Life is a red Ferrari (cap 4)

Se trezi brusc dintr-un somn agitat... nu stia ce visase, precis ceva urat... Trebuie sa fac un dus, isi spuse, si o lua agale catre peretele intunecat de sticla, atingand in trecere cd palyerul.
Lenny Kravitz incepu sa strige "I've built a garden for us" din toate cele douazeci si cinci de boxe surround impastitate strategic pe toti peretii, astfel incat puteai asculta muzica si de sub dus, fara sa pierzi nimic din senzatia de sufocare pe care ti-o dau basii zbatandu-se in cusca toracica.
Inchise usa de la dus, si cu palmele lipite de calele de sticla care formau peretele baii, astepta ca senzorul de apa sa se trezeasca odata... simti cu placere apa lovind-o peste spate, peste fese, si miji ochii zambind in zare rasaritului superb care facea totul in jur portocaliu...
"am capul plin de tampenii... trebuie sa-mi bag mintile in cap si sa-mi vad de treaba... hai, fato, relaxeaza-te..." isi spuse.
Cat de stranie e viata, si cata informatie dureroasa putem oare procesa?
Cu o seara in urma, ramasa singura prada gandurilor contradictorii despre Anda, sotul ei si ea insasi prinsa in senzatiile dintre ei, se simtea demoralizata, foarte singura, la doi pasi de o depresie.
Ii scrisese Clarei un sms "ce faci? eu ma zbat in mine...."
Raspunsul venise destul de repde "ne despartim..." / "cum naiba, ce s-a intamplat" / "nu mai pot.... e rau, vorbim maine, acum plang... cat mai pot sa plang singura, pana nu vine peste mine si trebuie sa-mi ascund ochii rosii"/
Nasol, se gandise... se poate si mai rau, inseamna ca mie mi-e chiar bine, pot si sa plang pana nu mai pot, si nici nu am de cine sa ma despart, fir-ar....
alt sms "ce faci Tibi, puiule?" / alt raspuns prompt, SMS astea te fac sa te simti viu, "in touch", alaturi, "connected".... / "pastrama oaie, sus pe bloc... gretos" ii raspunse Tibi iar ei ii veni in minte reclama tampita de la MacDonalds "VORBESTE LIMBAJUL CARTOFILOR PRAJITI" si il intreba "oaia ta stie limbajul cartofilor prajiti?" / "nu mai stie, ca e moarta de mult"....
"te las, ca te prinde nevasta-ta ca te dai in SMS cu mine...." / "noapte buna, poate o sa invatam oile astea vreun limbaj, o data..."
Si-o imagina pe Clara, asezata in fund in baie, cu spatele rezemat de usa, sau poate asezata turceste pe capacul de la WC, cu ochii rosii de plans, cu 2 comprese cu gel antirid pe fata, si cu sufletul rupt de hotararea de a se desparti de prietenul ei cu care parea ca nu se mai intelege.... si si-l imagina pe Tibi sus pe bloc, in bataia vantului, bucurandu-se de mirosul de carne pe gratar, de Finlandia abia inceputa, si de baietii cu care nu mai schimbase o vorba de atata timp, sau poate lingandu-si buzele dupa vinul nou.... si bucurandu-se ca i-a scris... ca l-a intrebat ce face....
si se vedea pe ea, ghemuita in fotoliul mare, trista, si alte bai, alte terase de bloc, alte iubite abandonate, cupluri in pragul a ceva mare, oameni pe strazi, fericiti, de mana, sau tristi, cu ochii goi.... si poate nimic din toate astea nu conteaza daca in acelasi moment se naste un copil, se petrece un accident, moare un tata....
Adormise trista si grea de atatea ganduri mari, carora nu le mai facea fata... atata-i de mare si vie si in miscare lumea asta, incat ti se pare meschin si egoist ca te-ai putut lasa atat de prins de tine, de prostia ta de dilema....

