceput distractia! 
Spre dimineata... toata lumea e mahmura
!
Teo a inteles conceptul de plina si goala, jucandu-se cu sticlele de apa minerala. Apoi a aplicat intr-un mod neasteptat. Mi-a aratat pe o jucarie un cerc maro si mi-a spus "minimax". Sigla de la Minimax are un cerc maro, peste care scrie "minimax". Eu ii zic, seamana, dar uite cum e sigla, acela e doar un cerc - si i-am dat pe Minimax sa vada. Si el imi raspunde "minima, goala"... no comment!
A invatat de asemenea sa spuna ca nu mai vrea sa manance, impinge castronul si spune "nu mai e" desi in bol mai este mancare.
Am reusit si noi sa il surprindem cu ceva, cand am numarat invers secundele inainte de noul an (noua, opt, sapte...) si el op, noua, cece, cum stia el ca trebuie.
Pe la doua noaptea copiii au dat in plans de oboseala, asa ca i-am culcat si am incheiat astfel cea mai frumoasa si bogata noapte din 2008, cat si prima noapte de bucurii si impliniri din 2009!
La multi ani!
Mai intai am trecut in revista realizarile anului, iata avem de la Radu primele hainute care nu-i mai vin bine
, primul zambet pe la jumatatea lunii decembrie si, iata si primele gangureli "exprimate" chiar in seara aceasta.
Ne-am odihnit bine inainte de petrecere
, apoi a inceput distractia! 
Spre dimineata... toata lumea e mahmura
!Teo a inteles conceptul de plina si goala, jucandu-se cu sticlele de apa minerala. Apoi a aplicat intr-un mod neasteptat. Mi-a aratat pe o jucarie un cerc maro si mi-a spus "minimax". Sigla de la Minimax are un cerc maro, peste care scrie "minimax". Eu ii zic, seamana, dar uite cum e sigla, acela e doar un cerc - si i-am dat pe Minimax sa vada. Si el imi raspunde "minima, goala"... no comment!
A invatat de asemenea sa spuna ca nu mai vrea sa manance, impinge castronul si spune "nu mai e" desi in bol mai este mancare.
Am reusit si noi sa il surprindem cu ceva, cand am numarat invers secundele inainte de noul an (noua, opt, sapte...) si el op, noua, cece, cum stia el ca trebuie.
Pe la doua noaptea copiii au dat in plans de oboseala, asa ca i-am culcat si am incheiat astfel cea mai frumoasa si bogata noapte din 2008, cat si prima noapte de bucurii si impliniri din 2009!
La multi ani!
marți, decembrie 23, 2008
Poveste cu brad
23 decembrie... Ma hotarasc in sfarsit sa fac bradul. Macar ca sa pot face poze cu piticii, pentru CD-ul pe care il face Babytza Craciunul acesta.
Pentru ca imi place simetria, si pentru ca iubesc padurile patriei, si pentru ca suntem in plina criza si pare foarte "economic" sa refolosesti bradul si la anu' am cumparat un brad de plastic.
M-au surprins dimensiunile cutiei, 80cm/10cm X10cm... Am mai avut brad de plastic cand eram copil, si se strangea intr-o cutie foarte mica si plata, patrata, era format din "rondele" care se cladeau una peste alta...
Desfac azi cutia si gasesc spre amuzamentul tuturor 2 bete paroase care se infig unul in celalalt, ajungand la 1.50m inaltime. Iar crengile stau stranse ca spitele de la umbrela si trebuie sa le desfaci una cate una, si pe fiecare creanga, alte spite de umbrelute si tot asa. Deci, am o umbrela mare si paroasa si bine dezvoltata.
Ok, foarte frumos, pana la urma am reusit sa desfac toate crengutele, i-am pus steaua in varf si l-am cocotat pe masa. Teo se uita foarte curios si ma intreaba din priviri ce tot fac acolo. Bradul zic, si incerc o poveste scurta cu Mos Craciun si cadourile de sub brad. Mda, cum ma asteptam, nicio reactie, dar curiozitatea era in continuare instalata pe mutrita lui.
Pomul, zic, in extremis, cautand un cuvant mai scurt care poate fi rostit usor. "Pomuuu, pomuu, poooomuuu" percuteaza fiu-meu! Pomu', deci i-am gasit si nume bietului brad pliant.
Radu se balangane in bouncerul lui si da frenetic din picioare. I-am imbracat pe pitici frumos, ca doar o sa fac poze.
Aduc globurile. Stau intr-o cutie mare, in forma de casuta. Sunt de plastic, am inceput sa cumpar numai globuri de plastic de cand am aflat ca si un boxer se poate urca in brad.
Cand vede cutia Teo e mult mai interesat decat de pomu' si vine calare pe mine. Cand deschid cutia.... fericire maxima: "bi-liaaaa, bi-liaaaaa, bi-liaaaaa" si tot asa.
Hai Teo sa agatam bilele in brad. Ei bine.... aici a inceput sfarsitul. Eu pun un glob in brad, el il scoate si-l da de-a dura prin casa ("bi-liaaaa"). Cum beteala pare sa nu-l intereseze, am pus in partea de jos pana la nivelul la care ar putea el ajunge, numai beteala, rosie si argintie, iar globuri doar in jumatatea de sus. Minunat.
Acum vine randul pozelor. Il asez pe Radu sub brad, cu bouncer cu tot, si incerc sa il conving pe Teo sa stea mai aproape de el astfel incat sa incadrez si bradul care e pe masa de cafea, si copii (amandoi de preferinta). Nicio sansa. Teo in mangaie cam apasat pe Radu pe cap, si Radu incepe sa zbiere. Eu eram intinsa pe spate pe covor (best angle for this shooting, damn it!) asa ca nu apuc sa intervin prompt. Teo, speriat de zbieratele lui Radu iese din cadru "mami, mami, shhhh Adu, shhh Adu"... adica mami sa faca "shhh, shhh" lui Radu ca sa taca.
Buuun. Il potolesc pe Adu si il scot din cadru, oricum nu pot incadra si mutrita lui, jos in bouncer si bradul cocotat pe masa.
Poate reusesc sa fac niste poze cu Teo si bradul. Ti-ai gasit. Teo vrea sa se uite la telefon, cum fac eu pozele. Ii arat cateva, apoi incerc sa il conving (pana la a-l impinge sub brad si a fugi repede in spate ca sa-l incadrez... daca as avea un trepied si camera cu delay s-ar vedea in poze un copil tinut cu forta de mama lui sub brad... in fine nu am trepied... asa ca nu raman dovezile) pe Teo inutil sa stea locului. Renunt.
Pe la 11 noaptea, dupa desenele cu Kyoro Chan pe Animax Teo se cocoata pe masa si incepe sa traga si de globurile de sus. Tati se enerveaza, ii zice vreo doua dulci lui mami si ia bradul de mot si-l muta din camera copiilor, in camera la noi.
De parca am facut brad ca sa ma holbez eu la el.
Adica de plastic, cu globuri incasabile, cu figurine mos craciun la fel... intr-un cuvant cel mai safe brad posibil... iata-ma cocotata in varful patului si uitandu-ma singura la el.
Mosul o sa puna cadourile sub el maine seara. Hainute pentru Teo si Radu, si o cutie mare cu piese tip "Mecano", sa surubareasca tati si Teo.
O masinuta cu telecomanda pentru Teo, si o papusa cu MP3 player, tot pentru el. Abia astept sa vad reactia lui, desi nu va avea nicio legatura cu bradul...
Mosul mai pregatise cateva jucarii pentu Raducu, dar le-a primit mai devreme, ca sa avem cu ce ne juca. Teo tine mult la ale lui, si cu 2 saci plini de zornaitoare nu aveam cu ce linisti bebelusul fara sa creez disensiuni.
In fine, mai sunt ani pentru povestile cu Mos Craciun si pentru brazi adevarati, deocamdata pomu' trebuie sa fie bine ancorat, fara globuri si cat mai departe de micul alpinist.
Merry Christmas!
Pentru ca imi place simetria, si pentru ca iubesc padurile patriei, si pentru ca suntem in plina criza si pare foarte "economic" sa refolosesti bradul si la anu' am cumparat un brad de plastic.
M-au surprins dimensiunile cutiei, 80cm/10cm X10cm... Am mai avut brad de plastic cand eram copil, si se strangea intr-o cutie foarte mica si plata, patrata, era format din "rondele" care se cladeau una peste alta...
Desfac azi cutia si gasesc spre amuzamentul tuturor 2 bete paroase care se infig unul in celalalt, ajungand la 1.50m inaltime. Iar crengile stau stranse ca spitele de la umbrela si trebuie sa le desfaci una cate una, si pe fiecare creanga, alte spite de umbrelute si tot asa. Deci, am o umbrela mare si paroasa si bine dezvoltata.
Ok, foarte frumos, pana la urma am reusit sa desfac toate crengutele, i-am pus steaua in varf si l-am cocotat pe masa. Teo se uita foarte curios si ma intreaba din priviri ce tot fac acolo. Bradul zic, si incerc o poveste scurta cu Mos Craciun si cadourile de sub brad. Mda, cum ma asteptam, nicio reactie, dar curiozitatea era in continuare instalata pe mutrita lui.
Pomul, zic, in extremis, cautand un cuvant mai scurt care poate fi rostit usor. "Pomuuu, pomuu, poooomuuu" percuteaza fiu-meu! Pomu', deci i-am gasit si nume bietului brad pliant.
Radu se balangane in bouncerul lui si da frenetic din picioare. I-am imbracat pe pitici frumos, ca doar o sa fac poze.
Aduc globurile. Stau intr-o cutie mare, in forma de casuta. Sunt de plastic, am inceput sa cumpar numai globuri de plastic de cand am aflat ca si un boxer se poate urca in brad.
