Asociație liberă

Închise sesiunea cu psihoterapeuta și se ghemui in cadă. Ședea cu picioarele strânse și fruntea proptită temeinic pe genunchi, neputând să-și adune gândurile. Jetul puternic și fierbinte de apă facu firele de păr deja căzute și încurcate printre celelalte să o ia la vale pe mâini, pe picioare, ca o colonie de furnici fugind de inundații. Unul, lung și roșu și destul de gros - păcat de el, așa-i... rămase agățat pe un picior, într-un fir care scăpase la epilat, spărgând monotonia pielii fine, și se zbătea neajutorat acolo. Afurisită treabă, părul pe care vrei să-l ții pe cap iți cade, și părul de care te chinui să scapi îți crește... pe picioare. Cam asa și restul vieții de femeie. Între vreau să mănânc și trebuie să slăbesc, iubește-mă pentru ceea ce sunt, spune-mi însă că arăt bine... și alte contradicții tipice care fac femeile să pară bărbaților atât de complicate. De fapt femeile chiar sunt mai complicate, veni un gând. Gândurile astea au obiceiul să se agațe de gândurile care le-au precedat, și care nu aveau nicio legătură cu ele, și să se transforme uneori, deși transformarea nu e tocmai punctul lor forte, precum e multiplicarea. Multe gânduri, probabil invitate de colonia de furnici, se repeziră de-odată sfărâmând liniștea precară instaurată în urma discuției cu psihoterapeuta. Printre ele un hohot isteric de râs o făcu să pufnească reprimator și să oprească apa. Nu are rost, își spuse, nu are rost. N-o să fie niciodată liniște. Luă prosopul și începu să se usuce frecând temeinic fiecare centimetru de piele, fiecare șuviță de păr. Apoi cedă și se lăsă pradă gândurilor, care aparent nu au niciun traseu și sar așa din fire de păr în furnici, din furnici în filosofie și din filosofie în gălăgie, amintindu-și că nu mai e pâine, nici vin, vineri trebuie să facă revizia la mașină, ce frumos a fost în august pe Transalpina... de când n-a mai vorbit cu Anda... mâine avem ședință și trebuie să calc o cămașă... Oare așa arată nebunia? Sau așa sunt femeile, care spun “sunt bine” atunci când le e mai rău... Și cum picăturile de apă oricât de multe, ca și furnicile venind de oriunde, se strând toate laolaltă, într-o baltă sau într-o colonie... așa și gândurile ei invariabil se strâng în el, iau forma feței lui și mirosul pielii lui. Mda. Sigur așa arată nebunia.

Pentru Bibi, de la Sabina...

Scrisoare deschisă
by Sabina Sofigheo on Saturday, November 26, 2011 at 1:07pm

Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.

Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.

În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.

Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat înca de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.

Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile.

Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine îmsămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.

Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpâțânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!

Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.

Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.

M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.

Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678

Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. aici sau de pe blog, mai sunt persoane care nu folosesc FB. (http://armonii.blogspot.com/2011/11/scrisoare-deschisa.html) E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.

Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.

Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.



Fotografiile si postul original: https://www.facebook.com/#!/notes/sabina-sofigheo/scrisoare-deschis%C4%83/245117595552971

Perle via gradinita

Acum avem si martori la perlele lui Dorel...
Ce mi-a povestit directoarea de la gradinita. Dorel statea pe scari in curte si se uita (cam in gol asa) la un perete.
"ce faci Teodor acolo?"
- Shhht, ma uit la film!
"la ce film te uiti?"
- Ucenicul vrajitorului
"aha... pot sa stau si eu langa tine?"
- Sigur ca da! Shht!
"da, totusi zi-mi si mie despre ce-i vorba in film, ca n-am vazut de la inceput"
- Pai transforma astia masini vechi in masini noi!
"hm... programul Rabla?"
- Da, cam asa.
Peste cateva momente.
- Poti sa pleci acuma.
"de ce?"
- Pai nu vezi? sunt reclame. Te chem eu cand incepe...

meeting aviatic 17 iulie 2010

Ti-a placut, Dorele, la aeroport?

- Daaa, mami.

Ce ai vazut acolo?

- Avioane!

Si cum faceau avioanele?

- Se rasuceau! Stii cum se rasuceau? Ca capul pisicii din filmul cu Alice!

!!! (:D)

- Si am vazut si o sigla!

Ce sigla? De avion?

- Nuuu... O sigla maaaaare de mercedes din ala vechi!

Mami, te iubesc!

Mami?

...

Maaami?!

Da.

Mami, te iubesc.

Si eu te iubesc, puiule!

Mami... Da stii ce mult te iubesc?

???

Eu sunt OMUL tau! Intelegi? Te iubesc de mititel! Asa de mult te iubesc!

Continua cu o imbratisare si cativa pupici.


Pentru cine nu cunoaste... exista folclor :D
Copacelul din gradina
Primavara a-nverzit
Si cu raze de la soare
Alb ca neaua a-nflorit.

Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.

Primavara copacelul
De omizi l-am curatat
Si la toamna urmatoare
Rod bogat am adunat.

Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.
Copacel, copacel,
Te iubesc de mititel.

febră mare

Din nou. Adică iarasi. Mai rau ca data trecuta. Tot Teo. Am amânat plecarea in concediu şi ne-am luptat o noapte intreaga cu 40 de grade. 40.0 scria frumos pe ecranul termometrului digital.

