febră mare

Din nou. Adică iarasi. Mai rau ca data trecuta. Tot Teo. Am amânat plecarea in concediu şi ne-am luptat o noapte intreaga cu 40 de grade. 40.0 scria frumos pe ecranul termometrului digital.

Am ajuns la doctor şi n-am mai putut evita recoltarea de sânge pentru analize. Eram puţin "agitată" ma gândeam cum îi prinde lui acum cu febra aia să-l chinuie şi să-l inţepe şi să-i ia sânge... De, mamă toantă de baiat.

Băiatul meu, un curajos, şi mai ales un curios! N-a vrut să tina capul întors, s-a uitat pe parcursul întregii proceduri şi a cerut şi explicatii. Da de ce mă ţii de mână? Da de ce ma legi cu aia?
Cand l-a inţepat s-a uitat foarte atent, nici măcar n-a tresarit, şi zice "mami, uite mi-a pus o aţă cu fluturaş, o aţă hoaţă, care imi fură sângele...

Aseară stăteam amândoi pe canapea şi ne uitam la televizor. Mami, de ce au îmbătrânit tălpile tale?
Uuuuf, abia aştept să ajungem la mare, să-mi întineresc niţel tălpile prin nisip...

gandesc... deci am ce vorbi!

Una din perlele lui Teo cu care mi-a inseninat aceasta dimineata:

Radu si soricelul lui de plus, numit acum de proprietar insusi "Shopiii" sunt nedespartiti. Cand l-am vazut ca il apuca de coada si il pocneste de un geam, lasandu-l apoi pe covor si uitand de el, m-am mirat (desi, clar, era doar o metoda safe de explorare a partilor tari) si i-am zis "radu, ce-i faci lui Shopi, dragul de el - unde l-ai lasat, doar sunteti inseparabili!"

La care Radu se uita dupa Shopi prin casa si-l recupereaza bucuros, de parca nu-l mai vazuse de o saptamana, uitand de geam (intre timp se catarase pe pervaz, Shopi ii spusese ca nu e niciun pericol..) iar Dorelu se pune pe gandit.

- Mami. Eu si Dudu... suntem separabili, sa stii! Toata ziua suntem separabili, si numai seara la culcare suntem inseparabili!
Dudu e maimutica de plus cu care doarme Teo.

Cel mai pretios "la multi ani"

Cel mai pretios "la multi ani" este "la multi ani, mami!"

Si pentru ca m-au intrebat prietenii cum am petrecut de ziua mea, mi-am amintit un pic de multe alte zile de nastere.

Anul acesta n-am facut nimic special, o zi de stat cu copilasii, ca multe altele. Nu am apucat sa ma simt de 36 de ani, oricum, de cand am nascut am dat in mintea copiilor, am un an, ba doi, ba trei...

Imi amintesc ca ma mai apuca cate o panica mica pe vremuri, ziceam uite, am facut 30 si n-am realizat nimic... uite 32... cand am fost de ziua mea o saptamana la Roma si TL (pe vremea aia domnul arici sef suparat pe viata si care nu-si dorea copii in lumea asta de cacat) n-a avut chef sa facem sex in istoricul oras, doar ne-am tarat talpile ranite pe drumuri inhaland maretie si mestecand trecut glorios.
Iar mie imi parea putin rau, pentru ca imi propusesem sa raman insarcinata la Roma, ca sa suprapun putin istoria mea umila cu misterele antichitatii.
N-a fost sa fie, dar a fost sa fie ultima noastra vacanta de oameni singuri si fara obligatii si fara griji si fara stress... si nu, atunci nu ne simteam deloc asa... ce pacat.
Apoi s-a schimbat totul, m-am schimbat eu, am primit o sansa de a ma naste si a creste din nou. Si nu odata... ci de doua ori... AMIN!


Si pentru ca sotul meu m-a tot pupat de ziua mea si mi-a tot zis la multi ani, Teo a produs o perla frumoasa cadou.

- Mami, de ce te-ai iubit tu cu tati?

M-a luat un pic prin surprindere intrebarea, si i-am raspuns spontan:

- Ca sa avem doi copii frumosi si destepti si iubiti ca voi!

S-a incruntat la mine:

- Mami eu nu-i cunosc... Inca doi? Exact ca mine si ca Radu?!!! Cum ii cheama...?!

- VOI DOI... MA!!!

gradinita, reloaded

Ehei, a trecut o luna de la ultimul articol despre gradinita. De ce oare, ia sa vedem, ghiceste cineva?!
E destul de simplu... n-am prea fost la gradinita luna asta (doar vreo doua saptamani), apoi ne-am luptat din toate puterile cu o viroza pacatoasa, abia de am scapat fara spitalizare... aerosoli, siropele, homeopate, o gramada de vizite la doctori... mucisori si tuse la greu si pusee de febra peste 39, cu recod absolut la Teo, 39.7

A fost groaznic, nu dorim sa mai trecem prin asa ceva si nimanui nu dorim asta...