Cand vede cutia Teo e mult mai interesat decat de pomu' si vine calare pe mine. Cand deschid cutia.... fericire maxima: "bi-liaaaa, bi-liaaaaa, bi-liaaaaa" si tot asa.
Hai Teo sa agatam bilele in brad. Ei bine.... aici a inceput sfarsitul. Eu pun un glob in brad, el il scoate si-l da de-a dura prin casa ("bi-liaaaa"). Cum beteala pare sa nu-l intereseze, am pus in partea de jos pana la nivelul la care ar putea el ajunge, numai beteala, rosie si argintie, iar globuri doar in jumatatea de sus. Minunat.
Acum vine randul pozelor. Il asez pe Radu sub brad, cu bouncer cu tot, si incerc sa il conving pe Teo sa stea mai aproape de el astfel incat sa incadrez si bradul care e pe masa de cafea, si copii (amandoi de preferinta). Nicio sansa. Teo in mangaie cam apasat pe Radu pe cap, si Radu incepe sa zbiere. Eu eram intinsa pe spate pe covor (best angle for this shooting, damn it!) asa ca nu apuc sa intervin prompt. Teo, speriat de zbieratele lui Radu iese din cadru "mami, mami, shhhh Adu, shhh Adu"... adica mami sa faca "shhh, shhh" lui Radu ca sa taca.
Buuun. Il potolesc pe Adu si il scot din cadru, oricum nu pot incadra si mutrita lui, jos in bouncer si bradul cocotat pe masa.
Poate reusesc sa fac niste poze cu Teo si bradul. Ti-ai gasit. Teo vrea sa se uite la telefon, cum fac eu pozele. Ii arat cateva, apoi incerc sa il conving (pana la a-l impinge sub brad si a fugi repede in spate ca sa-l incadrez... daca as avea un trepied si camera cu delay s-ar vedea in poze un copil tinut cu forta de mama lui sub brad... in fine nu am trepied... asa ca nu raman dovezile) pe Teo inutil sa stea locului. Renunt.
Pe la 11 noaptea, dupa desenele cu Kyoro Chan pe Animax Teo se cocoata pe masa si incepe sa traga si de globurile de sus. Tati se enerveaza, ii zice vreo doua dulci lui mami si ia bradul de mot si-l muta din camera copiilor, in camera la noi.
De parca am facut brad ca sa ma holbez eu la el.
Adica de plastic, cu globuri incasabile, cu figurine mos craciun la fel... intr-un cuvant cel mai safe brad posibil... iata-ma cocotata in varful patului si uitandu-ma singura la el.
Mosul o sa puna cadourile sub el maine seara. Hainute pentru Teo si Radu, si o cutie mare cu piese tip "Mecano", sa surubareasca tati si Teo.
O masinuta cu telecomanda pentru Teo, si o papusa cu MP3 player, tot pentru el. Abia astept sa vad reactia lui, desi nu va avea nicio legatura cu bradul...
Mosul mai pregatise cateva jucarii pentu Raducu, dar le-a primit mai devreme, ca sa avem cu ce ne juca. Teo tine mult la ale lui, si cu 2 saci plini de zornaitoare nu aveam cu ce linisti bebelusul fara sa creez disensiuni.
In fine, mai sunt ani pentru povestile cu Mos Craciun si pentru brazi adevarati, deocamdata pomu' trebuie sa fie bine ancorat, fara globuri si cat mai departe de micul alpinist.
Merry Christmas!
luni, decembrie 22, 2008
Criza in Romania...
Ora 13. Pentru cine nu stie, o ora dupa miezul zilei. Soare puternic,
port ochelarii de soare. Pe Calea Vitan totusi sunt aprinse toate
felinarele.
Asta in conditile in care ministrul muncii si protectiei
sociale anunta ca nu poate aplica legea mamelor de la 1 ianuarie, din lipsa de fonduri...
Buleftrica nu costa, oare? Daca ar stinge luminile cu o ora mai
devreme si le-ar aprinde cu o ora mai tarziu in toata tara, cati bani
s-ar economisi?!
port ochelarii de soare. Pe Calea Vitan totusi sunt aprinse toate
felinarele.
Asta in conditile in care ministrul muncii si protectiei
sociale anunta ca nu poate aplica legea mamelor de la 1 ianuarie, din lipsa de fonduri...
Buleftrica nu costa, oare? Daca ar stinge luminile cu o ora mai
devreme si le-ar aprinde cu o ora mai tarziu in toata tara, cati bani
s-ar economisi?!
vineri, decembrie 19, 2008
Crazy mummie
Azi am fost cu fiu-meu cel mic la vaccinul de doua luni.
Dupa cursa curselor prin Bucurestiul aglomerat am ajuns la CMU Kids, am ochit un loc cat sa bag masina pe lat cu botul pe trotuar si dau sa parchez...
Bine ca am observat ca eram in fata unui garaj si omul avea masina inauntru... asa ca am iesit de acolo si in extremis in fata mea se elibereaza un alt loc.
Uau, ce noroc am, un singur loc si chiar vis-a-vis de intrarea in policlinica... suuuper.
Dau toate semnalele din lume si incep sa ma arunc catre locul cu pricina...
Radu deja se foia in scaunelul lui, de foame probabil, am zis sa nu-i dau sa pape chiar inainte de vaccin, sa nu i se faca rau. Mai putem astepta jumatate de ora (zic eu), dar el nu pare sa fie de acord si se tot foieste, asa ca am un ochi si pe el.
... cand sa ma bag, tusti un tip (Tipo, Dude, hello neneeee) se introduce pe locul ochit de mine, singurul cum am mai spus. Sa ma pocnesca plansul, nu alta.
Pana sa plang, ma apuca nervii... plodul plange, eu trebuie sa car cosul de 13 kile cine stie cat, ca cine stie unde mai gasesc sa parchez la mama naibii... asa ca incep sa claxonez si ies pe geam dand din maini (ce tupeu la mine, ma si mir!) si, probabil, explicand cele de mai sus.
Omul iese si el, se tot uita la mine... si imi zice dragut "doamna e ajunul Craciunului, sigur ca va las pe dumneavoastra, dar va rog, nu mai zbierati asa la mine!"
Io raman muta, nici nu-mi dadusem seama, in graba de a-i explica, de a-l convinge ca am mai multe motive sa parchez acolo decat el, am NEVOIE sa parchez acolo... ca de fapt urlam la el, nemairamanand nici urma de selling skills, persuasive format, bla, bla, eleganta si politetea erau si ele duse-n mama masii...
Imi cer scuze, nu stiu daca m-o fi auzit, el pleaca, nici macar nu era nervos pe mine... ce dragut, si parchez in sfarsit.
Cosul cu Radu chiar are 13kg asa ca... Domnule, Tipule, Dragutule, iti multumesc din suflet, si Craciun fericit!
Dupa vaccin ne-am oprit in Tineretului, era asa frumos, liniste si soare!
Am simtit ca e ultima ocazie pe anul acesta sa ne lafaim la soare, si chiar daca nu am reusit sa agat nicio mamica s-o intreb "sunteti de pe forum, cu boboceii de septembrie-octombrie 2008?" (nici nu stiam ca sunt asa timida!) a fost o plimbare superba, numai noi doi.
Dupa cursa curselor prin Bucurestiul aglomerat am ajuns la CMU Kids, am ochit un loc cat sa bag masina pe lat cu botul pe trotuar si dau sa parchez...
Bine ca am observat ca eram in fata unui garaj si omul avea masina inauntru... asa ca am iesit de acolo si in extremis in fata mea se elibereaza un alt loc.
Uau, ce noroc am, un singur loc si chiar vis-a-vis de intrarea in policlinica... suuuper.
Dau toate semnalele din lume si incep sa ma arunc catre locul cu pricina...
Radu deja se foia in scaunelul lui, de foame probabil, am zis sa nu-i dau sa pape chiar inainte de vaccin, sa nu i se faca rau. Mai putem astepta jumatate de ora (zic eu), dar el nu pare sa fie de acord si se tot foieste, asa ca am un ochi si pe el.
... cand sa ma bag, tusti un tip (Tipo, Dude, hello neneeee) se introduce pe locul ochit de mine, singurul cum am mai spus. Sa ma pocnesca plansul, nu alta.
Pana sa plang, ma apuca nervii... plodul plange, eu trebuie sa car cosul de 13 kile cine stie cat, ca cine stie unde mai gasesc sa parchez la mama naibii... asa ca incep sa claxonez si ies pe geam dand din maini (ce tupeu la mine, ma si mir!) si, probabil, explicand cele de mai sus.
Omul iese si el, se tot uita la mine... si imi zice dragut "doamna e ajunul Craciunului, sigur ca va las pe dumneavoastra, dar va rog, nu mai zbierati asa la mine!"
Io raman muta, nici nu-mi dadusem seama, in graba de a-i explica, de a-l convinge ca am mai multe motive sa parchez acolo decat el, am NEVOIE sa parchez acolo... ca de fapt urlam la el, nemairamanand nici urma de selling skills, persuasive format, bla, bla, eleganta si politetea erau si ele duse-n mama masii...
Imi cer scuze, nu stiu daca m-o fi auzit, el pleaca, nici macar nu era nervos pe mine... ce dragut, si parchez in sfarsit.
Cosul cu Radu chiar are 13kg asa ca... Domnule, Tipule, Dragutule, iti multumesc din suflet, si Craciun fericit!
Dupa vaccin ne-am oprit in Tineretului, era asa frumos, liniste si soare!
Am simtit ca e ultima ocazie pe anul acesta sa ne lafaim la soare, si chiar daca nu am reusit sa agat nicio mamica s-o intreb "sunteti de pe forum, cu boboceii de septembrie-octombrie 2008?" (nici nu stiam ca sunt asa timida!) a fost o plimbare superba, numai noi doi.
miercuri, decembrie 17, 2008
17 Decembrie, in memoriam
Astazi se implineste un an de la moartea tatalui meu.