Am ajuns la doctor şi n-am mai putut evita recoltarea de sânge pentru analize. Eram puţin "agitată" ma gândeam cum îi prinde lui acum cu febra aia să-l chinuie şi să-l inţepe şi să-i ia sânge... De, mamă toantă de baiat.

Băiatul meu, un curajos, şi mai ales un curios! N-a vrut să tina capul întors, s-a uitat pe parcursul întregii proceduri şi a cerut şi explicatii. Da de ce mă ţii de mână? Da de ce ma legi cu aia?
Cand l-a inţepat s-a uitat foarte atent, nici măcar n-a tresarit, şi zice "mami, uite mi-a pus o aţă cu fluturaş, o aţă hoaţă, care imi fură sângele...

Aseară stăteam amândoi pe canapea şi ne uitam la televizor. Mami, de ce au îmbătrânit tălpile tale?
Uuuuf, abia aştept să ajungem la mare, să-mi întineresc niţel tălpile prin nisip...

gandesc... deci am ce vorbi!

Una din perlele lui Teo cu care mi-a inseninat aceasta dimineata:

Radu si soricelul lui de plus, numit acum de proprietar insusi "Shopiii" sunt nedespartiti. Cand l-am vazut ca il apuca de coada si il pocneste de un geam, lasandu-l apoi pe covor si uitand de el, m-am mirat (desi, clar, era doar o metoda safe de explorare a partilor tari) si i-am zis "radu, ce-i faci lui Shopi, dragul de el - unde l-ai lasat, doar sunteti inseparabili!"

La care Radu se uita dupa Shopi prin casa si-l recupereaza bucuros, de parca nu-l mai vazuse de o saptamana, uitand de geam (intre timp se catarase pe pervaz, Shopi ii spusese ca nu e niciun pericol..) iar Dorelu se pune pe gandit.

- Mami. Eu si Dudu... suntem separabili, sa stii! Toata ziua suntem separabili, si numai seara la culcare suntem inseparabili!
Dudu e maimutica de plus cu care doarme Teo.

Cel mai pretios "la multi ani"

Cel mai pretios "la multi ani" este "la multi ani, mami!"

Si pentru ca m-au intrebat prietenii cum am petrecut de ziua mea, mi-am amintit un pic de multe alte zile de nastere.

Anul acesta n-am facut nimic special, o zi de stat cu copilasii, ca multe altele. Nu am apucat sa ma simt de 36 de ani, oricum, de cand am nascut am dat in mintea copiilor, am un an, ba doi, ba trei...

Imi amintesc ca ma mai apuca cate o panica mica pe vremuri, ziceam uite, am facut 30 si n-am realizat nimic... uite 32... cand am fost de ziua mea o saptamana la Roma si TL (pe vremea aia domnul arici sef suparat pe viata si care nu-si dorea copii in lumea asta de cacat) n-a avut chef sa facem sex in istoricul oras, doar ne-am tarat talpile ranite pe drumuri inhaland maretie si mestecand trecut glorios.
Iar mie imi parea putin rau, pentru ca imi propusesem sa raman insarcinata la Roma, ca sa suprapun putin istoria mea umila cu misterele antichitatii.
N-a fost sa fie, dar a fost sa fie ultima noastra vacanta de oameni singuri si fara obligatii si fara griji si fara stress... si nu, atunci nu ne simteam deloc asa... ce pacat.
Apoi s-a schimbat totul, m-am schimbat eu, am primit o sansa de a ma naste si a creste din nou. Si nu odata... ci de doua ori... AMIN!


Si pentru ca sotul meu m-a tot pupat de ziua mea si mi-a tot zis la multi ani, Teo a produs o perla frumoasa cadou.

- Mami, de ce te-ai iubit tu cu tati?

M-a luat un pic prin surprindere intrebarea, si i-am raspuns spontan:

- Ca sa avem doi copii frumosi si destepti si iubiti ca voi!

S-a incruntat la mine:

- Mami eu nu-i cunosc... Inca doi? Exact ca mine si ca Radu?!!! Cum ii cheama...?!

- VOI DOI... MA!!!

gradinita, reloaded

Ehei, a trecut o luna de la ultimul articol despre gradinita. De ce oare, ia sa vedem, ghiceste cineva?!
E destul de simplu... n-am prea fost la gradinita luna asta (doar vreo doua saptamani), apoi ne-am luptat din toate puterile cu o viroza pacatoasa, abia de am scapat fara spitalizare... aerosoli, siropele, homeopate, o gramada de vizite la doctori... mucisori si tuse la greu si pusee de febra peste 39, cu recod absolut la Teo, 39.7

A fost groaznic, nu dorim sa mai trecem prin asa ceva si nimanui nu dorim asta...

Teo a reluat gradinita pe 3 mai, Radu inca nu, abia luni il duc si pe el.

Reintegrarea a fost neasteptat de pasnica, dupa ce mi-a cerut de cateva ori sa confirm ca vin sa il iau, si ca nu, nu il las acolo (cu explicatiile de rigoare, cum ca ar fi si imposibil sa-l las acolo, pentru ca gradinita se inchide, toti copiii merg acasa la parintii lor... da, si eu vin sa te iau... la ce ora? da, da, chiar vin... sigur vin!!!)
Nu-mi explic de unde ii vine nesiguranta, de unde ideea ca as putea sa ratez sa-l iau... ma intristeaza nespus sa-l vad nesigur si temator ca s-ar putea intampla asa ceva! Sa-l las acolo... brrr....