Visase din nou copilul. Pruncul ei pe care il pierduse, si care ii schimbase viata, cu scurta lui trecere, schimbase totul in ea, definitiv.
"o sa-mi revin... o sa-mi revin, o sa uit" apa curgea pe spatele ei, "precis m-am inrosit"... soarele era galben acum, rasarit de ceva timp, lumina portocalie se scursese toata in parchetul rosu si era timpul sa se imbrace si s-o stearga la birou...
Era sambata, nu-i nimic, avea treaba si nu era nici prima nici ultima sambata (nici duminica, ca s-o zicem pe aia dreapta) in "cariera" ei de femeie singura pe care si-o petrecea la serviciu.
Se sterse cu prosopul aspru bucurandu-se de fiecare senzatie si incepu ritualul zilnic:
Avon - lotiune tonica pentru fata - Dr. Raisa Motocescu - crema de fata cu extract de ceai - Lady Speed Stik - antiprespirant, Max Factor - pudra - Max Factor - creion de sprancene - Max Factor - fard de pleoape albastru - Lancome - rouge de culoarea petalelor de trandafir - Kenvelo - chilotii tanga - "sa-i aranjez bine intre buci, sa nu ma roada", Kenvelo - sutien.....
blugii Mustang cu talie joasa care merg asa de bine sambata... si duminica, si inca vreo doua zile pe saptamana la alegere...
ce parfum sa aleg - oscila o clipa in fata mesei pline cu sticle si sticlute, bine iluminata - Cerruti, Image, ultima achizitie, ii umplu prafos narile si o mai inveseli un pic.
Ubla un pic prin casa cu cheile de la masina in mana, pana trecu prin fata unei oglinzi si realiza ca din tot arsenalul lipsea bluza.... "iaca, ce-o sa fie daca o sa plec in sutien" se amuza.
Alese o bluza neagra, simpla si mulata pe sani, perfect asortata cu ghetele sport....si iesi in sfarsit din casa.