Inca mi-e dor de el, si probabil o sa imi fie intotdeauna.
2 iunie 1928 - 17 decembrie 2007
Vesel, gura mare, sufletul oricarei conversatii, pasionat conducator auto. Mecanic, pentru masina lui si-a altora... Electrician, pentru toate televizoarele si aparatele de radio ale prietenilor.
Skior, alpinist, ghid montan, iubitor de caini.
Supravietuitor al unei avalanse si multiplelor "atacuri" medicale. Ura medicii si se ferea de ei cat putea.
Tratament pentru raceala, trei caciuli.
Cum vine asta, tati, il intreb.
- Simplu. Cand esti racit, te asezi pe fotoliu, cu o palinca buna langa tine, cu picioarele pe taburet si cu o caciula pe laboante.
Asa, si?!!
- Si bei incetisor cate un paharel de palinca. Mai departe e simplu, te mai uiti la caciula din cand in cand.
????
- Cand vezi trei caciuli, te bagi in sacul de dormit, si pana dimineata-i gata! (raceala, sper)
Comentator politic de larga audienta (tot blocul).
Compozitor (de asemenea cunoscut) de injuraturi sofisticate, care merg la suflet.
Am invatat de la el sa nu ma enervez la fel de tare, sa schiez, sa copilaresc fericita de cate ori am ocazia, sa conduc, sa injur, sa ma arunc cu pasiune in tot ce fac si sa fac orice cu placere. Altfel, mai bine nu faci. Astfel am invatat sa gasesc placerea in tot felul de lucruri.
Nu am nici pe departe charisma lui, cred totusi ca nu s-a pierdut, o mare parte se regaseste la sora mea.
A murit in spital, insuficienta cardiaca ce a dus la ciroza.
O inima atat de mare si calda nu se putea multumi cu cateva infarcturi, asa ca s-a gasit o alta cale...
Ultimele lui cuvinte au fost "ce face Dodo (asta-i fiul meu cel mare, cel mic nu era inca nici in proiect), dupa asta a intrat in coma si nu am mai
putut vorbi cu el.
Cu o noapte inainte am stat cu el amandoua (eu si sora-mea) si l-am vegheat. Cand am plecat, de dimineata, ninsese atat de tare ca a trebuit sa ne dezgropam masinile.
Iubea zapada la nebunie, asa ca am conchis cu sora-mea ca tata se duce in rai si va fi responsabil cu zapada de acum incolo.
Asta a fost duminica spre luni, cand am plecat era in coma, dar se lupta cumva... respira, in ciuda personalului medical care renuntase sa mai faca ceva, si ne sfatuia si pe noi sa facem la fel. Nu o sa uit niciodata spitalul acela rece si mizerabil, care ne-a refuzat o rezerva contra cost pe motiv ca "oricum o sa moara, de ce sa mai dati banii?" Municipal...
A murit luni dimineata, in timp ce imi ridicam pasaportul nou. Zece ani de-aici inainte voi avea pasaport cu ziua in care a murit tata. Imi vine sa plang de cate ori il deschid. Am inotat prin zapada pana pe Iorga.
A nins si la inmormantare, la parastas, de Craciun si de Anul Nou, asa de frumos cum nu mai ninsese de mult.
Multumesc lui Dumnezeu pentru tatal meu, pe care nu l-am ascultat intotdeauna ca orice copil rebel, pentru copilaria mea fericita cu el, cu vacante peste tot, ski, restrictii, interdictii educationale, program fix, minciunici si a lot of fun! Si pentru orice zapada.
Inca mi-e dor de el, si probabil o sa imi fie intotdeauna.
2 iunie 1928 - 17 decembrie 2007
Vesel, gura mare, sufletul oricarei conversatii, pasionat conducator auto. Mecanic, pentru masina lui si-a altora... Electrician, pentru toate televizoarele si aparatele de radio ale prietenilor.
Skior, alpinist, ghid montan, iubitor de caini.
Supravietuitor al unei avalanse si multiplelor "atacuri" medicale. Ura medicii si se ferea de ei cat putea.
Tratament pentru raceala, trei caciuli.
Cum vine asta, tati, il intreb.
- Simplu. Cand esti racit, te asezi pe fotoliu, cu o palinca buna langa tine, cu picioarele pe taburet si cu o caciula pe laboante.
Asa, si?!!
- Si bei incetisor cate un paharel de palinca. Mai departe e simplu, te mai uiti la caciula din cand in cand.
????
- Cand vezi trei caciuli, te bagi in sacul de dormit, si pana dimineata-i gata! (raceala, sper)
Comentator politic de larga audienta (tot blocul).
Compozitor (de asemenea cunoscut) de injuraturi sofisticate, care merg la suflet.
Am invatat de la el sa nu ma enervez la fel de tare, sa schiez, sa copilaresc fericita de cate ori am ocazia, sa conduc, sa injur, sa ma arunc cu pasiune in tot ce fac si sa fac orice cu placere. Altfel, mai bine nu faci. Astfel am invatat sa gasesc placerea in tot felul de lucruri.
Nu am nici pe departe charisma lui, cred totusi ca nu s-a pierdut, o mare parte se regaseste la sora mea.
A murit in spital, insuficienta cardiaca ce a dus la ciroza.
O inima atat de mare si calda nu se putea multumi cu cateva infarcturi, asa ca s-a gasit o alta cale...
Ultimele lui cuvinte au fost "ce face Dodo (asta-i fiul meu cel mare, cel mic nu era inca nici in proiect), dupa asta a intrat in coma si nu am mai
putut vorbi cu el.
Cu o noapte inainte am stat cu el amandoua (eu si sora-mea) si l-am vegheat. Cand am plecat, de dimineata, ninsese atat de tare ca a trebuit sa ne dezgropam masinile.
Iubea zapada la nebunie, asa ca am conchis cu sora-mea ca tata se duce in rai si va fi responsabil cu zapada de acum incolo.
Asta a fost duminica spre luni, cand am plecat era in coma, dar se lupta cumva... respira, in ciuda personalului medical care renuntase sa mai faca ceva, si ne sfatuia si pe noi sa facem la fel. Nu o sa uit niciodata spitalul acela rece si mizerabil, care ne-a refuzat o rezerva contra cost pe motiv ca "oricum o sa moara, de ce sa mai dati banii?" Municipal...
A murit luni dimineata, in timp ce imi ridicam pasaportul nou. Zece ani de-aici inainte voi avea pasaport cu ziua in care a murit tata. Imi vine sa plang de cate ori il deschid. Am inotat prin zapada pana pe Iorga.
A nins si la inmormantare, la parastas, de Craciun si de Anul Nou, asa de frumos cum nu mai ninsese de mult.
Multumesc lui Dumnezeu pentru tatal meu, pe care nu l-am ascultat intotdeauna ca orice copil rebel, pentru copilaria mea fericita cu el, cu vacante peste tot, ski, restrictii, interdictii educationale, program fix, minciunici si a lot of fun! Si pentru orice zapada.
Cum s-au nascut baietii mei
Teo, Jurnal... la bord
Adudei:
Sfarsit de iulie 2006, in vizita la niste prieteni in Lunguletu. Micul Adudei, copilasul de aproape un an al unor invitati sta numai la mine in brate si nu-si ia ochii din ochii mei. Invitatii fac haz de noi, si la plecare ne ureaza sa ajungem repede acasa ca s-o punem si noi de un Adudei. Apai asa am facut.
Am stiut de cand faceam dragoste ca o sa raman insarcinata, si imi amintesc de noaptea aceea ca fiind cea mai frumoasa si intensa
noapte de dragoste.
Barza:
1 august 2006, plec in delegatie cu masina. Pe un camp, foarte aproape de marginea soselei, o barza cum n-am mai vazut, pentru ca
berzele stau de obicei intr-un picior pe cate un stalp, alerga pe ambele picioroange si batea din aripi. Aia era barza mea, m-a lovit
certitudinea faptului ca mi se intamplase in sfarsit sa raman insarcinata si mi-au dat lacrimile.
Cand am ajuns la Targu Mures am cumparat din prima farmacie un test de sarcina pe care l-am pastrat in geanta pana in ziua in care
trebuia sa imi vina ciclul si am putut in sfarsit sa il folosesc. Doua liniute, doua liniute....
Nu se poate, ba se poate!
Ii spun sotului meu. Doamne! Aoleu! Ce ne facem! Cum asa! Nu se poate! Nu prea vroia, spunea el, sa aduca in lumea asta nenorocita si
cruda un copil. Ce sa-i oferim?
Mergem la ecografie la un doctor oarecare. Spun oarecare, pentru ca l-am urat din tot sufletul pentru felul cum ne-a tratat mai
tarziu. Deocamdata, sotul meu vede micul bob la ecograf, ii aude inima si ne uitam amandoi uimiti la miscarea brauniana din jurul
micutului punct. Parca clocotea totul in febra unei zidiri frenetice. Suntem insarcinati, suntem insarcinati, topaia si sotul meu dupa
ce a vazut ecografia. Opt saptamani spune doctorul, zece stiam eu sigur.
Varicela:
La sfarsitul lui septembrie ne-am luat concediu, planuiam sa facem ceva deosebit, ca doar era ultimul nostru concediu in doi. Pana sa
ne hotaram daca mergem in Toscana sau tot in Rodos, m-am trezit cu temperatura mare si plina de bube.