Progresul se vede, zilnic vine cu cate ceva nou, franturi de cantec, cuvinte noi in engleza sau germana, e fantastic cat de repede asimileaza si cum se schimba.

Marti, a doua zi dupa revenire, m-a luat prin surprindere intrebandu-ma daca poate si el sa doarma in patutul lui de la gradinita, ca are si el patutul lui care il asteapta...
M-am bucurat ca a venit de la el, chiar ma gandeam intens cum as putea sa-l aduc spre aceasta etapa cat mai netraumatic. I-am pregatit pijamaua si miercuri i-am explicat ca voi veni sa il iau cand se trezeste. M-a intrebat ce-i drept, cu lacrimi in ochi, daca mai vin sa il iau si, dupa ce a fost satisfacut de raspunsuri, a plecat la copii fara sa se mai uite in urma.
Ora de culcare a venit fara probleme, baietelul meu curajos si-a incercat patutul impreuna cu Maimuta Dudu si au dormit fara probleme de miercuri in fiecare zi!

Cum n-am avut masina chiar de miercuri, si am recuperat-o doar vineri, am avut cateva probleme la revenirea de la gradinita cu mijloacele de transport in comun. Desi calatoria in sine ii place foarte mult, aproape de casa incep scene neasteptate, cu plansete, urlete si tipete. Nu reusesc sa-i dau de capat. In fiecare zi a fost alt leit-motiv, singura trasatura comuna fiind ora si manifestarile.
Miercuri s-a suparat ca vorbeam la telefon. Apoi a urlat la mine ca nu vrea acasa. Apoi, ca nu vrea niciun frate. Si cum a intrat pe usa a sarit la bataie cu cel mic.
Joi a vazut intr-o masina parcata un ford cu eleron, de jucarie. Lipit de bord. A incercat sa deschida masina, abia l-am smuls de acolo ca incepea sa care pumni in masina omului... apoi mi-a urlat pana acasa ca vrea ACUM ford cu eleron... ACUM!!!
La usa aceeasi placa, nu vreau acasa, nu vreau sa am niciun frate (de unde?! de ce?!)
I-am separat inainte sa se bata si am stat cu Teo in alta camera pana s-a calmat. N-a fost prea dragut.
Vineri mi-a facut o scena la urcarea in tramvai. El vrea sa bea apa. Jos din tramvai! Aici pe strada! Nu vreau sa ma urc! Nu vreau sa beau in tramvai!!!!
Abia l-am urcat, si nu l-as fi urcat deloc daca nu am fi stat deja 25 de minute in statie pana sa apara primul 19. Dar n-am avut ce face, l-am luat pe sus si ne-am urcat, a zbierat in tramvai inca vreo doua statii spre "deliciul" calatorilor.
La service s-a potolit, a admirat masinile expuse si apoi ne-am recuperat masina noastra si am calatorit spre casa fara probleme.
Inca nu stiu ce-a fost asta... si de ce.

Urmatoarea etapa va fi obisnuirea cu transportul oferit de gradinita. Pentru ca, in curand, prea curand, incep serviciul.
Iar de luni, revine si Radu la gradinita, sper ca de data asta sa reziste mai mult de 4 zile sanatos.
Wish me luck!

Frumoasa din Padurea Adormita

Seara trecuta, pentru prima data, Teo a avut rabdare sa-i citesc o poveste. Cu zane, dintr-o carte... cu litere...
A fost sa fie Frumoasa din Padurea Adormita.

Dupa ce am citit-o vroia sa o mai cititm de cateva ori, pana la urma am stins lumina si am "re-povestit" de cateva ori, pana a adormit "si au trait frumosi si fericiti... 100 de ani"...
:D

Pana aseara era foarte reticent la ideea de lectura. Prefera sa-i povestesc ceva, cel mai des sfarsind sa povesteasca el (despre niste masini) si eu sa adorm cuminte mormaind "da... da... ihi..."
Acum mi-a cerut specific "sa-mi citesti" "poveste cu zane"!
Ce face gradinita din copil...

aveti grija de aspectul dumneavoastra :D

De o vreme bunicul isi lucreaza un dinte, si nepotul curios nu-l slabeste din "de ce"-uri.

"Da de ce"? "si te doare"? "si cum ti l-a scos"? "si ti-l mai da inapoi"? "tot p-ala"?

Astazi la plimbare s-au intalnit cu o vecina al carei zambet larg si nefinisat l-a impresionat pe copil:

"auzi da dintele tau cand e gata sa ti-l puna doctorul la loc in gura??"

Asa sunt copiii, mami!

Dorele, ce te vei face tu cand vei fi mare? Vad ca te pricepi deja asa de bine la masini...
- Eu cand o sa fiu mare.... (pauza de gandire intensa)
Da?
- o sa ma fac... OM MARE! Da, om mare o sa ma fac.
Bravo Dorele, asa sa faci. Imi place de tine!
- sunt destept?
Da, esti foarte destept. Si asa de dragalas.
- Asa sunt copiii, mami....