.....
Lucra de zor de vreo patru ore, incepuse chiar sa aiba spor, cand realiza ca o doare spatele si se ridica sa se dezmorteasca.
Isi lua o cafea de la masinaria NessCaffe si iesi cu ea pe terasa. Se uita alene in lungul strazii, inspre piata unde obisnuia sa manance asteptand sa apara misteriosul inalt, brunet, cu ochi adanci si voce tulburatoare.... cand il vazu.
Se incrunta in lumina puternica, incercand sa-si ascuta privirea , DA, era el.... era chiar el...
FLEOSC!!!! scapase cafeaua din mana, si paharul de plastic se zdrobise de trotuar, stropindu-l cu cafea, din cap pana in picioare, pe pantalonii albi, pe camasa crem...
El isi ridica privirea furios, injurand desigur... apoi o recunoscu "tu esti... " si zambi...
"uite ce mi-ai facut.... a fost intentionat? Cum naiba sa merg asa pana acasa?"
"te duc eu, daca cu asta ma pot revansa" si alrega intr-un suflet sa isi ia cheile, cobori cate trei trepte o data si se trezi cu rasuflarea taiata in fata lui, rosie toata, incapabila sa spuna ceva....
"Paul"
"Selma. Iarta-ma mi-a scapat cafeaua, nu am vrut. Mii de scuze, fac orice sa ma revansez. Sunt cu masina, te duc acasa daca imi dai voie".
Isi revenise dupa alergatura, si il masura acum din ochi.
Inalt, dar parca nu atat de inalt pe cat il vazuse prima data. Brunet, cu ochi caprui, aproape negri, poate daca se infurie vor fi chiar negri....
Ii stransese mana ferm si mirosul cunoscut se insinuase catre ea, "Polo", sticla mov - albastra, cu un calaret....
"Paul" il chema, si vocea lui era grava si sexi, poate de la tigari, isi spuse, Paul parea ca are o tigara sudata intre degete, iar trecerea moale a fumului printre buze, dinti, iesind sau intrand, ii inmuia vocea in mod placut.
"Iti multumesc, o sa chem un taxi", si in mana care nu era sudata de tigara aparu telefonul, crescu parca dintre degelele lui...
"Nu, te rog, nu ma lasa sa ma simt prost toata viata"....
"ok, ma poti duce te rog in cartierul x...."
L-a dus pana acasa, si pe drum au vorbit vrute si nevrute, au ras.....
In fata blocului lui, i-a spus "multumesc mult, a fost un drum foarte placut..... ai o carte de vizita? te-as putea suna candva?"
"sigur...."
Au facut schimb de carti de vizita si Selma a plecat acsa. In timp ce descuia usa, suna telefonul,
era Paul....
"ce faci?"
"bine, abia am ajuns acasa".... "eu am scototcit ceva prin sifonier si nu am gasit decat haine cu care as putea merge la un dans diseara... asa ca sunt compromis... ori stau in casa, ori merg sa dansez. Ce zici? Ai vrea sa dansam?
"Da...."
"Ok, hai sa ne vedem in Twice, pe la 11, ok?" - "ok"....
.................
Era aproape dimineata, si Selma dansa cu Paul, nu mai era nimeni in jurul lor. Miscarile lor se completau sublim, fiecare gest era inventie pura, era un joc, si celelalt raspundea cu un alt gest, atat de potrvit incat provoca urmatorul pas, urmatoarea pirueta, urmatoarea mangaiere.
Ii atingea usor ceafa, excitand-o, si ea se intorcea cu spatele, ritmul latino ii atata pe amandoi, si Selma simti prin rochia subtire de voal sexul intarit al lui Paul, si ii simti respiratia sacadata pe ceafa, zburlindu-i puful de par scurt.
O intoarse brusc cu fata, generand o noua cascada de piruete si figuri.
"Hai sa mergem, i-am exasperat pe obositii astia care vor sa mai si doarma...."
Luara un taxi si Selma dadu adresa ei.
Se intreba deja cum avea sa se insinueze in apartamentul ei, ce text va auzi, la ce oare se putea astepta?
Cand taxiul opri in fata blocului ei, Paul se dadu jos si veni sa-i deschida portiera.
"a fost o noapte superba" ii spuse "sper sa mai iesim sa dansam impreuna" si se interpuse intre Selma si portiera pe care ea abia coborase....
"noapte buna, si o saptamana usoara"
CLANC... ii pica fisa.... nu se va insinua nimic.... va pleca frumos acasa....
"noapte buna" raspunse, ramasa fara reactie, si cu spontaneitatea la pamant.

Vechituri (jurnal februarie 1998)