Am sunat medicul de familie si ne-a trimis o salvare urgent. VARICELA
... a fost diagnosticul. Atat evolutia "buboaielor" cat si
analizele de sange ne-au confirmat nefericita veste. Nu stiam despre ce e vorba. Nu intelegeam de ce se agita toti. Medicul de
familie mi-a dat concediu, sase saptamani, si mi-a spus sa sun imediat ginecologul.
L-am sunat pe domnul Oarecare, si mi-a spus pe un ton sec sa vin imediat la spital sa facem intrerupere de sarcina. Pai cum sa vin,
sunt plina de bube si foarte contagioasa. O sa imbolnavesc toate gravidutele care respira pe-acolo...
Mi-a zis ca trebuie sa vin acum, pentru ca pot face intrerupere la cerere. Completez un formular si gata! Daca stau pana cand ies din
izolare, nu se mai poate intrerupe la cerere. Doar pe motive medicale.
Pai zic bine, atunci vreau sa astept si sa imi spuneti daca sunt probleme sau nu. Ce probleme pot de fapt fi?! Nu stiam mare lucru
despre asta, si nimeni nu vroia sa imi spuna nimic.
Mi-a raspuns ca el nu se poate ocupa de asa ceva, si ca nu merita riscul. Ori vin la el acum sa facem intrerupere, ori nu mai avem ce
sa discutam. Faci altul draga, de ce sa risti?
Chiar nu stiam ce sa fac. Imi doream acest copil din tot sufletul, dar imi doream si sa fie sanatos si fericit, in plus nu stiam despre
ce e vorba. Si nimeni nu vroia sa imi spuna nimic. Sotul meu a fost foarte hotarat din prima clipa, desi asta nu mi-a fost foarte de
folos la inceput. A spus ca el si-a vazut copilul la ecograf si nu ma lasa sa-l omor. Indiferent ce ar avea. Nu parea foarte rational,
dar daca nu era asa de hotarat cine stie ce faceam...
Am sters pe dr. Oarecare din agenda, si am cautat alt doctor. E plina lumea de doctori Oarecare, si unul cate unul am epuizat cel
putin douazeci de medici care au vrut sa imi faca intrerupere de sarcina sau nu se ocupa de cazul meu. Si repede, pana nu se fac 14
saptamani. Ca dam in codul penal dupa aceea!
Parintele Ioan, California si Dr.T:
Simteam ca inebunesc, in casa, singura, oribila din cauza bubelor care ma mancau si pe care le-am avut pe tot corpul din par pana in
calcaie, slabita si deprimata. Nu gaseam doctor, nu gaseam informatii adevarate, cineva care sa imi explice ce sa fac ca sa aflu in ce
stadiu sunt, si ce analize se pot face ca sa stim mai multe informatii. In fond, daca e asa de grav, orice medic poate recomanda
intreruperea, si dupa 14 saptamani, nu?!
Diversi membri ai familiei sau cunoscuti ma sunau ingrijorati sa ma intrebe daca m-am hotarat sa fac intrerupere pana nu e prea tarziu, sau
pana nu patesc eu ceva... cosmar.
Minunata resursa nesecata de informatii, deseori contradictorii, INTERNETUL, marele WWWdotcom mi-a salvat sanatatea
mentala, care in aceasta etapa era singura in masura sa ma tina sa nu ma faram.
Si anume in trei feluri.
Primul: am gasit intamplator o "biserica online", site religios apartinand comunitatii crestin ortodocsilor dintr-un orasel din Canada.
I-am scris parintelui Ioan care avea adresa de mail acolo, pentru sfaturi crestinesti, si el mi-a raspuns trimitandu-mi in schimb
acatistul parintelui Nectarie (link: http://www.crestinortodox.ro/Acatistul_Sfantului_Nectarie_Taumaturgul-130-6391.html). M-a invatat sa ma rog la acest sfant in fiecare seara timp de trei saptamani. M-am rugat pana am
nascut, si mi-am gasit linistea si increderea. Si speranta.
Cel de-al doilea: The Fetal Treatment Center, San Francisco - California Site-ul lor de internet este fantastic
http://fetus.ucsfmedicalcenter.org/ si are si o pagina pentru "consultatii on-line". Mi-am expus problema si acolo, ce aveam de
pierdut... Am primit in doua saptamani o scrisoare de la catedra de virusologie, cu explicatii complete, riscuri pentru fat, analize
care se pot face, explicatii, statistici (cate procente din copiii mamelor cu varicela au prezentat malformatii fetale, in functie e
varsta sarcinii, etc). Mintea mea sta mult mai bine acum... trebuie doar sa gasesc unde sa fac aceste analize...
Cel de-al treilea, Dr. T. Am gasit adresa de mail a Minunatului doctor tot pe internet. I-am scris. Si mi-a raspuns!
Intalnirea cu el, prima iesire dupa izolare a fost minunata. M-a linistit, am planificat analizele, l-am vazut pe bebe, si totul a intrat pe un fagas oarecum "normal". Am inceput sa ma bucur de sarcina, sa cumpar haine de gravida, sa reiau bazinele matinale de trei ori pe saptamana si sa imi pese de serviciu si de cei din jur.
Sa ma ierte Dumnezeu ca nu am fost sigura de la inceput ca totul va fi bine, si ca m-am temut. Cred ca sotul meu a stiut de la prima
ecografie ca totul e bine, si a crezut in El pana la capat, prin toate incercarile.
Teodor
Morfologiile de sarcina, PCR-ul si amniocenteza ne-au confirmat ca bebe se dezvolta normal, boala nu a stabatut placenta si ca totul
e bine. Stiam deja ca este baietel, sotul meu fusese sigur de asta de la inceput, acum trebuia sa ne hotaram la un nume.
Dupa lungi dezbateri care nu au dus la niciun rezultat, intr-o dimineata ne-a sunat mama sa ne spuna ca a visat un tanar frumos pe
care il striga Teddy si care era in vis nepotul ei.
Asa ca Teodor, "dar de la Dumnezeu", a ramas sa-i fie numele. Daca asa a visat bunica, te pui cu visele? Asta a fost simplu.
Lamaze:
M-am hotarat sa nasc normal. Apai daca e sa fie normal, sa fie cat mai normal. Unde ma informez? O prietena ma trimite la o
prietena care se ocupa de cursuri Lamaze. Am aflat cum e cu durerea, am vazut filme, am plans la casetele cu alaptare (toate
gravidele plang cand vad bebelusi, pampersi, si orice chestie putin mai trista pe postul acasa, din fuga scanului cu telecomanda?) si
m-am hotarat sa am rabdarea de a lua toate senzatiile incet incet pentru a naste cat mai normal.
Pastele 2007
Teo, 10 aprilie 2007
In anul acesta Sfintele Pasti au picat tare devreme. 8 aprilie. Luni, pe 9 am fost la mama in vizita s-o sarbatorim cum se cuvine.
Ziua ei este pe 30 martie, dar fiind in post, s-a hotarat sa serbeze in prima zi de Pasti. O zi superba, soare, cald. Ne-am oprit in
drum spre mama in parc si ne-am plimbat putin (mai mult...) apoi la mama, mancarica buna, dulciuri, entertainment, discutii in
contradictoriu cu unii si cu altii, poze, in fine. Pe la 5 m-am simtit cumva, greoaie. Parca o indigestie mai avea loc in stomacul meu oprimat. Ne-am urcat in masina si am condus pana acasa. M-am intins, m-am relaxat, am vazut ultimul episod din Camera de Hotel pe
AXN, si la 11:50 am adormit. La 12 fix am stranutat si am simtit ca m-am udat.
Fug repede la baie razand, uite, m-am p***t pe mine! Dar nu se mai termina! Mai stau putin sa ma gandesc. Nu se poate, a zis Dr. T ca
pe 16 ne vedem la UN CONTROL. Azi e abia 10. Pana la urma am acceptat realitatea (NAAAAAAAASC) si l-am trezit pe sotul meu. Am
sunat medicul de familie (o femeie extraordinara care mi-a fost alaturi in toata aceasta perioada) si ea ne trimite salvarea. Am
facut ceva bagaje (total inutile) pe fuga, m-am epilat tot pe fuga si niinoooo, niiinoo, spre Elias. Sun la "numarul de nasteri"... nimic.
In fine, ajung la Elias, ma internez, sunt bagata intr-o camasa decolorata si primesc o mare carpa (sterila) pe care am stat calare
urmatoarele ore. Sunt separata de sotul meu la inceput, pana medicul de garda imi face primul control. Dilatatie 3. Foarte frumos,
zic eu, pot sa ma plimb?
Plimba-te daca n-ai ce face.
2:30. Ies pe hol si incep sa patrulez in pijamale, calare pe carpoi, de mana cu sotul meu, numarand contractii. Nu ma doare nimic, ceea
ce imi intareste convingerea ca le voi lua incet incet pe toate. Poate merge fara epidurala, de fapt cred ca mi-e mai frica de ace in
coloana decat de durerile facerii (asa cum auzisem despre ele la curs). Tot pe la ora asta dau de Dr. T. Ce cauti aici?! Pai Hristos a
Inviat! pai bine, nasti acu? Nu. Atunci ma duc sa ma culc.
Avusese doua cezariene de urgenta, si salile de travaliu s-au dovedit a fi pline de pacientele lui, asa ca a avut de lucru pe 10 si 11
aprilie 2007 sa-si aminteasca toata cariera :D cand a fost Pastele in anul acela.
Ne revedem dimineata pe la 7. Totul merge bine (zic eu). Dilatatie 5. Ma intreaba daca vreau epidurala. Pai n-am nevoie, nu ma doare
nimic. Biiineeee.
Ma plimb in continuare, deja epuizata fizic, insetata si flamanda. Toata lumea (sotul, sora, prietenele cu care vorbeam la telefon)
este plictisita, si am schimbat deja o tura de garda (stie toata lumea ce inseamna asta... financiar vorbind, nu?).