Am inceput gradinita...

Mda. Am inceput-o.... sau mai bine zis ne-a cam inceput ea pe noi.

22 martie e de fapt inceputul sfarsitului, si mi-am tot promis ca o sa povestesc "la jurnal", ca sa am ceva amintiri, desigur din perspectiva mea de parinte, dar n-am reusit sa ma adun.
Pana la urma hai sa-ncep cumva. Am inceput deci, pe 22 martie. La o gradinita particulara aleasa pe criterii mai mult sau mai putin practice, in niciun caz financiare...
Mancare gatita inhouse, camere de supraveghere, putini copii in grupa, transport la cerere si faptul ca primesc si pitici sub doi ani la o grupa speciala de bebelusi, versus distanta & trafic criminal de dimineata... locatie langa parc versus curtea cam mica si scarile cam abrupte dupa gustul meu, vacante mai putine decat la stat(doar doua saptamani, una de Paste si una de Craciun) versus pretul nu tocmai accesibil...
In fine.

Prima zi a decurs oarecum normal, Teo s-a prezentat cu placere acolo, dar a inceput sa miorlaie de indata ce s-a prins ca el ramane si eu plec. Apoi au inceput problemele, la care oricum ma asteptam, cu plans rauri de lacrimi pana sa plec eu de acolo, si plans rauri de lacrimi cand ma vedea ca vin sa-l iau... "ai venit? credeam ca nu mai vii"...

Educatoarea i-a spus ca intarzii (eu nu intarziam, dar notiunea timpului e relativa la el) ca sa-i cumpar o masinuta, si asta a generat o multime de discutii filosofico-didactice pe marginea intrebarii zilnice "azi ce masinuta mi-ai adus?!"

Deci luni a fost cum a fost, marti mai rau, miercuri si mai rau, joi mai bine si vineri si mai bine.
As fi crezut ca lunea a doua va fi si mai bine, dar n-am apucat sa aflu pentru ca Viroza, la care de altfel ma asteptam, a dat navala sambata.
Ca atare saptamana Patimilor am patimit-o cu muci si laringita, pusee de febra, si ei, amandoi, si eu, mai rau ca niciodata, si ca amandoi la un loc.
Ca un fel de recompensa insa, am constatat cu surprindere ca, dupa numai o saptamana in colectivitate, ne-a cantat un cantec nou. Teo canta, si Radu zumzaia pe fundal si executa dans tematic. Ne-am spart de ras... "copacel, copacel / te iubesc de mititel"

Dupa Paste gradinita a fost o saptamana in vacanta, ca de altfel tot poporul.
Luni 12 aprilie am reluat "proiectul", de data asta cu proteste din prima, cum desfasuratorul nu mai era o noutate.
Unde mergem? Nu vreau sa merg! Eu raman acasa! Sunt cuminte pana vii tu...
L-am suit cu greu in masina, unde a stat cuminte (e clar ca isi aminteste de zdruncinaturile in utero, altfel nu-mi explic cum de in masina avem leacul tuturor crizelor, atata timp cat motorul e pornit) si mi-a ascultat explicatiile exhaustive asupra nevoii de a frecventa gradinita, scoala, liceul, apoi facultatea sau macar o scoala de meserii...
Cumva sintagma "pana si ca sa conduci masina trebuie sa faci o scoala, scoala de soferi!!!" a parut sa il convinga pe deplin. Asta desigur pana am parcat langa gradinita, si am oprit motorul. Urlete. Nu vreaaaaauuuu aiiiiiici!!!! Tavaleala pe jos. Agatat de poarta. Agatat de usa de la intrare, agatat de cuier.
S-a linistit cand una din educatoare l-a luat in brate si l-a incantat cu diverse, lasandu-ma sa plec, dupa ce i-am explicat cand anume vin sa-l iau.
Parea ca de asta se teme cel mai tare. Ca nu mai vin sa-l iau, asa ca am insistat cat am putut cu asigurari ca, dupa masa de pranz, ma gaseste in hol asteptandu-l.

Marti, copie fidela a zilei de luni, cu bonus acasa unde a trebuit sa-l alerg ca sa-l pot imbraca, si sa-l duc in brate la masina pentru ca pe picioare n-a vrut, agatindu-se de usa de la intrare, si cu supliment la gradinita, unde s-a aruncat pe spate cand a vrut educatoarea sa-l ia in brate, lovindu-ma peste fata si zburandu-mi ochelarii de pe nas...

Miercuri a inceput sa planga inca de dimineata, cand a venit la mine in pat. Hai ca-i tarziu, trebuie sa plecam la gradinita, si pac! a inceput cu smiorcaiala...

Am pornit totusi destul de hotarata sa nu-mi ies din fire si sa incerc sa-l calmez, sa-i dau curaj si incredere, am varsat la rand din mine tot ce mi-a venit "la inspiratie"...

Iata "strategiile", nu stiu care din ele a avut efect... oare???

1. i-am spus ca e normal sa planga, si sa nu-i placa gradinita, dar face parte din viata si nu avem incotro, ca sa ajungem sa facem ce ne place trebuie sa trecem si prin astea.
Adica, nu i-am negat sentimentele, i le-am recunoscut, si l-am lasat sa simta ca il inteleg (nici mie nu-mi placea la gradinita cand eram de varsta ta, nici Iuliei... dar lui tati ii placea :D) si ca e liber sa exprime ceea ce simte.