"capra - lapte; lapte - baba" reflecteaza profund Clara in cartea ei, din care un fragment a fost publicat la rubrica - d e b u t u r i - din revista saptamanala de literatura "Luceafarul". Dar eu, momentan am uitat ce profund reflectez, caci trebuie sa strang balta de pipi pe care a insirat-o cainele nostru din bucatarie pana-n baie via hol; apoi caca, verde de la hidrocortizonul halit de dimineata.Asta ca sa se vada clar avantajul net pe care capra babei il are asupra cainelui de rasa al mosului! N-am mai scris de foarte mult timp... inainte tineam un jurnal, scris cu mult suflet dar si cu o oarecare ingrijire a stilului - un fel de jurnal-pentru-ca-sa-l-mai-citeasca-si-cine-vreau-eu-si-cine-trebuie-sa-l-mai-citeasca.... ca si cartea Clarei, de altfel.Per total, jurnalul avea sens doar pentru mine, si pentru cine mai dorea cu tot dinadinsul a patrunde in sufletul meu.... ADIO! au dreptate gospodinele: "cate n-as fi facut eu daca nu m-as fi maritat"...Simt nevoia sa am si eu un cititor al meu, pentru gandurile acelea pe care nu le impartasesc cu nimeni fiindca nu vreau, nu fiindca nu pot.Acasa nu pot nici macar sa ma rog in liniste. Aici nu ma mai rog. Ce oroare pentru biata Clara sa apara pe acceasi pagina cu "Baiatul cu bricheta" si "tristesse oblige", proza scurta cu accente de tristete, suferinta personala, iubire infranta care se ghiceste, dar nu se poate URLA! 9 (ian - scris si taiat, NA) FEB Log.hi -hi... nici nu mai stiu TIMPUL... Orice paguba, oricat de mica ma scoate infinit din sarite. De ce oare?Mult timp am fost mandra de echilibrul meu interior. Ma simteam puternica. Acum ma simt cum probabil se simte un bloc dinamitat pentru implozie.Ghizdurile fantanii se surpa in interior; mai inatai cad, tulburand cu un fleoscait apele adanci; apoi, din ce in ce mai multe bucati... apa devine noroi si apoi moare... Te uiti din afara si ce poti spune? Iata - aici A FOST o frumoasa "femeie - fantana". Iar inauntru poate mai sufera inca o broasca, iubirea, ceva mormoloci.Fi-va aici mai tarziu un lac subteran, cand noroiul va fi greu de sine insusi si se va aseza mai afund, balosind nefericitele, inoportunele pietre care, necladite bine poate, s-au aruncat inauntru, cautandu-si adevarata temelie. Si cine stie, daca patrunde aer, poate creste-o colonie de ciuperci otravitoare.Dar nu va mai fi niciodata o fantana, caci ghizdurile nu mai cresc la loc. Veni-va cineva si scoate-va pietrele, sangerandu-si mainile? Va cladi pe margine, poate asa cum trebuie, poate nu. - Apa! Apa lina! si va arunca galeata tulburand noroiul de pe fund... - Haide sa ne bucuram impreuna! topaira broastele si ciupercile si ce o mai fi putut creste din acei cativa mormoloci...Si avem o femeie - fantana cu apa amara, care poate sa vrea sa-si hraneasca broastele si cu altceva. Si floarea de nufar, atat de alba, atat de frumoasa, atat de sfioasa, pare atat de fragila, dar radacina ei coboara adanc, mai adanc, incolacindu-se prin noroiul de pe fund in jurul pietrelor care au cazut la inceput din ghizdul fantanii stricand echilibrul.

Drum catre mare

Gonim pe autostrada catre mare.
Drept in fata, cat poti vedea cu ochii, apa – asfalt lucios.... scaldat in lumina soarelui de amiaza....
Goana motorului usuca apa – Morgana din cale, si o impinge kilometru dupa kilometru, scotand la iveala balustrada autostrazii, picioare de pod peste ape secate - zvantate....
Vapoarele mari si negre, le ajungem din urma si privim fascinati cum le cresc roti, le depasim, pe uscat – camioane greoaie, si ne avantam din goana cailor putere mai departe, catre alte ape, cat vezi cu ochii... croindu-ne drum catre mare...

Si tot asa, pana la apa cea adevarata, la marea cea mare si magnetica, unde ne vom incarca bateriile, furandu-i energia, si-i vom tavali nisipul sub talpile lacome de dans, pe muzica apelor.
Ii vom despica valurile si reci, si calde, si calme, si ciufulite, si ii vom usca berea pe buze, la soare, tabacindu-ne pielea.

La Yachting Club, pe plaja, nu mai ai ce bea pe la ora doua a diminetii...
Mai au tequila, fara lamaie, poate cu sare, daca nu ti-a ajuns sarea lipita pe piele dupa pescuitul de beri pe fundul marii, sau poate incerci s-o bei cu Sprite.
Pui putin Sprite peste tequila, acoperi bine paharul cu palma si il bati energic de masa de lemn, chiar de trei ori, apoi iei palma repede, si casti gura....
Alcoolul, acidulat de atata zgaltait dulce ti se repede lacom in fundul gurii, si suntem gata sa mai tavalim putin nisipul, dansand pana in zori, sau pana preparam urmatoarea bautura...