Pe la 13-14 incep sa fac 13-14. Ma doare. Ma pun repede pe masa: dilatatie 7. Da-i inainte. Pai nu pot. Ma doare rau. Adica RAU. Nu
mai pot vorbi la telefon, nu mai pot iesi pe hol, nu pot nici macar descrie durerea pentru ca nu am mai simtit asa ceva. Nu ma dor
contractiile, ma dor oasele bazinului. Ma doare ca atunci cand mi-am luxat glezna cazand de pe tocuri inalte, de vreo 10 ori mai tare.
As spune INSUPORTABIL daca as avea aer pentru un cuvand asa de lung. Epidurala, zice cineva. Dau din cap ca da.
Din pacate nu a ajutat prea mult. Fara plimbare, de la 8 cat ajunsese dilatatia mea cand am acceptat epidurala, nu s-a mai intamplat
nimic pana la ora 16. Durerile nu au incetat absolut deloc, urlam, muscam din pumni si din cand in cand trageam cate una in perete sa
ma conving ca ma doare mai rau decat daca mi-as rupe mana. Sau poate daca imi rup mana, nu ma mai doare pentru ca ma concentrez in
alta parte?!?!
Deja a trecut foarte mult timp. Nu-mi mai simt picioarele. Dr. T e de garda si tinerele din echipa lui imi tot spun sa imping. "Nu stie
sa impinge" zice una din ele, si incerca sa imi explice "sa impinge ca si cand face caca". Ei bine, nu-mi vine sa fac caca, nu stiu ce
vreti de la mine, sunt obosita si vreau sa dorm...
Bebe nu a vrut sa coboare. Monitorul fetal arata ca nu ii e bine. Imi pun o masca de oxigen. Dilatatie 10, la ora 16:30. Ma cocoata pe
masa (nu mi-am simtit picioarele oricum inca 6 ore dupa ce am nascut). Imi vine sa iming. Imping. Acum stiu ce vrea sa zica. Chiar am impresia ca fac caca, si ma simt foarte jenata. A fost nevoie de pompa cu vacuum. La ora 16:45 mami rade cam stupid, bebe iese vanat
si obosit si el, cu o urma pe cap de la pompa si ... as vrea sa spun ce frumos e, cum l-am privit... adevarul e ca mi l-au luat imediat si
l-au pus pe masa de pediatrie unde nu stiu ce proceduri i-au facut. "Nu vorbeste" tot intreb eu deja panicata, si Dr. T incepe sa
rada... mai ai mult de asteptat pana vorbeste, draga mea... Se aude si Teodor in sfarsit plangand, l-au pus intr-o patura si fuga cu el.
Tati l-a vazut, i-a facut o poza si a declarat satisfacut ca nu mai e nevoie de test de paternitate. Ii seamana leit.
Eu am vazut mica minune abia dupa de mi s-au dezmortit picioarele si am putut umbla. Este cel mai frumos bebe si doarme linistit
printre altii care urla.
Ma doare sufletul de fericire si plang ca o idioata. Da, mi-a fost frica ca nu-l voi cunoaste, sau ca poate mi l-au incurcat... Dar nu!
Iata-l pe Teo, nascut pe 10 aprilie 2007 la 38 saptamani, ora 16:45, dupa tot atatea ore de travaliu. Acum are 3kg560g, 53 cm, Apgar
9, si promite sa nu stea mult la parametri acestia. Sssssst, deja se aude cum creste....
Radu cel plimbat.
Pentru cel de-al doilea baiat al nostru reperele sunt putine si precise.
Tati stie sigur ca Teo trebuie sa aiba un fratior sau o surioara (dar prefera sa nu fie surioara) pentru ca el stie cat de rau e sa cresti singur la parinti. Mami e de acord, dar parca nu prea repede, abia incepe sa-si revina la realitate, si din august 2007 s-a intors deja la munca...
Tata sau Nefertiti?
In decembrie 2007 a murit tata, Dumnezeu sa-l odihneasca, tare mi-e dor de el. In ianuarie 2008 am plecat la Cairo in interes de
serviciu. Nu am reusit sa vad Piramidele, dar am reusit sa ma indragostesc iremediabil de o bratara de aur cu Nefertiti. Dupa ce
m-a asigurat ca iese in pierdere, vanzatorul mi-a explicat ca simbolurile de pe bratara sunt talismane de iubire si fertilitate.
Mda... sigur.
Tot in ianuarie a fost parastasul de 40 de zile dupa tata si a doua zi dupa parastas sotul meu, destul de neglijat in perioada grea de pana atunci, si-a cerut "partea". Dupa toate socotelile din lume, nu aveam cum sa raman insarcinata, asa ca m-am decis sa nu stric momentul cu greu creat trimitandu-l dupa prezervative. Nu aveam cum sa raman... nu iesea la socoteala....
Asa a aparut Radu, desi nu am stiut atunci. Abia in februarie cand nu mi-a venit ciclul mi-am dat seama. Doua liniute... doua liniute.
N-ati mai vazut un tati mai fericit si o mami mai mirata. De aceasta data eu am fost sigura ca e tot baiat, desi tati a asteptat cu infrigurare prima morfologie. La nume ne-am hotarat amandoi de cum am rostit Radu.
Sarcina:
Am mers tot la Dr. T si sarcina aceasta a fost cat se poate de diferita de prima. Dureri de spate, dureri de burta, gaze, dureri de picioare. Doua medicale cu restrictie la pat. La prima sarcina am luat 25kg. La a doua, doar 8, dar ma simteam mult mai rau.
Toate acestea, de parca nu imi era destul de greu cu Teo, cu serviciul, cu calatoriile (Paris, Brusseles) si fara sa ma vaicaresc, caci nu le-am spus decat prin mai ca sunt insarcinata (din nou). Una peste alta, nimic deosebit de o sarcina normala.
M-am hotarat sa nasc tot natural, desi imi aminteam cu neplacere de epiziotomie, durerile nasterii le-am uitat ca prin minune. De
data aceasta totusi... voi face epidurala.
Din august am intrat in prenatal, caci s-a imbolnavit mama si nu am mai avut cu cine lasa pe Teo, si zi de zi faceam mirare mamicilor, bonelor si bunicilor prin Tineretului plimbandu-l pe Teo si burta mea uriasa. Pe 10 octombrie e ziua surioarei mele, se faceau si 38 de saptamani, eram sigura ca nasc atunci, desi era o mare problema... Dr. T era plecat din tara.
Ei bine n-am nascut. Treceau zilele, burta era tot mai mare, si mai mare, si mai mare si nu se intampla nimic. Pe 19 octombrie, am
pierdut numitul dop gelatinos. Nu l-am vazut la Teo, nu-i nimic, iata-l acum. Si iar asteptam. Pe 20 seara, terminandu-se si cea de-a
patruzecea saptamana de sarcina am facut o vizita la Elias, pentru o monitorizare. Nimic. Mai dureaza. Maine sigur.
Trece si maine. Contractii destul de puternice dar nedureroase, ba la 10 minute, cateva ore, ba nimic alte cateva ore.
22 octombrie 2008, sau cum l-a ratat Radu pe Dr. T
Intrucat serialul "Camera de hotel" a ajuns din nou la ultimul episod iar tati s-a plictisit de asteptat si s-a hotarat sa vada cu ochii lui ce se intampla, miercuri ne urcam in taxi (pana atunci am condus, dar in ziua aceea mi s-a parut prea de tot) si cu un bagaj foarte sumar ne prezentam la Dr. T, care ma intreaba mirat ce fac.
"te asteptam sa ma suni de mult..."
Cand vrei sa nasti, zice dupa control. Pai azi. Era ultima zi de balanta.
"Hai fugi la maternitate, ai dilatatie 3".
Era ora 15. Am plecat pe jos spre Elias, de la cabinet. Parca stateam pe loc, asa incet am ajuns. Mi se facuse frica. 4kg300 spusese dupa ecografie. Poate se inseala... totusi am intrat in 41 de saptamani... trebuie sa se termine odata, nu?!
La spital, clisma, analize, rupt apa... fisa de internare... s-a facut 18. Vine si epidurala, impreuna cu o perfuzie cu calciu. Iar am prins schimbare de tura.
Deoarece nu se intampla nimic, si nu stiam cat o sa dureze, am dormit o ora, pana la a doua doza de epidurala. Dilatatie 5. Ora 19.
Mai motai putin, si cand s-a terminat perfuzia scap de mataraie si ma duc la baie, apoi ma plimb nitel. Vin sa ma vada si decid sa adauge cate ceva prin perfuzie. Nu m-a intrebat nimeni daca vreau. Sa ma enervez, sau nu?! Pana sa ma hotarasc incepe sa ma doara.
Ma doare.
Nu se poate, ai epidurala.
Lasa ca am mai avut... si tot m-a durut.
Unde te doare? Pai mai jos asa. Iti vine sa impingi? Putin....
Vine doamna doctor care ma tot vizitase pana atunci si... "ce dilatatie ii dati?" o intreaba pe moasa. "8", zice dumneaei. "Vine bebe, dilatatie 10 curat" zice, "chemati-l pe T" si fuge intr-o cezariana. Era ora 20:30.
La mine se precipita lucrurile si imi vine sa imping pe bune "chemati-l pe T, chemati-l pe T" incep sa urlu. Moasa imi spune ca nu-l cheama decat cand ma pune pe masa.
Nu stiu ce s-a intamplat de fapt. Cert e ca dupa ce m-am chinuit sa NU imping vreo 20 de minute, m-au pus pe masa si a venit doctorul (rezident) care era de garda, si care fusese de garda si luni cand fusesem la monitorizare.
Probabil ca sa mai traga de timp a tot incercat sa ma convinga sa imping incet, cu pauze, ca sa apuce perineul sa se dilate si sa nu fie nevoie sa ma taie.
