un urs decapotabil...

am facut din plastelina un urs, cu forma de facut ursi; si pentru ca l-am facut gros, am luat o lama si l-am taiat pe verticala, obtinand doi ursi, apoi patru ursi.

Dorel, e in extaz:

"un urs DECAPOTABIL!!!! E DECAPOTABIL!!! Mai fa un urs decapotabil!!"

niste duamne militeaza

S-a iscat o gilseava in blogosfera.

S-ar putea crede ca se discuta despre alaptat. De fapt nu... nu va lasati induse in oroare.
Se discuta despre statul acasa. Cu copiii. Este adevarat ca statul acasa cu copiii tampeste?
Este adevarat ca statul acasa trebuie ocolit, scurtat, taiat cu orice pret?
Este adevarat ca stand acasa, cu copiii, sacrificam acea minune din viata noastra, adusa cu greu si multe zile, si nopti de munca continua: CARIERA?!?!?!

Ma umfla rasul. In primul rand, pentru ca exista femei care chiar gandesc asta, si nu numai ca o gandesc, o mai si scriu. Si nu o scriu oricum, oriunde, ci pe un blog unde se scrie despre alaptat...
Mda. Copilul meu cel mai drag, primul, saracul de el sufera rau de cand stau eu acasa. Altfel, toata lumea este foarte fericita... (ha-ha, de CARIERA vorbeam...)

Conjunctura a facut ca dupa nasterea primului meu copil sa ma intorc la serviciu pe cand el avea sase luni. Desi mi-a mers rau (din punct de vedere al carierei, care, parasita la nasterea lui Teo, s-a razbunat:D) a fost perioada cea mai plina de concluzii din viata mea.
Am aflat ca aici, in Romania multinationalelor ticsite cu balcanici multinationali, e plin de misogini. Daca ai facut un copil, si ai lipsit putin, cat sa-l nasti, nu mai esti "suta la suta dedicata carierei".
Daca ai indraznit sa ramai gravida inca odata, in timp ce erai in observatie (sefii si colegii trebuie sa se edifice ca, dupa ce ai nascut, esti normala la cap, te poti re-adapta, mai esti dedicata firmei, nu ai uitat tot ce stiai impingand si nu te-ai inmuiat de tot alaptand si NUUU, nu consideri ca e mai important copilul tau racit decat o sedinta programata dupa orele normale de serviciu) esti total pierduta.

Desprinzandu-ma astfel putin, am aflat ca nu cariera ma face pe mine om... ci eu am facut o cariera. Precis ca mai pot face alta. Oriunde.
BTW, faptul ca postul meu s-a desfiintat in urma mea... mi-a spus ceva.

Iar cand am intrat in concediu de ingrijire a copilului pentru Radu am vazut tot restul. Toate momentele dulci pe care i le-am furat lui Teo reintorcandu-ma la serviciu.
Motive pur materiale m-au indemnat atunci, si acum multumesc lui Dumnezeu ca a aranjat pentru noi (aici in Romania) aceleasi motive financiare in asa fel incat sa pot sta acasa cu amandoi, si sa-mi deschid ochii.
Sa-i pot vedea cum cresc, sa fiu parte din ziua lor, sa fie ale mele toate zambetele, progresele, lacrimile. Nu doar somnul linistit dupa o zi in care nu stiu exact ce au facut copiii mei.

Jos deci palaria pentru toate femeile care au ales sa stea acasa, mai mult in favoarea lui mai putin, indiferent cat de importante erau inainte de. Indiferent cat de scump isi vindeau materia cenusie, jos palaria pentru cele ce au ales sa nu-si vanda sufletele ci sa le intinereasca putin alaturi de pruncii lor.

O femeie puternica nu simte ca "pierde tot" atunci cand se rupe, pentru o vreme, de cariera, de serviciu, de public asa cum era el perceput inainte de.
Ea va putea relua oricand. Sau va putea schimba totul. Porni altceva. Face orice. Oriunde, mai tarziu.

Ei bine, eu ma tem putin de momentul "reluarii". De ce? Pentru ca stiu ca cei care gandesc altfel (ca doamna MM si alti anonimi din comentariile care m-au provocat) asteapta sa le demonstrez ca mai pot. Sunt siguri ca am cazut (eu, noi, mamicile care "stau" acasa si-si permit delasarea de a-si respira pruncii crescand) ca nu mai putem face fata, ca nu ne vom readapta si nu vom mai da randament.
Ma tem... dar sunt din ce in ce mai sigura pe mine. Pentru ca nu ma intorc nicaieri.
Nu reiau.
Incep. Voi incepe ceva nou. Voi munci bine (cum am facut-o mereu) dar putin din alta perspectiva. Din perspectiva corecta.
Muncesc pentru a face fata angrenajului social in care traim. Mai practic... muncesc ca sa traiesc (bine).
Pentru satisfactia personala, voi munci cu placere (nu pot altfel... intotdeauna am pus pasiune in ceea ce am facut). Dar. Dar! nu voi (mai) trai ca sa muncesc.
E adevarat, sunt pierduta! Pentru lumea carieristelor. Hi, hi, ma umfla rasul.
M-as reprofila, astfel incat sa pot lucra de acasa. Nu am gasit inca balanta (cheltuieli...) dar caut.

Asadar multumesc inca odata lui Dumnezeu ca m-a lasat sa stau acasa cu copiii mei. Ca i-am putut alapta atat cat am putut, dar mai mult, ca pot fi alaturi de ei fiecare pas. Ca pot vedea acesti doi ani ca pe un castig imens, am castigat doua suflete tinere si pure in viata mea, nu ca pe o pierdere!
Am (ati) pierdut o cariera?! Pfff... facem alta!