2. desi e ok sa planga si sa nu-i placa, nu e ok sa se tavaleasca pe jos, sa se arunce din bratele educatoarei cu capul de diverse si sa dea din picioare, lovindu-ne.
Daca imi arata ca stie sa se poarte si nu se mai tavaleste, mai primeste masini (el ar vrea una pe zi, vai de finantele noastre daca ne-am lua dupa el) daca nu, nu mai primeste nicio masina noua.
Adica, desi iti inteleg sentimentele, si ti le accept, manifestarea acestora are o limita. Tavaleala si loviturile sunt dincolo de aceasta limita. Oau... suna ca la carte...

3. mi-a spus ca el plange in bratele educatoarei pentru ca ii e dor de mine, si vrea ca ea sa-i povesteasca ceva despre mine.
Asa ca l-am intebat, de unde crede el ca ma cunoaste pe mine cineva de la gradinita, cand el si numai el ma cunoaste pe mine cel mai bine?
Ce-ar fi sa-i povestesti tu educatoarei despre mine, tot ce-ti aduci tu aminte, ca doar stii atatea lucruri despre mami. Cand ti-e dor, te duci la ea si-i povestesti despre mami, si ea o sa te asculte.
Curat inspiratie am avut aici...

4. In timp ce-l fugaream prin casa ca sa-l imbrac, m-a intrebat din minut in minut daca vin sa-l iau dupa ce mananca de pranz, si i-am zis de fiecare data ca da, desi la un moment dat am fost asa tentata sa-i zic NU MAI VIN DACA TE MAI TAVALESTI PE JOS SI NU MA LASI SA TE IMBRAC!!! dar m-am abtinut si tare bine am facut.

5. si nu in ultimul rand cred, i-am dat pastilutele homeopate de nervi si teroare de la Hylands, cate una la 15 min si 2 cand am ajuns la gradi (in total 5, cam un sfert din doza de criza, care e 2 pastilute la 15 min de 8 ori apoi cate 2 din 4 in 4 ore pana trece criza).
Sunt sigura ca au avut si ele efect, ca doar pentru asta sunt facute. A fost mult mai calm, mai dispus sa rationeze si sa raspunda la dialog...
O sa investighez cu homeopata noastra si varianta florilor lui Bach.

6. i-am tot zis, in ideea sa nu se simta singur si sa nu planga pana la epuizare, ca o supara pe Pops (burtica) daca plange asa, si o sa o doara pe Pops si nu mai are niciun farmec, asa sa te doara burta nu poti nici sa te joci...

Cand am ajuns la gradinita, s-a dat jos din masina, s-a dus direct in clasa, a luat-o pe educatoare de mana si dus a fost cu ea sa-i povesteasca el ceva de mami a lui.
Nici pa nu mi-a zis, nici vii sa ma iei, nimic.

Chiar nu stiu care "strategie" a avut efect, dar asa bine imi pare ca nu mi-am iesit din fire si am avut rabdare cu el!
Evident am fugit sa cumpar niscai masini, si am stocat in portbagaj pentru copii cuminti care nu se tavalesc pe jos la gradinita...

Din fericire, joi si vineri au decurs la fel de lin, fara lacrimi, doar de cateva ori intrebarea, pe un ton din ce in ce mai sigur "vii sa ma iei exact dupa ce mananc de pranz, da?", si desigur, si-a facut in fiecare dimineata datoria de a incerca "azi nu mergem la gradinita, nu-i asa? Nu acum, acum mergem in parc / la Carrefour/ la Cora"...
Vineri nu s-a incheiat la fel de bine cum a inceput, i s-a pus pata pe o masinuta de la gradinita, pe care a vrut cu orice pret s-o ia acasa, si cu orice pret nu l-am lasat pentru ca nu sunt de acord ca putem lua orice de oriunde, oricand ne vine cheful. Interdictia a degenerat in criza de isterie, care a degenerat si ea... abia acasa am putut sa stam de vorba si sa ne explicam, cerem iertare unul altuia s.a.m.d.

Privim acum cu optimism (?!?!?!) spre ziua de maine... o noua saptamana de gradinita ne va pune nervii la incercare.
Azi dimineata primul lucru dupa ce s-a trezit m-a intrebat "azi nu mergem la gradi, nu-i asa???!??!! Alta data mergem...."
Auspicii... favorabile?!

Sentimente

Teo se tot foieste in pat pe intuneric, freaca o masinuta pe tablia patului si bombane in surdina.
Mi-am pierdut rabdarea asa ca ridic vocea la el un pic, culca-te odata mai copile!!! E aproape 11!!! GATA FOIALA!!!

Te urasc! Imi raspunde el prompt.
Bine. Eu te iubesc si tu stii asta.

Mai trece putin timp... iar foiala, iar vrrrrmmmm, vrrrrrmmmmm... Ce ti-am zis sa te culci?!?!?! E miezul noptii deja!!! Inchide ochii si liniste!

Esti urata!!!!, vine si replica.
(mda, stiu).

Cateva minute liniste.
Hai sa te plimb cu mercedesu meu, nu mai dormi atata!!!