Dr. T nu mai vine, si astia nu stiu cu cine au de-aface. Radu mamii, patru kile. Nu taiati pe naiba.
Taie odata, urlu la el, si sa vina T!!!!
Radu, 22 oct 2008
Pana la urma nu am mai putut astepta si Radu a rabufnit pe lume. M-a taiat repede ca sa-i faca loc. Pediatria, pediatria, striga moasa.
Nu e nimeni pe aici?! Asta inseamna sa nu nasti nici de Pasti nici de Craciun. Nu e nimeni.
Pana la urma a venit pediatria, l-au luat pe bebe, tipete, mi l-au aratat, 4kg 185g, 55 cm, l-au dus sa-l vada si tati, si intra si Dr. T.
Mi-au taiat cauciucurile, fir-ar! si pleaca inapoi.
Ma coase si ma doare. Zic, mai ai mult la goblen? Doctorul, dragut, zice "fac soarele si gata!"
Nu am nascut cu Dr. T dar am avut noroc ca era cineva acolo... O cezariana de urgenta si am ramas doar eu cu moasa. Data viitoare o sa nasc de Craciun.
Am fost la control la Dr. T. Sunt bine. Ne vedem cand fac fata. Hi, hi.
Acum se spun alte povesti. Teo si Radu cresc mari.
Adudei:
Sfarsit de iulie 2006, in vizita la niste prieteni in Lunguletu. Micul Adudei, copilasul de aproape un an al unor invitati sta numai la mine in brate si nu-si ia ochii din ochii mei. Invitatii fac haz de noi, si la plecare ne ureaza sa ajungem repede acasa ca s-o punem si noi de un Adudei. Apai asa am facut.
Am stiut de cand faceam dragoste ca o sa raman insarcinata, si imi amintesc de noaptea aceea ca fiind cea mai frumoasa si intensa
noapte de dragoste.
Barza:
1 august 2006, plec in delegatie cu masina. Pe un camp, foarte aproape de marginea soselei, o barza cum n-am mai vazut, pentru ca
berzele stau de obicei intr-un picior pe cate un stalp, alerga pe ambele picioroange si batea din aripi. Aia era barza mea, m-a lovit
certitudinea faptului ca mi se intamplase in sfarsit sa raman insarcinata si mi-au dat lacrimile.
Cand am ajuns la Targu Mures am cumparat din prima farmacie un test de sarcina pe care l-am pastrat in geanta pana in ziua in care
trebuia sa imi vina ciclul si am putut in sfarsit sa il folosesc. Doua liniute, doua liniute....
Nu se poate, ba se poate!
Ii spun sotului meu. Doamne! Aoleu! Ce ne facem! Cum asa! Nu se poate! Nu prea vroia, spunea el, sa aduca in lumea asta nenorocita si
cruda un copil. Ce sa-i oferim?
Mergem la ecografie la un doctor oarecare. Spun oarecare, pentru ca l-am urat din tot sufletul pentru felul cum ne-a tratat mai
tarziu. Deocamdata, sotul meu vede micul bob la ecograf, ii aude inima si ne uitam amandoi uimiti la miscarea brauniana din jurul
micutului punct. Parca clocotea totul in febra unei zidiri frenetice. Suntem insarcinati, suntem insarcinati, topaia si sotul meu dupa
ce a vazut ecografia. Opt saptamani spune doctorul, zece stiam eu sigur.
Varicela:
La sfarsitul lui septembrie ne-am luat concediu, planuiam sa facem ceva deosebit, ca doar era ultimul nostru concediu in doi. Pana sa
ne hotaram daca mergem in Toscana sau tot in Rodos, m-am trezit cu temperatura mare si plina de bube.
Am sunat medicul de familie si ne-a trimis o salvare urgent. VARICELA
... a fost diagnosticul. Atat evolutia "buboaielor" cat si
analizele de sange ne-au confirmat nefericita veste. Nu stiam despre ce e vorba. Nu intelegeam de ce se agita toti. Medicul de
familie mi-a dat concediu, sase saptamani, si mi-a spus sa sun imediat ginecologul.
L-am sunat pe domnul Oarecare, si mi-a spus pe un ton sec sa vin imediat la spital sa facem intrerupere de sarcina. Pai cum sa vin,
sunt plina de bube si foarte contagioasa. O sa imbolnavesc toate gravidutele care respira pe-acolo...
Mi-a zis ca trebuie sa vin acum, pentru ca pot face intrerupere la cerere. Completez un formular si gata! Daca stau pana cand ies din
izolare, nu se mai poate intrerupe la cerere. Doar pe motive medicale.
Pai zic bine, atunci vreau sa astept si sa imi spuneti daca sunt probleme sau nu. Ce probleme pot de fapt fi?! Nu stiam mare lucru
despre asta, si nimeni nu vroia sa imi spuna nimic.
Mi-a raspuns ca el nu se poate ocupa de asa ceva, si ca nu merita riscul. Ori vin la el acum sa facem intrerupere, ori nu mai avem ce
sa discutam. Faci altul draga, de ce sa risti?
Chiar nu stiam ce sa fac. Imi doream acest copil din tot sufletul, dar imi doream si sa fie sanatos si fericit, in plus nu stiam despre
ce e vorba. Si nimeni nu vroia sa imi spuna nimic. Sotul meu a fost foarte hotarat din prima clipa, desi asta nu mi-a fost foarte de
folos la inceput. A spus ca el si-a vazut copilul la ecograf si nu ma lasa sa-l omor. Indiferent ce ar avea. Nu parea foarte rational,
dar daca nu era asa de hotarat cine stie ce faceam...
Am sters pe dr. Oarecare din agenda, si am cautat alt doctor. E plina lumea de doctori Oarecare, si unul cate unul am epuizat cel
putin douazeci de medici care au vrut sa imi faca intrerupere de sarcina sau nu se ocupa de cazul meu. Si repede, pana nu se fac 14
saptamani. Ca dam in codul penal dupa aceea!
Parintele Ioan, California si Dr.T:
Simteam ca inebunesc, in casa, singura, oribila din cauza bubelor care ma mancau si pe care le-am avut pe tot corpul din par pana in
calcaie, slabita si deprimata. Nu gaseam doctor, nu gaseam informatii adevarate, cineva care sa imi explice ce sa fac ca sa aflu in ce
stadiu sunt, si ce analize se pot face ca sa stim mai multe informatii. In fond, daca e asa de grav, orice medic poate recomanda
intreruperea, si dupa 14 saptamani, nu?!
Diversi membri ai familiei sau cunoscuti ma sunau ingrijorati sa ma intrebe daca m-am hotarat sa fac intrerupere pana nu e prea tarziu, sau
pana nu patesc eu ceva... cosmar.
Minunata resursa nesecata de informatii, deseori contradictorii, INTERNETUL, marele WWWdotcom mi-a salvat sanatatea
mentala, care in aceasta etapa era singura in masura sa ma tina sa nu ma faram.
Si anume in trei feluri.
Primul: am gasit intamplator o "biserica online", site religios apartinand comunitatii crestin ortodocsilor dintr-un orasel din Canada.
I-am scris parintelui Ioan care avea adresa de mail acolo, pentru sfaturi crestinesti, si el mi-a raspuns trimitandu-mi in schimb
acatistul parintelui Nectarie (link: http://www.crestinortodox.ro/Acatistul_Sfantului_Nectarie_Taumaturgul-130-6391.html). M-a invatat sa ma rog la acest sfant in fiecare seara timp de trei saptamani. M-am rugat pana am
nascut, si mi-am gasit linistea si increderea. Si speranta.
Cel de-al doilea: The Fetal Treatment Center, San Francisco - California Site-ul lor de internet este fantastic
http://fetus.ucsfmedicalcenter.org/ si are si o pagina pentru "consultatii on-line". Mi-am expus problema si acolo, ce aveam de
pierdut... Am primit in doua saptamani o scrisoare de la catedra de virusologie, cu explicatii complete, riscuri pentru fat, analize
care se pot face, explicatii, statistici (cate procente din copiii mamelor cu varicela au prezentat malformatii fetale, in functie e
varsta sarcinii, etc). Mintea mea sta mult mai bine acum... trebuie doar sa gasesc unde sa fac aceste analize...
Cel de-al treilea, Dr. T. Am gasit adresa de mail a Minunatului doctor tot pe internet. I-am scris. Si mi-a raspuns!
Intalnirea cu el, prima iesire dupa izolare a fost minunata. M-a linistit, am planificat analizele, l-am vazut pe bebe, si totul a intrat pe un fagas oarecum "normal". Am inceput sa ma bucur de sarcina, sa cumpar haine de gravida, sa reiau bazinele matinale de trei ori pe saptamana si sa imi pese de serviciu si de cei din jur.
Sa ma ierte Dumnezeu ca nu am fost sigura de la inceput ca totul va fi bine, si ca m-am temut. Cred ca sotul meu a stiut de la prima
ecografie ca totul e bine, si a crezut in El pana la capat, prin toate incercarile.
Teodor
Morfologiile de sarcina, PCR-ul si amniocenteza ne-au confirmat ca bebe se dezvolta normal, boala nu a stabatut placenta si ca totul
e bine. Stiam deja ca este baietel, sotul meu fusese sigur de asta de la inceput, acum trebuia sa ne hotaram la un nume.
Dupa lungi dezbateri care nu au dus la niciun rezultat, intr-o dimineata ne-a sunat mama sa ne spuna ca a visat un tanar frumos pe
care il striga Teddy si care era in vis nepotul ei.
Asa ca Teodor, "dar de la Dumnezeu", a ramas sa-i fie numele. Daca asa a visat bunica, te pui cu visele? Asta a fost simplu.