Si am facut dus. Mai scurt, e drept. Apropos, cand alaptezi, e bine sa te speli. Chiar mai des... de mai multe ori pe zi :D!

Am fost la coafor cand am simtit ca imi face bine.
Totusi, nu inteleg ceva. De ce trebuie sa ma epilez :D?!


Si inca ceva. Se spune "stai acasa". De ce? Cine sta?!

trei imagini pentru doisprezece ani

Sac de dormit

Pe scurt as vrea sa fac o sugestie producatorilor de saci de dormit pentru bebelusi:
Sa faca ei un lucru istet, care le va creste vanzarile:
sa puna fermoarul pe lateral, nu pe mijloc (nu pe burta, adica)
si
fermoarul acela, pus pe lateral, sa se incheie dinspre sus spre jos, dinspre subrat spre picioare...

DE CE???

Pe lung... de cand folosim noi saci de dormit pentru copii am gasit un singur model care sa permita iesirea picioruselor nazdravane in timp ce corpul este (inca, totusi) protejat la caldura sacului!!!
Si am cautat, am vizionat, si am investigat.
Ori au fermoarele pe mijloc... ori daca cumva le au pe lateral, se incheie de la picioare spre cap.
Pai la ce foloseste asta?! nici scutecul nu-l poti schimba fara sa dezvelesti complet copilul.
Si apoi, ei, copiii (cel putin ai mei) nu se simt deloc bine in sacii astia.
Se simt prizonieri, imobilizati, contentionati.
Nu se pot deplasa, nu-si pot vedea, pipai si suge degetele de la picioare... si alte activitati specifice bebelusilor sunt imposibile!

Daca sacul se deschide de la picioare spre cap... e atat de simplu si placut pentru toata lumea! Lasi fermoarul putin desfacut. Radu isi scoate picioarele pe-acolo, le ridica peste cap, se uita la ele... le mai baga in gura.. se mai foieste.
Se mai ridica, se mai plimba prin pat... pana la urma adoarme... trag fermoarul... si gata!
Teo umbla prin casa cu sacul pe el, ca o camesoaie lunga, se mai urca in pat mai coboara, iar mai urca... iar coboara... pana la urma se cuibareste si el pe perna si adoarme. Ii scot sosetele, trag fermoarul pana la capat si gata! pregatit pentru un somn linistit, la caldura!

Se stie (printre parinti :D) deja ca bebelusii urasc sacii de dormit. De ce? Tocmai pentru ca le limiteaza miscarile!
Daca sacii s-ar desface putin jos, fara sa devina impracticabili, toata lumea ar fi multumita, iar producatorii de saci ar putea vinde si saci pentru copii de 6 ani!
Nu numai pentru bebelusi...

Sa fiu sincera, la cat de frig se face noaptea, mi-as dori si eu un sac de dormit cu fermoar la picioare... ca sa ma pot deplasa prin casa gratios, bine invelita, fara sa dardai masiv de dor de plapuma in timpul evenimentelor nocturne declansate de copiii mei...

Designeri! FERMOARUL!!! Va rugam....

in picioare si atmosfera din jur

5 octombrie 2009. Astazi se implinesc doisprezece ani de casatorie si aproape douazeci de cand suntem impreuna [emoticon care se da cu capul de toti peretii, ametit de fericire...]

Tot astazi, asa, in timp ce nu eram atenta si ma uitam la "special births" pe zone reality (de parca n-as avea my own two very special births...) Radu s-a ridicat singur in picioare, in mijlocul camerei, avand cate o masinuta de-a lui Teo in fiecare mana...

Cand l-am vazut mi-a stat inima. Prima data de emotie si preaplin de fericire. Apoi, am zarit in spatele lui pe directia "azimut creierii zob" camionul cu macara, din lemn, de la Ikea... asa ca mi s-a strans de tot (inima), de spaima drobului de sare.
Am tras un ragnet ce se vroia... incurajator, cred, si am plonjat pe burta intre copil si camion.
Copilul, istet si cu instincte bune, s-a aruncat si el pe burta, in alta directie, bineinteles. Tot e bine ca nu in directia camionului...
S-au uitat amandoi la mine, Radu usor emotionat (l-am luat in brate si l-am felicitat pentru reusita) iar Teo de-a dreptul mirat.
Asa ca i-am explicat ce chestie grozava a facut frate-sau... si el repede s-a ridicat in picioare si mi-a declarat mandru "si Teo se ridica singur in picioare!!!"
I-am povestit ca si el, la vremea lui, ne-a dat pe spate cu aceasta realizare, iar acum e normal ca se ridica... si ii da un exemplu fratelui lui... care nu s-ar fi ridicat daca nu invata de la el... de la Teo...

Peste cateva minute, ma striga: "mami, s-a ridicat in picioare!"
Eu ma uit bulversata in jur (toata lumea statea pe burta) si ma intreb, cine oare s-o fi ridicat...
"Marsha, mami, Marsha s-a ridicat in picioare!"

aha... well... pai Marsha e mare!

tacere.

Da... e blonda Marsha...

:D asta, desigur, e pur contextuala... copilul meu de doi ani nu stie (inca) bancuri cu blonde... :)


si mai jos, imagine idilica de liniste in familie si de colaborare frateasca:
(dureaza circa doua minute)