Iata si zorii, racorosi si colorati, poate vine furtuna si ne alunga de pe plaja, si ne porneste spre Bucuresti, obositi, ochi abia mijiti in ochelarii de soare, dar avem vantul in par, si bere in suflet, tequila pe buze, si ne dor talpile de atata dans, si udam asfaltul de pe autostrada, din goana cailor putere, dinspre mare, spre uscatul, aridul oras.
Ah, uitasem cat iubesc Marea!

Extaz (I)

Respiră norii -
Adânc e-năuntru.
Priveste aerul -
Departe-i afară.
Ascultă-mi tăcerea -
Extazul rezistă la apă.

Zări aurii -
Cu soarele-n centru.
Acceptă darul -
Azi ai o aură.
Nu-ţi cer părerea -
Extazul rezistă la apă!

Lacrimi cenuşii –
Mi-au pus căpăstru.
Beau amarul –
Cu puţină cianură.
Voi îneca durerea –
Extazul se spală cu apă....

Selma

Patru individe obosite şi cam late în spate urcă dezorganizat – alene scările de la metrou, blocîndu-mi accesul către mult doritul aer cald – prăfos de iunie...
Îmi incetinesc urcuşul resemnată, m-am nici o şansă să mă strecor printre ele.

Mai devreme în metrou, vis-a-vis de mine, moţăia un tânar, alunecînd din când în când peste domnişoara cam golaşă de lânga el. M-am întrebat pentru o clipă dacă e beat, sau doar încearcă să simtă pielea aburindă a vecinei sale, care e prea obosită să se ferească de atingere... şi nu mi-a plăcut deloc cum şi-a ales pantofii, prea ascuţiţi faţă de labele scurte şi late care se împingeau în pielea fină, deformînd-o.
Mintea noastră funcţionează intotdeauna atât de neaşteptat?
Aşa-mi displace să merg cu metroul, realitatea e mult prea aproape, vine peste tine, îţi respiră în obraz, te sfredeleşte cu ochi lacomi, te împinge şi îţi reduce la minim spaţiul personal, încât de fiecare dată abia aştept să ies, să ţâşnesc prima pe scări, către suprafaţă, către aer curat, ca să văd cerul şi să-mi recâştig marginile mele extracorporale cu care simt lumea din jur de la o distanţă sigură...
Acum, iată, nu pot ieşi atât de repede pe cât mi-aş dori, şi gândurile, în loc să fugă înaintea paşilor mei, la Grădina Botanică în care m-am plimbat azi, se întorc în metroul neplăcut, făcînd play – back imaginilor de subsol, îngustîndu-mi şi mai mult orizonturile... şi-apoi sar înapoi în timp către tulburi şi amare amintiri, oprindu-se la ele, poticnindu-se ca acul patefonului, la melodia cea mai tristă...

Am iesit în sfârşit la aer şi prizez cu sete prima gură de cer înstelat, miroase a ploaie şi cu regret imi dau seama că am chemat-o iarăşi.... suntem două, mai des dacât mi-aş dori apare ea şi-mi aminteşte dureros ca nu poţi fugi de tine insăţi.
Am schimbat totul în jurul meu, am rupt toate legăturile, mai precis am fugit, m-am ascuns încercînd sa uit, ei bine, este o gluma, pentru ca n-am reuşit sa fug de Selma.