Ce (mai) inseamna Pastele pentru mine...

Pentru mine, din 2007, succesiunea evenimentelor de Paste este urmatoarea:

- Duminica, acasa, calm, pace, plus plimbare, insorita daca se poate pe Aviatorilor si prin Herastrau. Hristos a inviat!

- Luni, masa la ai mei... Noaptea, dupa ce am ajuns acasa, mi s-a rupt apa si am plecat la spital

- Marti, s-a nascut Teo, primul meu fiu.

Desi de-atunci mai am un fiu, am mai nascut odata, si nu intotdeauna Pastele pica in aceeasi zi, simt aceeasi emotie pe care am simtit-o atunci.

Asa ca de anul acesta, vom avea un nou obicei. De Paste, mami primeste si ea un tort! Tort de mama. Aniversam trei ani de cand am fost mama pentru prima oara. De Paste.

Postez acum, marti, la 16.45. Acum s-a nascut Teo... chiar la aceasta ora. Sunt ametita. De fericire!

Hristos a inviat!

Oua rosii, vopsite in Joia mare si decorate de Teo cu abtibilduri cu gargarite. Nu s-a spart niciunul, desi manevrele n-au fost tocmai... fine...



Pasca, buna dar cam mica, le-a luat vreo jumatate de ora s-o dea gata...
Data viitoare, scara 1:1...



Despre cele sfinte, Teo deja si-a format o parere si nu prea renunta la ea.
Aseara in timp ce urmaream slujba la TV:
"eu nu vreau sa merg la biserica!"
de ce puiule, uite ce frumos e la biserica, e casa lui Doamne-Doamne...
"nu vreau, ca acolo sunt oamenii aia rai!"
care oameni rai?!
"oamenii aia foarte rai, care l-au prins pe Iisus si i-au facut rau..."

Iepurasul le-a adus masinute, de data asta la fel, si autobuze, tot la fel, ca sa nu se mai bata pe ele.
S-au batut oricum, doar putin, si au cazut la pace, Radu a vrut doua autobuze, Teo doua masinute, si cu ele in cate-o mana s-au ciocnit pana le-au facut praf...

Tot iepurasul a adus tort pentru baietelul care implineste trei ani peste o saptamana:



Baietelul, impreuna cu taticul, au bricolat din lut "lumanarea" in forma cifrei trei, pentru ca tati a uitat sa cumpere...



A suflat cu patos in lumanare, si a reusit s-o stinga din vreo doua incercari. La anul cred ca putem sa-i povestim si despre dorinte...

La multi ani, Teo!



Cadoul si l-a ales singur:



Cred ca o sa-l folosim pentru sporturi extreme, toata familia, vreo 10 ani de-acum incolo...

Si la final, dorim intregii blogosfere, cat si sferei albastre si un pic mai mari SARBATORI FERICITE, cu pace si lumina, HRISTOS A INVIAT!

Ti-ai pierdut vocea?

Tragem toti pe rand cu nesat dintr-o viroza scarboasa cu febra 39.2, dureri crancene de cap, amigdalita, laringita... si ce se mai da bonus (muci, varsaturi, sa nu va inchipuiti ca reduceri la colectia de primavara).

Intai Radu, apoi Teo au facut febra, cu gatul in pioneze si vocea ragusita, lipsa de apetit, voma si ceva mucisori... apoi tati, febra mare si dureri de cap, si in cele din urma ieri m-a doborat pe mine, cu amigdalita pultacee, febra si dureri groaznice de cap, dar nu la fel de groaznice ca cele de gat.
Mai pe intelesul tuturor, parca as mesteca cioburi. Ma doare rau, dar parca trebuie sa termin toata portia, si mai e ceva de rontait.

Azi dimineata n-am reusit sa ma adun si sa conduc pana la gradinita (am inceput si gradinita, dar despre asta... in alt post) si zaceam asa pe fotoliu, cu marea bucurie ca ei, copiii sunt ceva mai bine, fara febra...
Cand il aud pe Teo vorbind asa cam ragusit si jos, aspru.
- Aoleu, copile, zic... ti-ai pierdut vocea?!
Si el foarte senin, raspunde...
- Nu mami, n-am pierdut-o. Am pus-o aici pe raft sa se odihneasca.
- Ce ma?
- Vocea mea, mami...

Ce sa mai zic? N-a pierdut-o. O are. Inca.

Lost&found

Drama. Dezastru. Febra cautarii fara rezultat. Nu-l gasim. Nu-i nicaieri. Shobix. Sobolanul puturos. Mon Doudou... (adica al lui Radu).
Cum se poate pierde un plush intr-o camera? 20mp, un pat, o canapea, sifonier, biblioteca... Foarte multe jucarii, sa fi orbit si tot reuseam sa deosebim sobolanul preferat printre ele. Dar nu-i. Si-am cautat peste tot, am tras patul, am ridicat canapeaua, am miscat dulapul, scaune, cutii cu jucarii, televizorul, am cautat si printre carti, in patul de sus, pe hol, in gunoi, in baie, in bucatarie chiar daca era practic imposibil sa ajunga acolo. Puteam localiza spatial si temporal ultima intalnire cu Shobix, si da, sunt sigura ca nu a parasit sufrageria. Asta nu m-a oprit sa caut tremurand de nervi in masina de spalat, in WC, sub cada si in cosul de rufe. Sau in holul de la intrare. Pe ora ce trece cautarea se extinde parasind punctul logic de origine, fiecare vine cu cate o idee, si singurii care stiu cu siguranta ceva, copiii, nu se exprima deloc inteligibil.