Lamaze:
M-am hotarat sa nasc normal. Apai daca e sa fie normal, sa fie cat mai normal. Unde ma informez? O prietena ma trimite la o
prietena care se ocupa de cursuri Lamaze. Am aflat cum e cu durerea, am vazut filme, am plans la casetele cu alaptare (toate
gravidele plang cand vad bebelusi, pampersi, si orice chestie putin mai trista pe postul acasa, din fuga scanului cu telecomanda?) si
m-am hotarat sa am rabdarea de a lua toate senzatiile incet incet pentru a naste cat mai normal.
Pastele 2007
Teo, 10 aprilie 2007In anul acesta Sfintele Pasti au picat tare devreme. 8 aprilie. Luni, pe 9 am fost la mama in vizita s-o sarbatorim cum se cuvine.
Ziua ei este pe 30 martie, dar fiind in post, s-a hotarat sa serbeze in prima zi de Pasti. O zi superba, soare, cald. Ne-am oprit in
drum spre mama in parc si ne-am plimbat putin (mai mult...) apoi la mama, mancarica buna, dulciuri, entertainment, discutii in
contradictoriu cu unii si cu altii, poze, in fine. Pe la 5 m-am simtit cumva, greoaie. Parca o indigestie mai avea loc in stomacul meu oprimat. Ne-am urcat in masina si am condus pana acasa. M-am intins, m-am relaxat, am vazut ultimul episod din Camera de Hotel pe
AXN, si la 11:50 am adormit. La 12 fix am stranutat si am simtit ca m-am udat.
Fug repede la baie razand, uite, m-am p***t pe mine! Dar nu se mai termina! Mai stau putin sa ma gandesc. Nu se poate, a zis Dr. T ca
pe 16 ne vedem la UN CONTROL. Azi e abia 10. Pana la urma am acceptat realitatea (NAAAAAAAASC) si l-am trezit pe sotul meu. Am
sunat medicul de familie (o femeie extraordinara care mi-a fost alaturi in toata aceasta perioada) si ea ne trimite salvarea. Am
facut ceva bagaje (total inutile) pe fuga, m-am epilat tot pe fuga si niinoooo, niiinoo, spre Elias. Sun la "numarul de nasteri"... nimic.
In fine, ajung la Elias, ma internez, sunt bagata intr-o camasa decolorata si primesc o mare carpa (sterila) pe care am stat calare
urmatoarele ore. Sunt separata de sotul meu la inceput, pana medicul de garda imi face primul control. Dilatatie 3. Foarte frumos,
zic eu, pot sa ma plimb?
Plimba-te daca n-ai ce face.
2:30. Ies pe hol si incep sa patrulez in pijamale, calare pe carpoi, de mana cu sotul meu, numarand contractii. Nu ma doare nimic, ceea
ce imi intareste convingerea ca le voi lua incet incet pe toate. Poate merge fara epidurala, de fapt cred ca mi-e mai frica de ace in
coloana decat de durerile facerii (asa cum auzisem despre ele la curs). Tot pe la ora asta dau de Dr. T. Ce cauti aici?! Pai Hristos a
Inviat! pai bine, nasti acu? Nu. Atunci ma duc sa ma culc.
Avusese doua cezariene de urgenta, si salile de travaliu s-au dovedit a fi pline de pacientele lui, asa ca a avut de lucru pe 10 si 11
aprilie 2007 sa-si aminteasca toata cariera :D cand a fost Pastele in anul acela.
Ne revedem dimineata pe la 7. Totul merge bine (zic eu). Dilatatie 5. Ma intreaba daca vreau epidurala. Pai n-am nevoie, nu ma doare
nimic. Biiineeee.
Ma plimb in continuare, deja epuizata fizic, insetata si flamanda. Toata lumea (sotul, sora, prietenele cu care vorbeam la telefon)
este plictisita, si am schimbat deja o tura de garda (stie toata lumea ce inseamna asta... financiar vorbind, nu?).
Pe la 13-14 incep sa fac 13-14. Ma doare. Ma pun repede pe masa: dilatatie 7. Da-i inainte. Pai nu pot. Ma doare rau. Adica RAU. Nu
mai pot vorbi la telefon, nu mai pot iesi pe hol, nu pot nici macar descrie durerea pentru ca nu am mai simtit asa ceva. Nu ma dor
contractiile, ma dor oasele bazinului. Ma doare ca atunci cand mi-am luxat glezna cazand de pe tocuri inalte, de vreo 10 ori mai tare.
As spune INSUPORTABIL daca as avea aer pentru un cuvand asa de lung. Epidurala, zice cineva. Dau din cap ca da.
Din pacate nu a ajutat prea mult. Fara plimbare, de la 8 cat ajunsese dilatatia mea cand am acceptat epidurala, nu s-a mai intamplat
nimic pana la ora 16. Durerile nu au incetat absolut deloc, urlam, muscam din pumni si din cand in cand trageam cate una in perete sa
ma conving ca ma doare mai rau decat daca mi-as rupe mana. Sau poate daca imi rup mana, nu ma mai doare pentru ca ma concentrez in
alta parte?!?!
Deja a trecut foarte mult timp. Nu-mi mai simt picioarele. Dr. T e de garda si tinerele din echipa lui imi tot spun sa imping. "Nu stie
sa impinge" zice una din ele, si incerca sa imi explice "sa impinge ca si cand face caca". Ei bine, nu-mi vine sa fac caca, nu stiu ce
vreti de la mine, sunt obosita si vreau sa dorm...
Bebe nu a vrut sa coboare. Monitorul fetal arata ca nu ii e bine. Imi pun o masca de oxigen. Dilatatie 10, la ora 16:30. Ma cocoata pe
masa (nu mi-am simtit picioarele oricum inca 6 ore dupa ce am nascut). Imi vine sa iming. Imping. Acum stiu ce vrea sa zica. Chiar am impresia ca fac caca, si ma simt foarte jenata. A fost nevoie de pompa cu vacuum. La ora 16:45 mami rade cam stupid, bebe iese vanat
si obosit si el, cu o urma pe cap de la pompa si ... as vrea sa spun ce frumos e, cum l-am privit... adevarul e ca mi l-au luat imediat si
l-au pus pe masa de pediatrie unde nu stiu ce proceduri i-au facut. "Nu vorbeste" tot intreb eu deja panicata, si Dr. T incepe sa
rada... mai ai mult de asteptat pana vorbeste, draga mea... Se aude si Teodor in sfarsit plangand, l-au pus intr-o patura si fuga cu el.
Tati l-a vazut, i-a facut o poza si a declarat satisfacut ca nu mai e nevoie de test de paternitate. Ii seamana leit.
Eu am vazut mica minune abia dupa de mi s-au dezmortit picioarele si am putut umbla. Este cel mai frumos bebe si doarme linistit
printre altii care urla.
Ma doare sufletul de fericire si plang ca o idioata. Da, mi-a fost frica ca nu-l voi cunoaste, sau ca poate mi l-au incurcat... Dar nu!
Iata-l pe Teo, nascut pe 10 aprilie 2007 la 38 saptamani, ora 16:45, dupa tot atatea ore de travaliu. Acum are 3kg560g, 53 cm, Apgar
9, si promite sa nu stea mult la parametri acestia. Sssssst, deja se aude cum creste....
Radu cel plimbat.
Pentru cel de-al doilea baiat al nostru reperele sunt putine si precise.
Tati stie sigur ca Teo trebuie sa aiba un fratior sau o surioara (dar prefera sa nu fie surioara) pentru ca el stie cat de rau e sa cresti singur la parinti. Mami e de acord, dar parca nu prea repede, abia incepe sa-si revina la realitate, si din august 2007 s-a intors deja la munca...
Tata sau Nefertiti?
In decembrie 2007 a murit tata, Dumnezeu sa-l odihneasca, tare mi-e dor de el. In ianuarie 2008 am plecat la Cairo in interes de
serviciu. Nu am reusit sa vad Piramidele, dar am reusit sa ma indragostesc iremediabil de o bratara de aur cu Nefertiti. Dupa ce
m-a asigurat ca iese in pierdere, vanzatorul mi-a explicat ca simbolurile de pe bratara sunt talismane de iubire si fertilitate.
Mda... sigur.
Tot in ianuarie a fost parastasul de 40 de zile dupa tata si a doua zi dupa parastas sotul meu, destul de neglijat in perioada grea de pana atunci, si-a cerut "partea". Dupa toate socotelile din lume, nu aveam cum sa raman insarcinata, asa ca m-am decis sa nu stric momentul cu greu creat trimitandu-l dupa prezervative. Nu aveam cum sa raman... nu iesea la socoteala....
Asa a aparut Radu, desi nu am stiut atunci. Abia in februarie cand nu mi-a venit ciclul mi-am dat seama. Doua liniute... doua liniute.
N-ati mai vazut un tati mai fericit si o mami mai mirata. De aceasta data eu am fost sigura ca e tot baiat, desi tati a asteptat cu infrigurare prima morfologie. La nume ne-am hotarat amandoi de cum am rostit Radu.
Sarcina:
Am mers tot la Dr. T si sarcina aceasta a fost cat se poate de diferita de prima. Dureri de spate, dureri de burta, gaze, dureri de picioare. Doua medicale cu restrictie la pat. La prima sarcina am luat 25kg. La a doua, doar 8, dar ma simteam mult mai rau.
Toate acestea, de parca nu imi era destul de greu cu Teo, cu serviciul, cu calatoriile (Paris, Brusseles) si fara sa ma vaicaresc, caci nu le-am spus decat prin mai ca sunt insarcinata (din nou). Una peste alta, nimic deosebit de o sarcina normala.
M-am hotarat sa nasc tot natural, desi imi aminteam cu neplacere de epiziotomie, durerile nasterii le-am uitat ca prin minune. De
data aceasta totusi... voi face epidurala.