Teo a reluat gradinita pe 3 mai, Radu inca nu, abia luni il duc si pe el.

Reintegrarea a fost neasteptat de pasnica, dupa ce mi-a cerut de cateva ori sa confirm ca vin sa il iau, si ca nu, nu il las acolo (cu explicatiile de rigoare, cum ca ar fi si imposibil sa-l las acolo, pentru ca gradinita se inchide, toti copiii merg acasa la parintii lor... da, si eu vin sa te iau... la ce ora? da, da, chiar vin... sigur vin!!!)
Nu-mi explic de unde ii vine nesiguranta, de unde ideea ca as putea sa ratez sa-l iau... ma intristeaza nespus sa-l vad nesigur si temator ca s-ar putea intampla asa ceva! Sa-l las acolo... brrr....

Progresul se vede, zilnic vine cu cate ceva nou, franturi de cantec, cuvinte noi in engleza sau germana, e fantastic cat de repede asimileaza si cum se schimba.

Marti, a doua zi dupa revenire, m-a luat prin surprindere intrebandu-ma daca poate si el sa doarma in patutul lui de la gradinita, ca are si el patutul lui care il asteapta...
M-am bucurat ca a venit de la el, chiar ma gandeam intens cum as putea sa-l aduc spre aceasta etapa cat mai netraumatic. I-am pregatit pijamaua si miercuri i-am explicat ca voi veni sa il iau cand se trezeste. M-a intrebat ce-i drept, cu lacrimi in ochi, daca mai vin sa il iau si, dupa ce a fost satisfacut de raspunsuri, a plecat la copii fara sa se mai uite in urma.
Ora de culcare a venit fara probleme, baietelul meu curajos si-a incercat patutul impreuna cu Maimuta Dudu si au dormit fara probleme de miercuri in fiecare zi!

Cum n-am avut masina chiar de miercuri, si am recuperat-o doar vineri, am avut cateva probleme la revenirea de la gradinita cu mijloacele de transport in comun. Desi calatoria in sine ii place foarte mult, aproape de casa incep scene neasteptate, cu plansete, urlete si tipete. Nu reusesc sa-i dau de capat. In fiecare zi a fost alt leit-motiv, singura trasatura comuna fiind ora si manifestarile.
Miercuri s-a suparat ca vorbeam la telefon. Apoi a urlat la mine ca nu vrea acasa. Apoi, ca nu vrea niciun frate. Si cum a intrat pe usa a sarit la bataie cu cel mic.
Joi a vazut intr-o masina parcata un ford cu eleron, de jucarie. Lipit de bord. A incercat sa deschida masina, abia l-am smuls de acolo ca incepea sa care pumni in masina omului... apoi mi-a urlat pana acasa ca vrea ACUM ford cu eleron... ACUM!!!
La usa aceeasi placa, nu vreau acasa, nu vreau sa am niciun frate (de unde?! de ce?!)
I-am separat inainte sa se bata si am stat cu Teo in alta camera pana s-a calmat. N-a fost prea dragut.
Vineri mi-a facut o scena la urcarea in tramvai. El vrea sa bea apa. Jos din tramvai! Aici pe strada! Nu vreau sa ma urc! Nu vreau sa beau in tramvai!!!!
Abia l-am urcat, si nu l-as fi urcat deloc daca nu am fi stat deja 25 de minute in statie pana sa apara primul 19. Dar n-am avut ce face, l-am luat pe sus si ne-am urcat, a zbierat in tramvai inca vreo doua statii spre "deliciul" calatorilor.
La service s-a potolit, a admirat masinile expuse si apoi ne-am recuperat masina noastra si am calatorit spre casa fara probleme.
Inca nu stiu ce-a fost asta... si de ce.

Urmatoarea etapa va fi obisnuirea cu transportul oferit de gradinita. Pentru ca, in curand, prea curand, incep serviciul.
Iar de luni, revine si Radu la gradinita, sper ca de data asta sa reziste mai mult de 4 zile sanatos.
Wish me luck!

Frumoasa din Padurea Adormita

Seara trecuta, pentru prima data, Teo a avut rabdare sa-i citesc o poveste. Cu zane, dintr-o carte... cu litere...
A fost sa fie Frumoasa din Padurea Adormita.

Dupa ce am citit-o vroia sa o mai cititm de cateva ori, pana la urma am stins lumina si am "re-povestit" de cateva ori, pana a adormit "si au trait frumosi si fericiti... 100 de ani"...
:D

Pana aseara era foarte reticent la ideea de lectura. Prefera sa-i povestesc ceva, cel mai des sfarsind sa povesteasca el (despre niste masini) si eu sa adorm cuminte mormaind "da... da... ihi..."
Acum mi-a cerut specific "sa-mi citesti" "poveste cu zane"!
Ce face gradinita din copil...