Vine ora de culcare si Radu umbla bezmetic prin casa, cautand si suspinand. Recurgem la "ultima solutie"? imi intreb sotul de parca i-as cere parerea despre un credit nou la banca. Da, fie, hai s-o facem si pe asta.
Unde naiba poate sa dispara??!! Ne mai uitam odata pe jos, pe sus, pe dupa, peste... nu e de gasit.
Desfac pe furis cutia, injur producatorii, nicio sansa sa le priasca orezul de data asta (fiecare membru, gatul, urechile si codita sunt cusute sau capsate pe ambalajul de carton, e foarte clar ca nu au copii, nu stiu ce inseamna cosmarul cadoului ambalat, cand micutul beneficiar urla si bate din picioare "scoate, scoate, desfa, desfa!!!!" si plange amarnic in loc sa se bucure ca are jucarie noua...).
Noul sobolanel adormit e pufos, moale, miroase bine si are o eticheta matasoasa. Dreapta. Neteda. La fel si coada lui roz, catifelata, usor rasucita spre capat. Fetisoara lui de bebe dulce, imi vine sa-l pup. Il depun frumos in pat si ma duc cu Radu la culcare.
I se lumineaza fata cand il vede, de la distanta, de cum am intat in camera, si se repede la el.
Il insfaca lacom. Ma uit la el cu drag, ce simplu e, copiii astia... Doudou replacement. Orice, pentru fericirea puiului mic.

Tipa. Radu tipa. Isi retrage mana scarbit, parca a atins o broasca. Plange si se uita furios, neputincios la mine. Apoi insfaca intrusul de coada, si jap, il arunca din pat.
Hai, dragule, e Shobix, uite-l, ia-l. (l-am spalat de aia e pufos asa) el e, uite-i codita care iti place tie, uite-i eticheta...
Proteste furioase si sobolanul zboara in capul meu.

I l-am mai dat de cateva ori, cu acelasi rezultat. Pana la urma am renuntat, din fericire amandoi, si Radu a adormit la mine in brate, fara doudou. Nu-i rau. Poate a sosit momentul despartirii. Si Teo a avut un fel de doudou, era nedespartit de suzeta lui, si pe la un an si jumatate a renuntat la ea.

L-am pus totusi pe Pufos in pat langa Radu, se trezeste noaptea si il mai ia la morfolit pana adoarme la loc, cine stie, poate adormit... WRONG! Dupa ce m-am trezit brusc pe la trei dupa o ciocnire violenta cu capul tare al Pufosului, pe care Radu il tinea de coada si incerca sa-l arunce din pat, am renuntat.

Am auzit ca in Franta exista magazine specializate care vand Doudou din astia, si inlocuitori de Doudou, spre linistea parintilor... BLA BLA BLA.

Astia ori n-au copii, ori copiii lor n-au Doudou, adica nu au dezvoltat tipul de atasament care face ACEL obiect, si nu "imaginea" acelui obiect, de neinlocuit.
Mirosul atator locuri prin care a fost tarat, al detergentului cu care a fost spalat, in ciuda lacrimilor si protestelor.
Gustul atator mancaruri prin care a trecut, al salivei imbibate cu sarg dupa o spalare, in semn de recunostere si acceptare a micii transformari, forma ne-forma, blana tocita si jerpelita, urechile supte si roase, coada rasucita de atatea ori pe acelasi deget incat pastreaza raza curburilor si cand se odihneste.
Oh, si eticheta. Lui Radu ii plac etichetele. Eticheta e tocita, uzata, colturile i se indoaie usor spre mijlocul ei formand doua tuneluri de diametrul degetului mic, care se odihneste ascuns acolo deseori.

Dragi parinti, cand copilul vostru si-a pierdut animalul preferat de plush, daca s-a ajuns deja la stadiul de Doudou... nu incercati sa i-l inlocuiti! Nu-i luati altul la fel... nu-i dati altul identic si nu incercati sa-l convingeti ca este ACELASI.
Consolati copilul ca dupa o pierdere importanta, caci pentru el chiar asta este!

Ducand ideea la extrem, cum ar fi sa va dea intr-o zi la gradinita alt baietel? ("nu vedeti, doamna, seamana leit cu al dumneavoastra! acelasi par, aceleasi haine, si la fata seamana binisor... NU VA PLACE???")

Doudou s-a pierdut. Il vom plange. Apoi il vom uita. Sigur il vom plange impreuna caci vom adormi mai greu. Si sigur el, copilul, il va uita mai repede decat noi, parintii...