“Spune-mi, domnule doctor, mă mai primeşti la ora asta?” urlu în interfonul domnului Castor (aşa-i spun psihanalistului meu, un bun doctor pe la şaizeci de ani la care aveam programare azi la două, şi la care chiar am crezut că intru când am intrat de fapt în Grădina Botanică).
Mi-a deschis uşa, ce draguţ e domnul Castor, mestec repede o gumă, să nu mă miroasă, deşi sunt sigură că o să-i povestesc intreaga zi de azi, mă costă o grămadă de bani domnul Castor, aşa că mă va asculta...

M-am instalat deja obraznic pe canapea, cu spatele, iar domnul Castor tace ca întotdeauna, dar eu îi simt somnul fugit şi ochii cârpiţi şi-mi dau seama - tocmai pentru ca am baut azi alea câteva pahare am acum curajul să mă aflu aici, şi nu ascunsă iar in apartamentul meu de pe Berzei.
Stau pe Berzei într-un apartament înghesuit, în chirie, şi mă doare sufletul de câte ori intru în el şi-i văd urâtenia, e ca o tortură comparat cu apartmentul meu, al Selmei, în care nu mă mai pot întoarce.

“Am fost azi să mă plimb prin Gradina Botanica. M-am lăsat ameţită de înălţimea copacilor, de verdele lor învecinat brutal cu strada in construcţie şi cu centrala Grozăveşti, m-am bucurat de fiecare infloreşcenţă, de cerul răsturnat in lacul cu nuferi, de mirosul încins al ierbii cosite.
Am stat pe o banca lângă tufa de hortensii, şi mi-am odihnit sufletul alergat şi hăituit în calmul limpede al Grădinii.
Am ieşit apoi şi am luat-o pe Splai, către centru......”

“Hm-hhm”
Niciodată până acum, după prima mea vizită la domnul Castor, vizită în care am stabilit regulile principale ale îndelungatei noaste legaturi: eu vorbesc, el ascultă, eu plătesc, chiar dacă nu vin, iar el intervine doar atunci când crede de cuviinţă – niciodată până acum n-a intervenit domnul Castor în fabulatiile mele.
Deseori m-am întrebat dacă nu doarme, acolo, în spatele meu....
“Şi mie-mi place Grădina. De ce ai venit? Aveam o înţelegere – să nu vii dacă ai băut...”

Da. Are dreptate, cât de convenabil pentru mine să uit aceasta primă, principală si extraordinar de importntă regulă! Să nu vin, dacă am băut, pentru că asociaţiile libere facute sub influenta alcoolului sunt, nu-i aşa, mai “libere”, mai interesante, mai incitante, mai adânci si mai adevărate, mai crude - dar mai nedureroase si mai uşor de uitat!
Mă ridic să plec, “îmi pare tare rău că v-am trezit degeaba...”

Şi iată-mă în stradă, în întuneric, îmi dau seama că trebuie să fie trecut de unsprezece... am toate şansele să pierd ultimul metrou, scot telefonul din buzunar şi mă holbez degeaba in direcţia palmei mele, nu-i luminată – nu mai am baterie... “fir-ar!” înjur printre dinţi, nici nu pot chema un taxi.
Din B. şi până pe Berzei e ceva de mers. Îmi infund mâinile furioasa in buzunare si pornesc.