Din august am intrat in prenatal, caci s-a imbolnavit mama si nu am mai avut cu cine lasa pe Teo, si zi de zi faceam mirare mamicilor, bonelor si bunicilor prin Tineretului plimbandu-l pe Teo si burta mea uriasa. Pe 10 octombrie e ziua surioarei mele, se faceau si 38 de saptamani, eram sigura ca nasc atunci, desi era o mare problema... Dr. T era plecat din tara.
Ei bine n-am nascut. Treceau zilele, burta era tot mai mare, si mai mare, si mai mare si nu se intampla nimic. Pe 19 octombrie, am
pierdut numitul dop gelatinos. Nu l-am vazut la Teo, nu-i nimic, iata-l acum. Si iar asteptam. Pe 20 seara, terminandu-se si cea de-a
patruzecea saptamana de sarcina am facut o vizita la Elias, pentru o monitorizare. Nimic. Mai dureaza. Maine sigur.
Trece si maine. Contractii destul de puternice dar nedureroase, ba la 10 minute, cateva ore, ba nimic alte cateva ore.
22 octombrie 2008, sau cum l-a ratat Radu pe Dr. T
Intrucat serialul "Camera de hotel" a ajuns din nou la ultimul episod iar tati s-a plictisit de asteptat si s-a hotarat sa vada cu ochii lui ce se intampla, miercuri ne urcam in taxi (pana atunci am condus, dar in ziua aceea mi s-a parut prea de tot) si cu un bagaj foarte sumar ne prezentam la Dr. T, care ma intreaba mirat ce fac.
"te asteptam sa ma suni de mult..."
Cand vrei sa nasti, zice dupa control. Pai azi. Era ultima zi de balanta.
"Hai fugi la maternitate, ai dilatatie 3".
Era ora 15. Am plecat pe jos spre Elias, de la cabinet. Parca stateam pe loc, asa incet am ajuns. Mi se facuse frica. 4kg300 spusese dupa ecografie. Poate se inseala... totusi am intrat in 41 de saptamani... trebuie sa se termine odata, nu?!
La spital, clisma, analize, rupt apa... fisa de internare... s-a facut 18. Vine si epidurala, impreuna cu o perfuzie cu calciu. Iar am prins schimbare de tura.
Deoarece nu se intampla nimic, si nu stiam cat o sa dureze, am dormit o ora, pana la a doua doza de epidurala. Dilatatie 5. Ora 19.
Mai motai putin, si cand s-a terminat perfuzia scap de mataraie si ma duc la baie, apoi ma plimb nitel. Vin sa ma vada si decid sa adauge cate ceva prin perfuzie. Nu m-a intrebat nimeni daca vreau. Sa ma enervez, sau nu?! Pana sa ma hotarasc incepe sa ma doara.
Ma doare.
Nu se poate, ai epidurala.
Lasa ca am mai avut... si tot m-a durut.
Unde te doare? Pai mai jos asa. Iti vine sa impingi? Putin....
Vine doamna doctor care ma tot vizitase pana atunci si... "ce dilatatie ii dati?" o intreaba pe moasa. "8", zice dumneaei. "Vine bebe, dilatatie 10 curat" zice, "chemati-l pe T" si fuge intr-o cezariana. Era ora 20:30.
La mine se precipita lucrurile si imi vine sa imping pe bune "chemati-l pe T, chemati-l pe T" incep sa urlu. Moasa imi spune ca nu-l cheama decat cand ma pune pe masa.
Nu stiu ce s-a intamplat de fapt. Cert e ca dupa ce m-am chinuit sa NU imping vreo 20 de minute, m-au pus pe masa si a venit doctorul (rezident) care era de garda, si care fusese de garda si luni cand fusesem la monitorizare.
Probabil ca sa mai traga de timp a tot incercat sa ma convinga sa imping incet, cu pauze, ca sa apuce perineul sa se dilate si sa nu fie nevoie sa ma taie.
Dr. T nu mai vine, si astia nu stiu cu cine au de-aface. Radu mamii, patru kile. Nu taiati pe naiba.
Taie odata, urlu la el, si sa vina T!!!!
Radu, 22 oct 2008Pana la urma nu am mai putut astepta si Radu a rabufnit pe lume. M-a taiat repede ca sa-i faca loc. Pediatria, pediatria, striga moasa.
Nu e nimeni pe aici?! Asta inseamna sa nu nasti nici de Pasti nici de Craciun. Nu e nimeni.
Pana la urma a venit pediatria, l-au luat pe bebe, tipete, mi l-au aratat, 4kg 185g, 55 cm, l-au dus sa-l vada si tati, si intra si Dr. T.
Mi-au taiat cauciucurile, fir-ar! si pleaca inapoi.
Ma coase si ma doare. Zic, mai ai mult la goblen? Doctorul, dragut, zice "fac soarele si gata!"
Nu am nascut cu Dr. T dar am avut noroc ca era cineva acolo... O cezariana de urgenta si am ramas doar eu cu moasa. Data viitoare o sa nasc de Craciun.
Am fost la control la Dr. T. Sunt bine. Ne vedem cand fac fata. Hi, hi.
Acum se spun alte povesti. Teo si Radu cresc mari.
Patanie prin cartier
Am iesit cu Raducu prin cartier la plimbare nocturna cu caruciorul. Intrucat toate trotuarele sunt ocupate de masini parcate, am tot mers pe strazi ("carosabil") ferindu-ma de alte masini.
In sfarsit ajung pe Iriceanu, trotuar lat, masini parcate si pe stanga si pe dreapta, si loc pe mijloc de inca un rand de masini. Pe acolo merg pietonii. Hop si eu cu carutul meu, mai raresc pasul ca scosesem limba de un cot tot jucand sotronul (balti) si ratele si vanatorii (masini) pana atunci.
Asa mergand eu printre masini (da pe trotuar, ma scuzati de ma repet, dar pare important) mi se lumineaza fundu a giorno. Hopa, ce-o fi asta, se zbate bietul meu neuron ametit de mamica... intuneric, si iar lumina prin fundul meu... sangele meu de soferita clocoti navalnic "flashuri! flashuri!" si bag repede un ochi pe stanga catre retrovizoare. Opa, unde-i? Retrovizoarea vreau sa zic...
Ma uit in fata, intre labe n-am volan ci crosele de la carut. A, nu conduc? Pai atunci ce mama naibii flashuri?!
Intorc capul de-a dreptul sufocata ca sa vad pentru o fractiune de secunda care e treaba de fapt: limuzina, pinguin imblanit la volan, lumina aprinsa in habitaclu, arrrchhhhh!!!! fund de ochi. Mi-a mai dat un flash drept in fata.
Decid ca nu ma pot pune cu carutz putere la caii lui si ma inghesui cu greu intre 2 masini parcate, si ma gandesc impaciuitor (asta ca sa nu vomit de furie) ca poate se grabeste omul, si oricum pe unde sa iasa si pe el pe carosabil, nu-i loc pe nicaieri, ma rog.
Si pinguinul, ce credeti ca face?! Merge doua lungimi de limuzina si parcheaza elegant din 15 manevre in gura scarii de bloc, adica sa se dea jos si sa urce direct in copac la el. (ceea ce si face).
Pai cum vi se pare? Nu putea si el sa astepte sa treaca mamica cu caruciorul? Pe trotuar... cat putea sa dureze, ca doar nu stateam pe loc.
Uf!!! M-am abtinut cu mare greu sa nu-l injur, nu de alta dar imi era mai greu sa ajung pana acasa cu nasul spart...
In sfarsit ajung pe Iriceanu, trotuar lat, masini parcate si pe stanga si pe dreapta, si loc pe mijloc de inca un rand de masini. Pe acolo merg pietonii. Hop si eu cu carutul meu, mai raresc pasul ca scosesem limba de un cot tot jucand sotronul (balti) si ratele si vanatorii (masini) pana atunci.
Asa mergand eu printre masini (da pe trotuar, ma scuzati de ma repet, dar pare important) mi se lumineaza fundu a giorno. Hopa, ce-o fi asta, se zbate bietul meu neuron ametit de mamica... intuneric, si iar lumina prin fundul meu... sangele meu de soferita clocoti navalnic "flashuri! flashuri!" si bag repede un ochi pe stanga catre retrovizoare. Opa, unde-i? Retrovizoarea vreau sa zic...
Ma uit in fata, intre labe n-am volan ci crosele de la carut. A, nu conduc? Pai atunci ce mama naibii flashuri?!
Intorc capul de-a dreptul sufocata ca sa vad pentru o fractiune de secunda care e treaba de fapt: limuzina, pinguin imblanit la volan, lumina aprinsa in habitaclu, arrrchhhhh!!!! fund de ochi. Mi-a mai dat un flash drept in fata.
Decid ca nu ma pot pune cu carutz putere la caii lui si ma inghesui cu greu intre 2 masini parcate, si ma gandesc impaciuitor (asta ca sa nu vomit de furie) ca poate se grabeste omul, si oricum pe unde sa iasa si pe el pe carosabil, nu-i loc pe nicaieri, ma rog.
Si pinguinul, ce credeti ca face?! Merge doua lungimi de limuzina si parcheaza elegant din 15 manevre in gura scarii de bloc, adica sa se dea jos si sa urce direct in copac la el. (ceea ce si face).
Pai cum vi se pare? Nu putea si el sa astepte sa treaca mamica cu caruciorul? Pe trotuar... cat putea sa dureze, ca doar nu stateam pe loc.
Uf!!! M-am abtinut cu mare greu sa nu-l injur, nu de alta dar imi era mai greu sa ajung pana acasa cu nasul spart...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Lilypie Teo's Birthday tickers
Lilypie Radu's Birthday tickers