Ca dovada ca am continuat sa caut. Am intors un pahar. O cana. Si o vaza cu gura in jos. Ma duc acum repede sa le multumesc si sa le intorc la loc.
Da, caci l-am gasit!!!!!
Dupa ce am vizitat de cateva zeci de ori toate locurile in care ar fi putut sa incapa Sobolanul Puturos, care s-a pierdut marti pe la amiaza, astazi, sambata, mi-a dat in gand sa ma uit si in locuri unde n-ar fi putut sa incapa nicicum. Doar asa, pentru ca logica spune ca un sobolan de plush nu are cum sa dispara fara urma dintr-o camera. Si pentru ca babele spun ca daca intorci un pahar cu gura in jos, sigur vei gasi ceea ai pierdut.
Exclus sa fi fost aruncat pe geam, niciunul din copii nu ajunge sa-l deschida. Nu mai zic ca avem si plasa. Asadar logica spune ca el e inca in camera, bine ascuns, sau atata de "la vedere" incat nu-l putem vedea.
(nu mai zic ca am cautat si in lampa)
Si ma strecor, obrazul si tampla turtite dureros, pana ce un ochi reuseste sa survoleze curios spatiul infim ramas intre perete si biblioteca. Sobolanul Puturos imi face cu ochiul, sta de marti cu capul in jos, infipt acolo la racoare.
Cred ca a fost aruncat cu putere, violenta, as zice, in sus, busit de perete undeva deasupra televizorului, de unde a alunecat in viteza si, profitand de faptul ca la noi in bloc niciun perete nu face unghi chiar drept cu nicio podea, s-a infipt ca o pana, curband nitel spatele, se pare flexibil, al bibliotecii. Nu stiu exact, caci nu vrea sa-mi povesteasca.
A fugit repede la Radu in brate si nu pot descrie in cuvinte bucuria regasirii, dupa ce l-a privit intai cu reticenta, fiind sigur ca il tentez din nou cu Pufosul, l-a pipait pe la urechi, coada si eticheta, si l-a mirosit.
Apoi l-a insfacat de un picior si s-a suit singur in pat, unde a adormit instantaneu cu degetul mic varat in eticheta rasucita.
Ce va spuneam, parintii sunt mai stresati decat copilul cand se pierde un Doudou...

taticul nostru e pe faza

Ca intr-o adevarata zi de vacanta (= concediu, he he...) am iesit in Herastrau de dimineata, sa ne bucuram de aleile insorite si de faptul ca Teo poate sa mearga asa mult pe jos si sa vorbeasca coerent pe diverse subiecte, fara sa ceara de mancare sau de baut prea des.
De fapt, am facut traseul nostru standard de indragostiti. Traseul de iarna, ca cel de vara are vreo 20km. Noi doi si Teo, pe Radu si caruciorul, geanta, biberoanele, biscuitii, scutecele lui l-am lasat acasa cu bunicul.
Cu metroul pana in Herastrau, tur de alei insorite, popas pe Insula Trandafirilor, retur pe aleile insorite, metrou pana la Unirii, McD, top-top pe jos pana in Tineretului si metrou din nou pana acasa.
De la McD Teo a luat un betisor de amestecat in cafea si a zis ca el e un cavaler Jedai si betisorul e sabia lui.
"ce-mi dai?"
NUUU! Jedai!
Aha, "Dorel One Ce-miDai, caveler Jedai".
Da!

A fost tare frumos, m-am distrat genial cu Teo... el zicea o marca de masina, incerca s-o sugereze cu degetele, iar eu incercam s-o sugerez cu intreg corpul. Radeam in hohote si topaiam amandoi de mana pe la soare, cu tati dupa noi zambind multumit si invaluit in norul lui de fum.
De exemplu pentru Opel Teo s-a asezat cu picioarele desfacute, varfurile indreptate intr-o diectie, si eu in fata lui, varfurile in sensul opus, am zis ca asta e un Z...
Pentru Audi, joc circular de genunchi, cu deplasare in lateral...
Pentru Citroen, picioarele fac un unghi, mainile, desfacute putin pe langa corp, al doilea. Pentru Jaguar, un salt energic de puma. Deja am lesinat de ras, nu cred ca se intelege ceva...
Pe cand saream si radeam noi asa, ne opreste un batran si ne intraba senin:
"exista pe lumea asta fericire mai mare decat sa-l bucuri pe ingerasul asta mic?"
Ma uitam la el si nu puteam sa-i raspund, aproape cu ochii in lacrimi, mi-a descris fericirea in cuvintele, cu intrebarea aceasta atat de simpla si de frumoasa. Radeam si eram fericita, dar n-as fi simtit-o cu atata tarie si din plin fara intrebarea lui. N-as fi constientizat, ca sa zic asa...
Iar tati a fost pe faza si i-a raspuns atat de prompt:
"DA, exista. Sa faci asta pentru inca unul ca el...Avem doi baieti"

O inima mare...

Teo sta cu capul pe pieptul lui tati.
"auzi cum bate inima?"
Da.
"unde se aude mai bine?"
aici, in burta. (pune mana pe burtica lui)
"inima mea", insista tati. "unde se aude mai tare?"
Aici (ii pune mana pe piept). Se aude destul de bine. Si eu am o inima.
"Toata lumea are inima. E cat pumnul stang al fiecaruia de mare"
Si Radu are inima
"da, si Radu"
Si mami are inima!
"sigur ca si mami are!"
Mami are inima. Mami are o inima fooooarte mare!
(arata cu bratele larg deschise in jur)
"cat pumnul stang"
Da. F-O-A-R-T-E mare... :D

Ce poate fi mai frumos pe lume dacat un copilas care adorme gandindu-se ca inima ta de mama e foarte mare...