Sar cât colo când simt pe umăr o atingere, şi mă întorc, pregatită de ce-i mai rău.
Domnul Castor, încălţat lejer, mă priveşte blajin: “hai să facem câţiva paşi...”
Fabulos, îmi spun, să ai ocazia să faci câţiva paşi, chiar şi unul singur, în compania unui om care te-a privit până acum doar în ceafă, ascultîndu-ţi aberaţiile şi nu te-a întrerupt încă niciodată, pentru că nu ai facut nici o asociaţie liberă demnă de atenţie...
Accept invitaţia, are o valoare de neacoperit în bani, si pornim agale.
Îl observ cu coada ochiului, e un tip incă bine la anii lui, înalt, suplu, tuns atât de scurt încât nu se observă că e grizonat, proaspăt ras şi mirosind bine, un parfum sec, uscat, care se combină perfect cu mirosul de tutun şi cu aerul cald al nopţii.
Îmi vine sa-l apuc de braţ, de mult nu mi-am mai înnodat braţul cu nimeni, şi îmi înfund bine-bine pumnii strânşi in buzunare, unde dau de Cheie.
Afurisită cheie, nu ştiu cum se face că o am la mine, n-am mai purtat de mult pantalonii aştia (da, normal, de cand erai studentă şi încăpeai în ei, mă complimetez singură) şi prinsă în plasa asta ideatică (idioat-ică) mă împiedic şi o iau dizgraţios-gravitaţional în jos....
Iată-mă deci, după şase luni triste, goale, hăituite, atârnată cochet de braţul unui barbat mirosind bine, atât de aproape dar fără a fi dureros, cu un toc rupt şi cu glezna pe cale de a se transforma în dovlecel, spunîndu-mi tot mai tare şi mai tare în sinea mea tulbure că Berzei e muuuult prea departe, şi apartamentul meu, al ei, acela, în fine, de pe malul lacului T. este atât de aproape...
“Unde stai?” îmi întrerupe domnul Castor şirul de asociatii tâmpite, şi mă văd în faţa unei alegeri gata făcute de acest straniu complex de împrejurări “în T., e aproape”...
Simt că o iau razna. N-am mai fost in apartamentul ăla de atunci, şi e tare mult de-atunci, am clădit peste toate întâmplările alea nenorocite o citadelă de uitare, de false identitaţi, de lipsă de amintiri si de negaţii. O nouă altcineva peste vechea eu, trecut inventat pentru vecina de palier, o urăsc pe Selma şi nu-i pot primi trupul murdărit si bolnav înapoi în istoria noastră comună, dar ea nu încetează să-mi bată în tâmple obsesiv.
Îmi clănţăne dinţii şi domnul Castor mă priveşte calm în lumina rece a liftului care se hurducăie impasibil către etajul treizeci şi doi “plătesc toţi banii ăştia ca să uit, vreau să uit, nu mă ajuţi cu nimic, nenorocitule” aş vrea să-l pocnesc dar mă incomodează privirea lui atăt de bună.
Pocnetul sec al uşilor deschise imi curmă tremuratul, ieşim din lift, parcă mi-e greu să regăsesc blestemata de cheie in buzunare...

E linişte şi mă doare piciorul luxat, şi mi-e frică să deschid ochii pentru că mă simt exact ca atunci: singură cu trupul meu dureros, cu gândurile tulburi rezemate de stofa rece a canapelei în căutarea unui sâmbure de speranţă care n-o să mai crească niciodată în locul acela.
Simt în nări mirosul plăcut al domnului Castor şi deschid cu grijă ochii; e el, bunul domn doctor care mi-a oferit rodul unei terapii neconvenţionale cu aburi de alcool împreuna cu un pahar de apă tulbure de robinet necurs de luni de zile. Beau lacom din această acceptare. De situaţie, de durere, de mine.
“Mă cheamă Selma şi...”
Îmi face semn sa tac, destul pentru o singură zi.
Podeaua din lemn roşu de cireş îmi atinge placut tălpile goale amintindu-mi de răsărituri reflectate în toate ferestrele din oraş, văzute de atâtea ori de la geamul meu de la etajul treizeci şi doi, peste copaci, peste lac, peste reclamele strălucitoare, de unde am învăţat să-mi trimit antene în toate zările furînd soarele din mii de luciri, împraştiindu-mă peste oraş.
Aproape re-învaţ să simt bucuria fiecărei senzaţii, piciorul luxat e al meu şi mă doare, aşa cum mă dor dureri vechi cărora le-am sters locul de pe trupul meu, crezînd ca n-o să-mi mai persiste în minte...
„sunt Selma, şi-aş vrea să-ţi arăt răsăritul unui om nebun, de la etajul treizeci şi doi....”